The Book of Adam

And the sacred deer said to Adam:

“You will hold the world in the palm of your hand and you will crush it. Its splinters will pierce your skin, your flesh, and your bones, but you won’t let go.”

“I will,” said Adam.

“By that time there will be nothing left,” replied the sacred deer.

Prolog

Uite-o ceată călătoare

De actori și ghicitoare,

De bufoni și lăutari,

Eunuci, solomonari,

Cu pitici și dansatori,

Gură-cască, scamatori…

Trec și vestea o aduc

Că basm nou am să m-apuc

Să vă scriu cât de curând,

El se țese, mi-e în gând,

Dar socorcul s-a-mplini

Și din cap îmi va ieși.

Cântecul Bizanțului

Corifeul:

Cetate încinsă cu ziduri curate

Și turnuri înalte pe stâncă durate

De ce te-ai pierdut de timp înghițită,

Stăpână a mării, cetate slăvită?

Corul:

Furată de-Apus și de Răsărit

În negura vremii te-ai prăbușit.

Corifeul:

Veneau pelerinii, veneau călătorii,

Să-ți intre pe poartă, tu, mândră minune,

Veneau mercenarii, veneau negustorii,

Cu gând de mărire, avere s-adune.

Corul:

În imnuri de slavă mereu răsunai

Și cerul pe lume tu îl revărsai.

Corifeul:

Cu marmore-albastre frumos învelite

Palatele tale pe toți îi uimeau

Și scumpe biserici morminte țineau

De mari împărați și trupuri sfințite.

Corul:

Aveai multe piețe, fântâni și bazare,

Statui și grădini ca rupte de soare.

Corifeul:

Pe stâlpi din porfir, pe-arcade-nflorite

Zidirile toate erau sprijinite,

Din marea cea verde precum un smarald

Ieșeai sub un cer albastru și cald.

Corul:

Pe-alei eremiți cu bărbile dese

Umblau printre-oșteni și doamne alese.

Corifeul:

Iar purpura Romei pe steaguri vopsită

În briza de vară plăcut flutura,

La curtea cu perle și aur stropită

Un cârd de supuși cântând se-nchina –

Corul:

Sublimului cezar abia-ncununat,

De-un dârz patriarh pe tron înălțat.

Corifeul:

Văd Sfânta Sofia cu bolta ei lată,

Biserica mare, în grabă clădită,

Pe Sfânta Irene în umbra-i pitită,

Mai văd Hipodromul, gigantul de piatră.

Corul:

Ș-aud învățații, apoi funcționarii,

Studenții, poeții, meșteșugarii.

Corifeul:

Apoi mai aud din intrigi ieșite

Suspine și strigăt și scuturi lovite

De săbii, ghiulele ce cad, te zdrobesc!

Nu pot să-ndur, aici mă opresc.

Corul:

Bizanțul e mort, dar noi mai trăim

Și poate vom ști din nou să-l clădim.

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…