Skip to content
Prin țara cea verde
Fecioarele joacă
Și fug peste câmpuri
Se-aruncă în apă
Și țipă spre ceruri
La steaua cea mare
Ce chiar lângă Lună
Își face cărare
Spre țara cea verde
Pe aripi coboară
Un zeu cu ochi galbeni
În seara de vară
Din lanuri uscate
Fecioarele vin
Prin codrii cu zeul
De brațe se țin
Și zeul castele
Frumoase clădește
Acolo o noapte
Cu ele domnește
Iar zorii cu rouă
Când iarăși se lasă
Din țara cea verde
El zboară spre casă
Dar veacul ce vine
Pe toate le pierde
Fecioarele pleacă
Din țara cea verde
Iar zeul din stele
Spre noi nu mai vine
Și uită de lume
De nopțile pline
De țara cea verde
De tot ce-a fost bine
Prin stepa cea largă
Cu lanuri de iarbă
Venea în galop
Lovind cu potop
Un cal roșcovan
La coamă bălan.
Pe el aplecat,
C-un ochi bulbucat
Și sânge pe față,
Privind ca prin ceață,
Un tânăr gemea,
De piept se ținea.
De neam era scit,
Un păr înnegrit
Din cap îi ieșea
Și fruntea-i lucea
Cu multă sudoare
Ca roua pe-o floare.
Mergea înspre seară,
Mergea ca să moară
La capăt de zare
Spre soare răsare,
El singur scăpat
Din câți au plecat –
La luptă-n câmpie.
Trei sute ș-o mie
De sciți ce-au căzut
Când, vai, s-au bătut
C-o hoardă-nrăită,
Din Iad răsărită.
Obiect ornamental de aur reprezentânt un călăreț scit
Iar hâzii barbari
Cu iuți armăsari,
Pe scit l-au ajuns
Ș-apoi l-au străpuns
Cu multă răbdare
La drumul cel mare.
El astfel rănit
Din nou a fugit,
Dar viața-l lăsă,
Prin răni se vărsă.
Ș-acum pribegea,
De-abia se ținea.
Când, iată, departe
Din steaua lui Marte
Ce-n cer se ivi
O rază porni,
Spre ea îl chemă;
Bărbatul plecă.
Ajuns, se opri
Și-n față-i ieși
Un pom minunat
Din aur curat
Cu pietre-atârnate
Pe el, nestemate.
Sub pom așteptau
Doi zei și strigau
Că toate vor trece
Ca apa cea rece
Și viața și faima,
Necazul și spaima.
Închizătoare de aur pentru o centură scită
Cei doi îl luară
Pe scit și-l culcară
Acolo-n lumină
Sub bolta ce plină
De fructe și frunze
Căci moartea-l ajunse.
Dar zeii-i cântară
Și nu îl lăsară
Să rătăcească
Prin stepa lumească
Și-n crugu-nstelat
Cei trei au zburat.
