Sonet


The Rout of the Rebel Angels William Blake

Dacă speranța mii și mii de aripi ar avea

Pe care prinse visele să zboare

Sau dacă Dumnezeu în trup s-ar îmbrăca

Încât să îl putem atinge cu ardoare

Ori dacă gândurile-ar arde ca niște văpăi,

Iar noi să le putem aprinde din amnare,

Iubirea ca un fruct de-ar arăta

Din care să mușcăm până la-ndestulare

Și dacă viața-n labirintul ei ne-ar așeza

Legați c-un fir de aur împletit,

El drumul spre ieșire, poate, ni l-ar arăta.

Ne-ar fi destinul lin și lămurit

Dacă un chip acestea toate ar avea,

Dar nu-i așa și, cred, ne-am rătăcit.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

An Der Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019

Dumam și Luntrașul

Săream ca un ied pe-o coastă-nspre mare

Cu fața-ndreptată spre cerul cu soare.

Când, vai, am călcat pe-o piatră crăpată

Căzând ca un ciot în apa-nspumată.

Mi-am rupt și spinarea, iar capu-mi pușcă,

Tot sângele tânăr mi se revărsă,

Așa am pierit pe la răsărit

Și toți cei din sat cumplit m-au jelit.

Trecură trei zile și singur am stat

Sub cerul cu soare și mult m-am cântat,

Că multe-am pierdut din cele trăite,

Pe prietenii mei, ș-a mele iubite.

Cât iată-ntr-o noapte o umbră veni

”Pe lume, Dumam, nu poți zăbovi,

Hai, vino în Hades la cei ce-au murit,

Pământul ne-așteaptă,” apoi am pornit.

Așa am plecat în Hades noi doi,

Prin peșteri săpate de timp și de ploi,

Iar când în adâncuri tăcuți am pătruns,

La marginea lumii cumva am ajuns.

Acolo un râu de nămol se vărsa,

Miasme și aburi în jur împroșca,

Iar din depărtare o barcă sosi

Ducând un luntraș cu ochi rubinii.

Luntrașu-mi întinse o mână cerând

Un galben să-i dau, dar eu tremurând

La chipu-i osos priveam înlemnit,

Iar hâdul luntraș așa mi-a vorbit:

”De nu-mi dai coroana aici eu te las,

Tu crezi că degeaba încoace am tras,

În Hades te duc doar dacă-mi plătești,

Deci scoate moneda, ce te tot codești.”

Atunci eu pe loc m-am și răsucit,

Plesnit-am din palme și am chiuit

”Aleg să rămân, căci prea sunt sărac,

Întoarce-te-n Iad și nu fii posac.

Iar eu pe pământ îndatʼ voi fugi,

Și iarăși ca om aleg a trăi,

Rămâi dar cu bine luntraș ponosit

Și du-te în pace de unde-ai venit.”

Așa i-am lăsat pe morții-ncruntați,

Ce-n Hadesul lor se dară plecați,

La trupul meu rupt, tăiat și lovit

M-am dus și încet la loc l-am lipit.

În el am suflat și viață i-am dat

Apoi cu putere din groap-am strigat,

Veniră sătenii și viu m-au găsit,

De toți s-au crucit și m-au pomenit.

Călărețul

Prin stepa cea largă

Cu lanuri de iarbă

Venea în galop

Lovind cu potop

Un cal roșcovan

La coamă bălan.

Pe el aplecat,

C-un ochi bulbucat

Și sânge pe față,

Privind ca prin ceață,

Un tânăr gemea,

De piept se ținea.

De neam era scit,

Un păr înnegrit

Din cap îi ieșea

Și fruntea-i lucea

Cu multă sudoare

Ca roua pe-o floare.

Mergea înspre seară,

Mergea ca să moară

La capăt de zare

Spre soare răsare,

El singur scăpat

Din câți au plecat –

La luptă-n câmpie.

Trei sute ș-o mie

De sciți ce-au căzut

Când, vai, s-au bătut

C-o hoardă-nrăită,

Din Iad răsărită.

Obiect ornamental de aur reprezentânt un călăreț scit

Iar hâzii barbari

Cu iuți armăsari,

Pe scit l-au ajuns

Ș-apoi l-au străpuns

Cu multă răbdare

La drumul cel mare.

El astfel rănit

Din nou a fugit,

Dar viața-l lăsă,

Prin răni se vărsă.

Ș-acum pribegea,

De-abia se ținea.

Când, iată, departe

Din steaua lui Marte

Ce-n cer se ivi

O rază porni,

Spre ea îl chemă;

Bărbatul plecă.

Ajuns, se opri

Și-n față-i ieși

Un pom minunat

Din aur curat

Cu pietre-atârnate

Pe el, nestemate.

Sub pom așteptau

Doi zei și strigau

Că toate vor trece

Ca apa cea rece

Și viața și faima,

Necazul și spaima.

Închizătoare de aur pentru o centură scită

Cei doi îl luară

Pe scit și-l culcară

Acolo-n lumină

Sub bolta ce plină

De fructe și frunze

Căci moartea-l ajunse.

Dar zeii-i cântară

Și nu îl lăsară

Să rătăcească

Prin stepa lumească

Și-n crugu-nstelat

Cei trei au zburat.

Alina

E cinci dimineața prin optzeci și nouă,

Afară e noapte, e rece și plouă,

Un vechi camion duhnind a benzină

Le duce pe fete încet spre uzină.

Cu ele-i ș-Alina, copilă săracă,

La față lividă, slăbuță, posacă.

În mâna sa ține un colț de covrig.

Și azi va lucra în praf și în frig!

Uzina pătrată cu geamuri murdare

O ține departe de cer și de soare,

Dar ea nu se lasă, cuminte, muncește

Și pentru o viață mai bună robește.

Iar când dup-un an uzina e-nchisă,

Alina-n șomaj e iute trimisă,

Dar ea nu renunță și prin magazine

Își caută treabă, așa se-ntreține.

Mai trage cinci ani pe bani de nimic

Și tot ce câștigă adună-ntr-un plic,

Se face frumoasă, bărbații o plac,

Dar fata-i refuză, necazuri îi fac.

Alina prin crâșme apoi mai servește,

În piață la chioșcuri să vândă-și găsește,

Dar oameni-s răi și banii puțini,

Se duce să-ncerce printe la străini.

Acolo-i jignită, mereu umilită

Dar ea nu renunță că-i fată cinstită,

Și an după an cu mâna ei strânge

Cum știe și poate, în veci nu se plânge.

Iar dacă prin țară se-ntoarce vreodată,

Se simte pierdută, se simte uitată,

Dar singura casă, Alina învață,

E doar când oglinda și-o pune în față.

Apoi un iubit Alina-și găsește,

Bărbatu-i frumos și ea îl iubește,

Prin lume se duc, se ceartă-și zâmbesc,

Ca Eva ș-Adam păcatu-și trăiesc.

Alinei nu-i pasă ce oamenii spun,

Ea știe că vorba-i un glob de săpun,

Și tot ce rămâne e ce noi lăsăm

Cât încă trăim, cât încă lucrăm.