Prin stepa cea largă

Cu lanuri de iarbă

Venea în galop

Lovind cu potop

Un cal roșcovan

La coamă bălan.

Pe el aplecat,

C-un ochi bulbucat

Și sânge pe față,

Privind ca prin ceață,

Un tânăr gemea,

De piept se ținea.

De neam era scit,

Un păr înnegrit

Din cap îi ieșea

Și fruntea-i lucea

Cu multă sudoare

Ca roua pe-o floare.

Mergea înspre seară,

Mergea ca să moară

La capăt de zare

Spre soare răsare,

El singur scăpat

Din câți au plecat –

La luptă-n câmpie.

Trei sute ș-o mie

De sciți ce-au căzut

Când, vai, s-au bătut

C-o hoardă-nrăită,

Din Iad răsărită.

Iar hâzii barbari

Cu iuți armăsari,

Pe scit l-au ajuns

Ș-apoi l-au străpuns

Cu multă răbdare

La drumul cel mare.

El astfel rănit

Din nou a fugit,

Dar viața-l lăsă,

Prin răni se vărsă.

Ș-acum pribegea,

De-abia se ținea.

Când, iată, departe

Din steaua lui Marte

Ce-n cer se ivi

O rază porni,

Spre ea îl chemă;

Bărbatul plecă.

Ajuns, se opri

Și-n față-i ieși

Un pom minunat

Din aur curat

Cu pietre-atârnate

Pe el, nestemate.

Sub pom așteptau

Doi zei și strigau

Că toate vor trece

Ca apa cea rece

Și viața și faima,

Necazul și spaima.

Cei doi îl luară

Pe scit și-l culcară

Acolo-n lumină

Sub bolta ce plină

De fructe și frunze

Căci moartea-l ajunse.

Dar zeii-i cântară

Și nu îl lăsară

Să rătăcească

Prin stepa lumească

Și-n crugu-nstelat

Cei trei au zburat.