În Țara cea Verde

Prin țara cea verde

Fecioarele joacă

Și fug peste câmpuri

Se-aruncă în apă

Și țipă spre ceruri

La steaua cea mare

Ce chiar lângă Lună

Își face cărare

Spre țara cea verde

Pe aripi coboară

Un zeu cu ochi galbeni

În seara de vară

Din lanuri uscate

Fecioarele vin

Prin codrii cu zeul

De brațe se țin

Și zeul castele

Frumoase clădește

Acolo o noapte

Cu ele domnește

Iar zorii cu rouă

Când iarăși se lasă

Din țara cea verde

El zboară spre casă

Dar veacul ce vine

Pe toate le pierde

Fecioarele pleacă

Din țara cea verde

Iar zeul din stele

Spre noi nu mai vine

Și uită de lume

De nopțile pline

De țara cea verde

De tot ce-a fost bine

Vara

Fierb pădurile de viață,

Ziua-i lungă și senină,

Iar orașul zace leneș

Într-o mare de lumină.

Străzile sunt moleșite,

Briza bate praful moale,

Norii-și lasă umbra rece

Peste sufletele goale.

Oamenii cu ochi de sticlă

Stau pierduți prin magazine,

Doar prezentul este-al nostru

Nu ce-a fost și nici ce vine.

Norii albi se-nvârt în ceruri

Albi și lungi, nepăsători,

Ziua calcă înspre moarte

A murit de-atâtea ori.

Și de-acolo se pornește

Sub un dom de stele vii

Să răsară înc-o dată,

Să devin-o nouă zi.

E aceeași, este alta?

Stau mereu și mă gândesc,

Dar mai sigur decât toate

E că astăzi te iubesc.

Și veni-va vara-aceea

Când sub soare n-om mai fi

Ș-or fi alții-n locul nostru

Ce cu alții s-or iubi.

Sfântul Ladislau

Fragment dintr-o frescă aflată în biserica fortificată de la Dărjiu (patrimoniu UNESCO), județul Harghita
sursă foto: fonduri-patrimoniu.ro

PROLOG

Bardul:

 „Cum te iubește apa cea dulce, de cristal

Și-ai răscolit nisipul mai rece ca un val,

În râul lin în care tu tocmai ai intrat,

Toți peștii de parfumu-ți îndat’ s-au speriat.

Și codru-ntins cu frunze ca vârful de cuțit

Se leagănă încet, cu rouă poleit,

Iar soarele pe ceruri, când luna-ncet se stinge,

Cu raza-i te-mpresoară și parcă te atinge.

Plăcut e chipul tău și păru-ți despletit,

Iar trupul ți-este zvelt și tânăr, oțelit,

Curată pielea ta ca pânza de mătase,

Ai mușchii sângerii, legați, întinși pe oase.

Dac-un arhanghel azi o formă ar lua

Și-ar vrea să vie-n trup, prin lume de-ar umbla,

Numai cu tine-ar prinde așa asemănare,

O, prinț al vieții noastre atât de muritoare.

Căci nu a fost vreodată văzut pe-acest pământ

Un nobil mai măreț, mai harnic și mai blând.

Pe drept te-au socotit, un sfânt și un divin,

O, rege înțelept și darnic și senin.”

1

Trezit în zori și gol, din ape răsări,

Sub cerul plin de vapori albaștri-cenușii,

Înfățișarea lui părea să răscolească

În jurul lui cântarea cea sfântă, îngerească.

Cu inima aprinsă, în grabă se găti,

Armura de argint pe corp și-o potrivi

Îngenunchind apoi, în paloș sprijinit

Și-o bardă grea ținând, cu teamă a vorbit:

„Tu, Tatăl meu de sus, de dincolo de nori,

Al firii împărat și-al cosmicei vâltori,

Tu, vânător etern ce sprijini zarea toată,

Spre tine gândul meu se zbate și înoată,

Căci vastele câmpii, udate-n ploi fierbinți

Și țara dintre munții ciopliți ca niște dinți,

Ele-aburite-n zori cu șerpi de cețuri grele,

Sub orizontul larg și încărcat cu stele,

De un cumplit prăpăd, de moarte s-au umplut,

Nici ochiul încercat așa n-a mai văzut,

Iar focul peste tot ca ciuma s-a prelins,

În flăcările-i mii de inocenți s-au stins.

Căci cete de cumani, cu ochii lor cei crunți,

Prin trecători au curs, venind turbați și mulți,

Ai noști sărmani supuși de robi au fost luați,

Iar cei ce s-au opus sfârșit-au spintecați.

Putere tu ne dă, păstorul meu iubit,

Pe cei ce pân-acum prea mult au suferit

De cei ce i-au rănit să știm să-i apărăm,

Pe cei ce i-au lovit să știm să-i alungăm.

Iar drumu-ntunecat tu azi ni-l luminează,

Cu harul tău divin ne binecuvântează,

Din jertfa celor duși pe scara din văzduh,

Tu fă dreptate iar, atotputernic duh.”

2

Cu patos s-a rugat frumosul Ladislau,

Iar îngerii plângând cuminți îl ascultau,

Când cavalerii toți pe cai se adunară,

Să-i prindă pe păgâni din urmă căutară.

Dar numai ce-ncetă a cere și-mplora,

Căci auzi venind tăcut în urma sa,

Cărarea de noroi din talpă-o bătuci,

Iar firul ierbii lung sub roba lui foșni.

Episcopul firav, cu numele uitat,

De prinț s-a agățat și-apoi a cuvântat:

„Tu, fiul nostru scump și gloria credinței,

Deschide-ți pieptul cald, cuptor al cuviinței.

Pe fata ce-am pierdut, căci fost-a înșfăcată,

De-acei păgâni haini în funii-nfășurată,

Te du cu frații tăi și cu a voastră-oștire,

De mi-o adu-ndărăt, ferește-o de pieire.

Tu ești stăpânul meu și, prin tăria ta,

Regatul ce-l avem, eu văd, se va-nălța,

Căci dintre toți ce sunt din neamul cel crăiesc,

Cei simpli și cei mulți pe tine te iubesc.

Ridică-te din loc, pe diavol să-l răpui,

Dihanie ce-a țâșnit din fundul Iadului,

Aruncă peste munți ce fiare a clocit

Și izbăvește dar norodul oropsit.”

Păli prelatul slab, bătrân și nedormit,

Rămas-a fără glas și tot a înlemnit,

De jale năpădit, ușor s-a clătinat

Pe umărul cel ferm, sleit el s-a lăsat.

Când pe potecă-apoi cei doi s-au înturnat,

Episcopul de prinț c-un braț s-a rezemat,

Ajunși la un castel de zid împrejmuit,

Sub poarta cea de fier, bărbații s-au oprit.

Cum Ladislau credința la mare rang punea,

Și-n luptă, de va fi o viață el să ia,

Ceru omului sfânt să-i dea o dezlegare,

El de la Dumnezeu să capete-ndurare.

3

S-au despărțit atunci și prințul a plecat,

Când goarnele sunând prelung au anunțat,

Sosirea celor drepți și duri ce se-nmulțiră,

Să-i prindă pe vrăjmași cu toții ei veniră.

Biharia detuna din vârfu-i de movilă,

Cetatea se umplea, războinici fără milă,

Eroi ce așteptau cu flamurile-n vânt,

Uniți în ură toți și prinși în jurământ.

Și Solomon sosi, el, craiul unguresc,

Și Geza și cu Lampert, ce-un tată-mpărtășesc

Cu ducele cel bun, veniseră să-l vadă,

Din pustă ei stârnind o mare cavalcadă.

Cu clinchet și cu dangăt și cu pocnit de fier,

Ecouri ridicând, izbindu-le de cer,

Oștirea-n răsărit de țară se urni,

Odată ce-a pornit, n-o mai puteai opri.

Și-n grabă-au străbătut ei dealurile verzi,

Trecut-au prin păduri, prin holde și livezi,

Prin râurile-adânci, ce aprige curgeau,

Când ciutele sărind din calea lor fugeau.

O foame-i chinuia cu ghionturile ei,

Sub piele-i zgândărea intrând ca un crâmpei,

Ca un grăunte dur sub pleoapă-i supăra,

Neîmpăcați voiau a-mpunge și mușca.

Căci prin natura lor, bărbații se smintesc,

Când moartea stă să ia tot ceea ce-ndrăgesc,

Cu ochi întunecați, ajung sălbăticiți,

Precum acei mistreți de haite prigoniți.

Așa și-acești oșteni cu fălcile scrâșnind,

Pumnale și securi le-ar fi zvârlit cu jind

În cărnuri de păgâni și, neîndestulați,

I-ar fi mâncat de vii, zdrobiți și sfârtecați.

4

Și iată că veni ea, ziua cea din urmă,

Când ungurii-au găsit neînfricata turmă

Din deal ei s-au pornit, rânjind precum dulăii

Cumanii lâncezeau cu prada-n fundul văii.

Iscoadele ce-n iarbă și-n rugii pârguiți,

Știindu-se din vreme de rege încolțiți,

De veste ei dădură cumanilor fugari,

Ce chiuind săltară pe roșii armăsari.

Au cotropit prin colb și nori au ridicat,

Din arcurile lor, săgețile-au plouat,

Dar ele-n coif și scut s-au rupt și s-au strivit,

Iar cavalerii grei din săbii i-au ciuntit.

Cu sulițele lor dușmani au spintecat,

Cu ghioagele de fier i-au spart, i-au măturat,

Sălbaticii-au fugit pe unde au știut,

Ei tot ce-au jefuit acolo au pierdut.

5

„Dar stai, cu ochi de șoim și-urechea încordată,

Tu află, un cuman scăpat-a cu o fată,

Proptind-o sus pe cal, el peste țarini zboară,

Pătruns-a prin păduri cu tânăra comoară.”

Prin umbre o târî în mijlocul de vară,

Trăgând în laba lui cea aspră și murdară

Un sân abia ieșit din coastele subțiri,

Cu-o frăgezime ce isca în el simțiri.

Când zarva bătăliei pierit-a, ia, din spate,

Într-un galop venind, cu fălcile-ncleștate,

Călare pe un cal ce necheza cumplit,

Sta Ladislau cel Sfânt, viteaz neobosit.

Se-ntinse după ei dar roibul lui slăbit,

Ca varga tremurând deodat-a-ncetinit,

Iar calul de barbar cu pas fulgerător,

Pe fată-o rătăci în codru-nșelător.

Apoi încrezător, el prințul a strigat,

În graiul lor străin trei vorbe-a aruncat

Și ascultând de el și al poveței șir,

Fecioara pe păgân îl prinse de chimir.

Cumanul neștiind ce-n jur se uneltea,

Călare pe-animal, în pântece-l lovea,

Dar când pe drumul lung la dreapta ocoli,

Fecioara de pe cal îl smulse și-l trânti.

Din lovitura grea, când omul se trezi,

Un pumn în zale tari măselele-i izbi,

Din botu-i furios, mult sânge se vărsă,

Dar zdravănul barbar pe loc se ridică.

Cu prințul cel frumos la trântă s-a luat,

Prin crengi și prin ciulini cei doi s-au răsturnat,

Barbarul cel vânjos ca stâlpul se ținea,

Iar corpul lui osos defel nu obosea.

Cinci ceasuri s-au luptat cei doi necontenit,

Niciunul nefiind ușor de biruit,

Când soarele apoi, grăbit, se prăvăli,

Lăsând pământul sur și codrii cei pustii…

6

Așa trecu un timp și ceru-nvinețit

Cu stele, rând pe rând, apoi s-a poleit,

Iar printre lovituri și gemetele lungi,

Tăcerea se-așternu pe dealuri și pe lunci.

Când luna izvorî, de bolta o-mpungea,

În ochii bulbucați, mânia pâlpâia,

Prin mâzga nopții noi, fecioara apăru

Și-al prințului topor în mână îl ținu.

Veni în dreptul lor, când ei se îmbrânceau,

Încinși, făptura ei nicicum n-o bănuiau

Și când s-a nimerit, de stat-au în picioare,

Ea barda a plesnit, durere-ucigătoare.

Al armei lung tăiș călcâiul i-a crestat

Grozavului cuman ce-amarnic a urlat,

Apoi s-a prăbușit, pe coate s-a târât,

Dar Ladislau, în păr, o gheară i-a vârât.

L-a prins ca pe-un vânat ce zile nu mai are

Și capul i l-a strâns c-un braț fără-ndurare,

Iar gâtul lui masiv cumva l-a răsucit,

Când bezna cerul tot deja l-a înnegrit.

Securea învârtind, fecioara înălță,

Și pielea deschizând, grumazul îl crăpă,

Puhoi de sânge cald în jur s-a-mprăștiat,

Apoi prin lovituri, de trup l-a depărtat.

Un vânt bătu spre ei și sângele-nchegat,

Cu izul lui greoi, de carne și sărat,

Se-ntinse peste tot, pe câmpul înverzit,

O viață de păgân țărâna a stropit.

7

El, prințul, ostenit, fecioarei i-a vorbit,

Și a aflat atunci de unde a venit,

Războinicul privi, la chip înseninat,

Căci tatăl ei era episcopul uitat.

El țeasta o scăpă, de trudă apăsat,

La pieptul fecioresc cu tâmpla-i așezat

Și rugăciuni spre Rai și sfinți el îngână,

Iertare el cerând căci moarte semănă.

Regatul cel întins, ca rupt din paradis,

Sub astre așternut, se cufundă în vis,

Pâraiele curgeau, povestea o cântau,

Cu-acel cuman învins de sfântul Ladislau.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului, 2018, Editura Școala Ardeleană, Cluj

Daphne și Lemnul

Gian Lorenzo Bernini
Apollo și Daphne

(metamorfo-satiră-clasic-contemporană inspirat dintr-o legendă antică grecească)

Fecioar-ascunsă de iubire

Pe dealul verde se plimba

La margini ude de pădure

Unde orașul se găta.

Apoi, prin iarbă la izvoare

Frumoasa cale își făcu

Și-o sticlă goală de un litru

Cu apă dulce o umplu.

Dar iat-al verii zeu, Apollo,

Pe scumpa Daphne a zărit-o

Pe Tinder că era aproape

Și fără jenă a râvnit-o.

Iar într-o clipă zburătorul

Înspre pădure s-a zvârlit

Și lângă Daphne-n pielea goală

S-a înființat ș-a dănțuit.

Fecioar-atunci pe-o bicicletă

De blondul zeu abia scăpă,

Dar el pe raza lui de soare

Pe urma ei se-aventură.

Atunci, văzând c-o prinde mândrul

Frumoasa Daphne s-a rugat

De zeul râului de munte

Ce lângă drum curgea-nspumat.

Ea îi ceru s-o scape-n grabă

De un viol ce o păștea

Iar zeul râului de munte

I-a spus că o va ajuta.

Boscorodi apoi bătrânul

O vrajă veche și păgână,

Apoi crăpă în palma-i lată

O boabă mica de alună.

Și Daphne de pe bicicletă

Căzu la margine de drum

Pe-un pat de frunze și moloz

De-a scos pe gură foc și fum.

Iar bratele i s-au nălțat

Și crengi frumoase au făcut

Picioarele i s-au sucit

Și prin pământ au străbătut.

Ori pielea ei s-a întărit,

De-o scoarță groasă învelită,

Într-un copac s-a preschimbat

Sărmana fată fugărită.

Mândrul Apollo n-a-ndurat

Să-și vadă dragostea furată

Pe râul cela l-a secat

Cu raza lui înfierbântată.

Și de acolo a plecat.

Iar dup-o vreme tăietorii

De lemn pe deal au apărut

Cu fierăstraiele ororii

Pădurea toată a căzut

Că statul însuși i-a lăsat

Să taie tot, să smulgă tot

Lemnul cel blând, nevinovat.

Și spre Austria pornit-a

Un tren de fier, tot burdușit

Cu lemn uscat și fără viață

Ah, dealul tot a fost golit.

Iar printre trunchiurile groase

Pe moarte Daphne sângera,

Plângea de-a lemnului durere

Și codrul tot cu ea plângea.

Cei Doi Feciori cu Păr de Foc

1

Cândva la curtea unui prea mare împărat,

Cu chipul lor frumos, senin, îngemănat,

Și ca într-o oglindă ei parcă zămisliți,

Din două mame mândre și într-un timp ieșiți,

Trăiau atinși de har, de pronie și noroc

Cei doi feciori înalți, cu păr lucios de foc.

Erau nedespărțiți, ca frații viețuiau,

Iar oamenii de rând întruna îi cinsteau.

Și-n toate ce făceau erau desăvârșiți,

În toate adăstau mereu nedespărțiți.

Un așternut, un blid și-o cupă împărțeau,

Cu-același duh curat ei se însuflețeau.

Aceeași vârst-aveau, și-un cuget, și un glas,

Cu apă se spălau, umplând un singur vas.

Și împăratul cela aproape îi ținea,

La oaspeți și străini cu ei se preamărea,

Căci nu văzuse lumea întinsă, lungă-lată,

De călători bătută, pe ape colindată,

Așa de-aleși flăcăi și mândri la un loc,

Cum erau cei doi mânji cu păr lucios de foc.

Iar când în lupte dânșii cu alții se prindeau,

Nebiruiți vreodată, pe fugă mi-i puneau.

În curțile de luptă în joacă de-au săltat,

Cu pumnii lor rotunzi pe toți i-au răsturnat.

Și astfel cei doi fii crescut-au și trăiau,

Oșteni de preț, viteji, ce toți îi prețuiau.

2

Dar marele-mpărat ce peste ei domnea,

De-o spaimă hăituit, amarnic suferea,

Iar faptele prin care coroana și-a-nsușit

Adânc l-au măcinat și-amar l-au otrăvit.

Mereu bănuitor, pricini tot iscodea

Și mulți nevinovați în moarte-i cufunda.

Doar vinul cel dulceag, cu gust ispititor,

I-ajunse după ani șiret sfătuitor.

El mintea i-o strică și trupul i-l slăbi,

De singur într-un turn, el, craiul, se zidi.

Și cum în izolare, el tihnă nu află,

Mai mult și tot mai rău în patimi se-afundă

Și după ani și ani de chin și cugetare,

Cloci un gând nebun, nădejde și scăpare,

De moarte să-i aducă și leac și dezrobire,

Să-i dea lui sănătate și sfânta nemurire.

Un zvon el răspândi prin văi și peste mare:

Cu aur va plăti, cu-arginți și pietre rare

Pe cel ce marea taină îi va încredința,

Ca viața peste timp s-o poată ridica,

El veșnic să trăiască și veșnic să respire

Și fără vreo durere s-o ducă în neștire,

Veninul să nu-l ardă sau răni să nu mai facă,

Să miște fără hrană, să nu mai ceară apă

Și-acolo-n țara lui, poporul cel supus

Să și-l poată veghea din turnul său, de sus.

Au râs de el și-au plâns, supușii-au clevetit,

Stăpânul lor, credeau, deplin că s-a smintit,

Dar împăratul lor era prea tulburat

Și se voia de ani și moarte vindecat.

Șiroi de prefăcuți la curte au venit,

Cu ierburi și cu vrăji apoi l-au amăgit,

Dar unul nu știu din el moartea s-o tragă,

Plecară fără aur și pietre în desagă.

Până veni un ceas, când tocmai pe-nserat,

O babă fără dinți, ajunsă la palat,

Scuipă pe jos, tuși, privind în ochii lui,

Apoi se rezemă de lemnul tronului.

Și la urechea lui ea tainic se-aplecă,

Cu voce hârâită așa îi cuvântă:

„Se află, cum te duci prelung spre miazăzi,

Unde pământul negru îți pare a sfârși,

O punte împletită, ce mult se subțiază,

De-ajunge nu mai groasă ca firul dintr-o rază.

Și de te duci pe ea doar dracul știe cât,

Tu, tot urcând așa, ajungi până pe-un rât,

Unde din iarba verde, cu firu-i gras și moale,

Un codru de stejari și-arini îți iese-n cale.

Iar dincolo de el, retras și fericit,

E sfântul mare rai, de heruvimi păzit.

Acolo vei găsi potop de căprioare,

Cu sângele ales curgând prin mădulare.

De una, numai una prin codru vei goni,

Din raiul fermecat cumva o vei răpi,

La margine, pe rât, s-o poți tu alunga

Din raiul cel frumos, pe unde se-ascundea,

Departe de puterea ce zilnic o ferește,

Departe și de îngeri ori turma ce-o pândește,

Acolo vei putea sfârșitul să-i aduci,

Apoi din hoitul ei, din carnea-i să îmbuci.

Căci au acestea-n ele, curatele cornute,

Ceva de-alungă moartea și viața o ascute.

Iară prin jertfa ei, așa vei dobândi

Un trai fără sfârșit, putere vei găsi.

Da! veșnic vei sufla, vei fi ca Dumnezeu,

Deci ia aminte-acum și fă cum îți spun eu.

Și una să mai știi, când raiul îl pășești,

De ceea ce-i lumesc, tu să mi te lipsești,

Căci straie sau metal de te vor însoți,

Cu ce e omenesc prin rai vei împuți,

Vai, îngerii cerești pe loc te-or sfâșia,

De moartea ce te temi, tu parte vei avea.”

Stârnit și îngrozit, nebunul împărat,

Cu jind ce-a năzuit părea să fi aflat.

Dar neîncrezător pe babă mi-o tocmi

Să stea la curtea lui până s-a lămuri,

Răsplata să i-o dea când veșnicia-n el,

De tot îl va-ncrusta, făcându-l de oțel.

Dar ea pufni în râs, căci aur nu voia,

În groapă nici arginți, nimic nu va lua,

Dar îi ură noroc, cumva să izbutească,

O viață fără ani sărmanul să trăiască.

Apoi pe un călcâi încet se răsuci,

Când luna răsărea, bătrâna-l părăsi,

Păși dar îndărăt, pe unde a venit,

Pe drumul cel pietros, și lung, și șerpuit.

3

Era la cântători, în turnul amorțit,

Iar craiul tulburat, de febră țintuit,

Bolborosea pierdut un gând ce-l necăjea,

Spre-a ușii greu zăvor privirea-și țintuia.

Se auziră pași și scândura trosni,

Zăvorul cel de fier rugina-și scârțâi,

Iar ușa înspre el deodată se crăpă

Și-a soarelui văpaie pe chipu-i lumină.

Cei doi flăcăi roșcați în cameră intrară

Și pe ai lor genunchi osoși se aplecară.

„O, voi, speranța mea, azi nu vă închinați,

Căci eu vă sunt supus și voi doi împărați,

Stăpâni pe soarta mea de astăzi eu vă fac

Și de veți izbândi a-mi face voi pe plac,

Un căprior ales din rai, din miazăzi,

Cu ochii sclipitori și coarne alburii,

Cu mușchii frăgeziți, de purpură, curați,

Din sânul celui sfânt de-ndată să-l furați,

Să faceți cum vă spun și să mi-l căsăpiți,

Cu viața cea de veci voi să mă dăruiți.

Căci iată rostuit-am al nemuririi cânt,

Pătrundeți voi în Eden, lăsați orice veșmânt

Și spadele deoparte, cu voi nu le luați,

Cu izul lor de fier, pe îngeri nu-i sculați.

Porniți dară acum, o clipă nu scutiți,

Până un pod îngust departe voi ochiți,

Pe unde lumea dă cu hăul să se-atingă

Și luna printre nori pogoară să se stingă.

Pe punte v-avântați cu pas încrezător

Și vă opriți apoi pe-al Raiului răzor.

Porniți dar, feții mei, voi, chipeși și sprințari,

Spre codrul cel adânc de-arini și de stejari,

Cu care Dumnezeu, ca brâu de apărat,

Grădina sa cândva a pus de-a-nconjurat.”

Năuci ei l-au privit, căci noimă nu avea,

Ce gura-și deschizând așa bolborosea,

Dar vorbele-i tăind, cumva le-au deslușit,

Și apoi de dragul lui, spre miază s-au pornit.

4

Și mers-au luni și luni, pe ape, prin pustii,

Doar-doar al lumii țărm cumva l-or dibui,

Iar când înspăimântați, curajul și-l lăsară,

La capăt ei ajunși, pământul de-l gătară,

În calea lor ședea subțire-alungit,

Un pod nemaivăzut, spre stele ațintit.

Ei mult au chiuit și mult s-au minunat,

Pe puntea cea de lut, cu zel s-au aruncat,

Și-au mers un timp nespus și greu de cumpănit,

Căci dincolo de veac ei au călătorit.

Cu neputință mi-e să vă împărtășesc,

Pășind înspăimântați pe arcul cel ceresc,

Feciorii roșcovani acolo cât au stat,

Când prin eterul plin tiptil s-au strecurat

Și când în calea lor, umplut cu meteori,

Plămânul se rotea în cosmice vâltori,

Ori când vânturi și nori sau foc el respira

Iar tot așa urcând, în spate-l vor lăsa,

De singur ca un punct în zare a rămas,

Departe s-au mai dus de lume, pas cu pas.

Și pe măsură ce în urma lor scădea

Al firii-ngust tărâm, în fața lor creștea,

Pe vastul orizont, o stea albă și mare.

Și-n sfera-i de cristal, rodind fără-ncetare,

Poieni de-un verde viu, livezi înfloritoare

Sau turle cu-nălțimi cumplit de-amețitoare.

Și râuri de safir pe toate le spălau

Și munții de granit, ei zarea o umpleau.

Iar precum un inel, de sfera o strângea,

Un codru de stejari și-arini se-ntindea,

Pe-un rât pustiu și ud, rotindu-se în zbor,

Un mal înmiresmat, imens, odihnitor.

Acolo-abia-abia feciorii de-au ajuns,

Prin iarbă de smarald, în codru au pătruns,

Când totu-n jur dormea, cuminte, stins, curat,

Doar pomii mai foșneau, mocnit și ne-ncetat.

Mergând pe-a lui cărări, o vreme-au rătăcit

Și după prada lor, prin rugi au iscodit,

Până ce au ajuns la zidul de cleștar,

Ce-abrupt se ridica din codrul de stejar.

Aflară-acolo porți ce larg se deschideau

Și un parfum suav spre ei împrăștiau,

Apoi și-au amintit și necuvântători,

De arme s-au dezis, de haine și de sfori,

În țara celor puri cu grijă au intrat

Și ce-au văzut atunci i-a și cutremurat.

Căci tot ce-n raiul mare mișca ori viețuia,

Fără greșeală veșnic acolo adăsta,

Din el, slăvitul duh vlăstare desprinzând,

Și-n lumea celor morți oglinzi el semănând.

Însă acolo sus, frumosul preafrumos

În toate își punea nemărginit prisos.

De boală neatinși, de vârstă ocoliți

Copacii pânʼ la nori urcau nestingheriți,

Insecte aurii, cu ochi diamantini,

Sclipeau și zbârnâiau prin cupele de crini.

Iar păsări sidefii prin cețuri se roteau,

Din ochii lor rotunzi lumini se revărsau.

Și iată un izvor văzură mai colea,

Cu apa-i de cristal ce-n valuri se spărgea,

Când, aplecat spre el și pus pe adăpat,

Un cerb de catifea, cu-o stea încununat,

Ce, cu vârtejul ei, Edenul lumina,

Acolo însetat și grabnic mai sorbea.

Feciorii dezbrăcați, cu mușchii încălziți,

De frunze și ciuperci umbriți și-acoperiți,

Venind din două părți, tăcuți l-au încolțit,

Ajunși în preajma lui, din umbre au sărit,

El tare a mugit, de coarne l-au cuprins

Și după ei l-au tras, cu pumnii l-au încins,

Pe bietul animal au stat de l-au sleit,

Pe poarta dintre lumi, ei grabnic au ieșit.

Și tot ținând de el în loc de ei știut,

L-au dus și-au căutat și iată le-au văzut,

O sabie și-un topor ce-n haine le-au pitit,

De-acolo le-au luat și cerbul l-au țintit.

Și ei fulgerător pe cerb l-ar fi ucis,

În codrul de stejari de lângă Paradis,

Dar ceru-ndurător, atoateștiutor,

Sărmanului cornut trimis-a ajutor.

Un înger sângeros ce larma-a auzit

La margine de rai el iute a venit,

Înalt, cu ochi de aur și păr întunecat,

Prin pielea lui vedeai scheletu-i argintat

Și viscerele lui, ce lent se zvârcoleau,

Prin învelișul lui sticlos se-ntrezăreau.

El nici că pregetă și tolba-și ușură,

Pe unul din feciori de moarte-l săgetă,

Prin pieptul lui vânjos în inimă-l lovi,

Iar sângele-i aprins pe gură răbufni.

Căzu și-amar gemu, căci viața-l părăsea,

Dar celălalt flăcău de cerb se tot ținea,

Urlă de dragul lui și îl înconjură,

Cu ochii plini de jar pe înger blestemă.

Când cerbul se simți de unul ușurat,

Puternic a împins, s-a smuls și-a nechezat,

Din prinzătoarea lui apoi s-a dezrobit

Și înapoi fugi de unde l-au răpit.

5

Plângea flăcăul viu, căci celălalt pierea,

Pe buze și pe ochi, el tare-l săruta,

Cu lacrimile lui tot chipul i-l stropi,

Apoi venind spre ei, arhanghelul vorbi:

„Aș vrea să știu și eu cum este-a ta iubire,

Dar dragostea nu-și are în mine găzduire,

Căci inima ce-n noi Preasfântul a sădit

E plină de acizi și fier și plumb topit,

Trăim doar pentru El și măreția Lui,

Păzim ce-a mai rămas din gloria cerului,

Pe oameni nu-i lăsăm cetatea să-i pătrundă,

La darul veșniciei cumva ei să ajungă.”

Feciorul cela breaz pe rană apăsa,

Când sângele-ncălzit din pieptul gol țâșnea:

„Prea bine, ne-ai învins, acum te du-ndărăt,

Durerea ce o am nu vreau să ți-o arăt,

Căci mult eu am ascuns iubirea ce i-o port,

Tu lasă-mă să-mi plâng amoru-aproape mort.”

„Nu stau de mila ta, căci mila îmi lipsește,

Eu am venit să fac ce zeu-mi poruncește,

Dar vă mai las un ceas ca să vă alintați

Și singuri în neant apoi să vă-necați.

Tu nu cumva să crezi că astăzi vei pleca

Și-al cerului mister cuiva îl vei trăda,

Aici vei putrezi cu-al tău ales odor

Un ceas am să aștept, apoi am să te-omor.”

„Ce-i viața fără el ?”, flăcăul viu tânji,

„Decât s-o duc așa, aleg să mor aci,

Când am pornit spre cer, speram cutezători,

Pe împăratul nost de-ale morții strânsori

Că noi l-om slobozi, de-aceea am venit,

În cerul înstelat pe podul împletit.

Doi tineri ispitiți cu vise de mărire,

Vai, toate-au fost o tristă și goală amăgire.

Dar iată-l, încă suflă, deși trupul îl doare,

Ne-om regăsi prin moarte ori altă viață oare?

Iubite, mă auzi, te rog, nu mă uita,

Când corpul spre-alte lumi plecând ți-l vei lăsa,

Ah, de-aș putea acum, ți-aș da a mea suflare,

Căci ochii tăi se sting și nu am alinare.”

A plâns apoi mai mult și ceasul a trecut,

Iar scumpu-i muribund deodată s-a zbătut.

Pe când stătea să piară și sufletul să-și piardă,

Din paradis ieși o rază ce dezmiardă,

Pe înger îl lovi și tare-l lumină,

Iar îngerul cuprins de duh, el cuvântă:

„Iubire eu le-am dat în locul nemuririi,

Dar oamenii au pus căluș apoi iubirii,

Doar gloria-i rodea, zeiasca mea mărire,

Cu foame ei pofteau această nemurire.

Dar iată că aici, la margine de Rai,

Ai dragostei urmași, eu astăzi îi aflai,

Mă bucur dar nespus, iertare-am să vă dau,

Iar în castelul meu de-acum am să vă iau.

Și lângă slava mea mereu vă veți iubi,

De moarte, beteșug, nu veți mai suferi,

Iar veșnicia mea în voi am să așez,

Dar că-mi vei fi fidel vreau să mă-ncredințez.

Cu urma morții-adânci acum te-oi însemna

Și de vei încerca cândva a mă trăda,

De-aici, din paradis, să fugi te-i strădui,

Cu cela de-l iubești prin codru veți ieși,

De cum voi veți călca de sub a mea tărie,

Prin rana ce în piept v-am pus-o și e vie,

De-ndată ce pe pod în goană veți călca,

Al morții duh intrând, pe loc v-a sfârteca.”

Și nici n-a terminat cerescul împărat

De spus ce-avu de spus, că îngerul turbat

El arcu-și încordă, săgeata-și potrivi,

Prin coaste i-o trecu și inima-i zdrobi.

Țipă feciorul scurt, pe vine se lăsă

Și trupul celuilalt cu drag îl înșfăcă.

Dar când din ei ieși de tot al vieții freamăt,

Din codrul de stejar el, îngerul, cu-n geamăt,

I-a smuls și i-a târât sub bolta de cleștar,

Unde prin răni intră nepieritorul har.

O altă viață-n ei apoi a șiroit,

Acolo au rămas de-atunci și s-au iubit.

6

Era o noapte rea în turnul din palat,

Nesomnu-l chinuia pe bietul împărat,

El încă aștepta, acolo-n depărtare,

Ca tinerii plecați pe-a raiului cărare,

Să vie înapoi cu prada cea dorită,

Din carnea ei să-și tragă o vlagă înmiită

Și din sângele ei pe Dumnezeu să-l bea,

Acolo-n turnul lui, el astfel aiura.

Când iat-al treilea ceas al nopții că bătu,

Un glas el auzi și îl recunoscu,

Se ridică din pat, pe-o scară se-nvârti

Și-n miezul umezit al nopții îmi ieși.

Acolo, preafrumoși, în fața lui stăteau

Cei doi cu păr de foc, pe umeri ei țineau

Un stârv de cerb divin, cu spume vișinii

Curgând din botu-i fin, ai sângelui copii.

Pe chipul lui uscat, prea palid și hain,

Un zâmbet tremurat se-ntinse din senin,

De ei se-apropie, el cerbul îl privi,

Apoi se prăbuși și imnuri glăsui.

Dar unul din flăcăi spre el se aplecă

Și pașnic, iubitor, în brațe-l ridică.

Apoi țesutul fin, ce fața-i învelea

De bube și puroi și negi se-acoperea

Și arsă se topi, iar de sub masca ei,

O țeastă de cleștar ieși scăpând scântei.

Un craniu alb și hâd necruțător mișca,

Un înger se ivi și sta în fața sa!

Apoi pe împărat în aer îl săltă,

Iar împăratul slab ca șarpele țipă.

Dar îngerul l-a prins de falcă pe-mpărat

Și gura-i cu un scrâșnet degrab-a sfărâmat.

Mai sus pe muribund apoi îl ridică

Și-n piscul cel de turn apoi îl împlântă,

Iar vârful de metal prin el ca uns trecu,

Cu sângele-i bolnav deodată se umplu.

Așa sfârși în chin, de îngeri înșelat,

Cel ce-a călcat pe vii s-ajungă împărat.

Iar eu povestea mea aci am s-o opresc,

Cu-acei feciori frumoși și mândrul cerb ceresc.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului (2018), Editura Școala Ardeleană, Cluj

Sonet de Primăvară

Ești prima dintre veri, așa ți se mai spune

Ești verde, parfumată și vieții tu îi dai

O nouă seminție ce-n ape face spume,

Iar păsările multe pe cer îți curg alai.

Ești primul anotimp, ești prima fericire,

Pământul tu-l deschizi, el iarbă-ți dăruiește,

Sub norii tăi și-n soare gradina înflorește,

Și inima mi-o umpli cu patimi și iubire.

E pace-acum pe lume și parcul e pustiu,

O mierlă cântătoare cu ciocul auriu

Un dor ce o apasă spre ceruri ațintește,

Iar Londra cea de piatră în noapte de-adâncește

Și-n cântecul de mierlă ce-n umbre s-a pierdut

Frumoasă primăvară, cumva ai și trecut.

Pisica în Criză

Pământul e rotund, oceanul fără pește,

Iar cerul plin de stele ni se-mpotrivește,

Furtuni de foc și apă în fiecare zi,

Războaie-n avalanșă ucid economii.

Ne ducem toți de râpă, e jale și necaz,

Pisica stă cuminte cu fundul pe pervaz,

La ce se uită tristă mă-ntreb în gând și tremur,

Presimte oare-o bombă sau poate un cutremur?

Sau vom muri cu toții de vreo epidemie,

Cădea-vor meteorii zburând prin galaxie?

Veni-vor OZN-uri cu pulverizatoare

Să ne prefacă-n scrum și fumuri rotitoare?

Vom sta sudați în scaun pândind pe internet

Sfârștitu-apocaliptic cu lacrimi și regret.

Vai, n-văzut Islanda, nici vreun atol oceanic

Și am ratat și filmul cu Leo pe Titanic.

Pisica dă din coadă, e timpul, sunt pierdut

O ultimă țigară, un whiskey, a-nceput

Ce-am așteptat de veacuri, mereu nepregătiți,

Finalul grandios. ”Săriți!” eu strig. ”Săriți!”

Pericolul e maxim, pisica mea îl simte,

E doar o aparență că stă, așa, cuminte.

Mă las pierdut în scaun de mila mea oftez,

Pisica se sucește și-mi cere să-ncetez.

Da, da, mâța-mi vorbește de pe al ei pervaz:

”Trăiește viața asta așa cum e, cu haz

Și dacă mai încolo ai drum la magazin

Adu-mi și papagalul din blocul cel vecin.”

”Îl vezi acolo-n cușca aceea la parter?

De-un ceas mă uit la el, de pofta lui disper.

Iar poate dup-aceea de mergi și prin oraș

Să-mi cumperi niște plicuri cu gust de iepuraș.”

Eu stau uimit ș-ascult, sfârșitul n-a sosit

Se pare că am ani și lucruri de trăit

Și n-o fi ideală, această scurtă viață,

Dar ascultând de-o mâță și prostul mai învață.

Sonet


The Rout of the Rebel Angels William Blake

Dacă speranța mii și mii de aripi ar avea

Pe care prinse visele să zboare

Sau dacă Dumnezeu în trup s-ar îmbrăca

Încât să îl putem atinge cu ardoare

Ori dacă gândurile-ar arde ca niște văpăi,

Iar noi să le putem aprinde din amnare,

Iubirea ca un fruct de-ar arăta

Din care să mușcăm până la-ndestulare

Și dacă viața-n labirintul ei ne-ar așeza

Legați c-un fir de aur împletit,

El drumul spre ieșire, poate, ni l-ar arăta.

Ne-ar fi destinul lin și lămurit

Dacă un chip acestea toate ar avea,

Dar nu-i așa și, cred, ne-am rătăcit.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

An Die Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019