Prin stepa cea largă
Cu lanuri de iarbă
Venea în galop
Lovind cu potop
Un cal roșcovan
La coamă bălan.
Pe el aplecat,
C-un ochi bulbucat
Și sânge pe față,
Privind ca prin ceață,
Un tânăr gemea,
De piept se ținea.
De neam era scit,
Un păr înnegrit
Din cap îi ieșea
Și fruntea-i lucea
Cu multă sudoare
Ca roua pe-o floare.
Mergea înspre seară,
Mergea ca să moară
La capăt de zare
Spre soare răsare,
El singur scăpat
Din câți au plecat –
La luptă-n câmpie.
Trei sute ș-o mie
De sciți ce-au căzut
Când, vai, s-au bătut
C-o hoardă-nrăită,
Din Iad răsărită.
Iar hâzii barbari
Cu iuți armăsari,
Pe scit l-au ajuns
Ș-apoi l-au străpuns
Cu multă răbdare
La drumul cel mare.
El astfel rănit
Din nou a fugit,
Dar viața-l lăsă,
Prin răni se vărsă.
Ș-acum pribegea,
De-abia se ținea.
Când, iată, departe
Din steaua lui Marte
Ce-n cer se ivi
O rază porni,
Spre ea îl chemă;
Bărbatul plecă.
Ajuns, se opri
Și-n față-i ieși
Un pom minunat
Din aur curat
Cu pietre-atârnate
Pe el, nestemate.
Sub pom așteptau
Doi zei și strigau
Că toate vor trece
Ca apa cea rece
Și viața și faima,
Necazul și spaima.
Cei doi îl luară
Pe scit și-l culcară
Acolo-n lumină
Sub bolta ce plină
De fructe și frunze
Căci moartea-l ajunse.
Dar zeii-i cântară
Și nu îl lăsară
Să rătăcească
Prin stepa lumească
Și-n crugu-nstelat
Cei trei au zburat.
