Manuel și Cele Două Inimi

10. Mărturisirea

În ultima parte a acestei povești am să vă dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.

Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat în cinstea unor ambasadori veniți de departe.

Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:

”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei mele Isabela.”

Freamătul care a pus stăpânire peste curte a pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut. Bohemond îl întrebă pe Manuel:

”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”

”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici ea nu știe întregul adevăr.”

”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?” întrebă regele.

Prințesa sovăi:

”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”

”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.

”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu? Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.

”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.

”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă Bohemond.

”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău, stăpâne?”

Regele se învoi.

”Atunci află că înainte ca toate cele să se întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea târziu să-l scot la iveală.”

”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a înnebunit,” răbufni regina.

”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala, despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.

”Ridicol!  Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj, am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,” spuse regina cu dârzenie.

”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune adevărul și cine minte.”

”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă, regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului este adevărată sau nu.”

”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți trandafirul sultanului.”

Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul. Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:

”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici, ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”

”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”

Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate, care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în care știința și arta înfloriră.

Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia, nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.

Sfârșit