
Apollo și Daphne
(metamorfo-satiră-clasic-contemporană inspirat dintr-o legendă antică grecească)
Fecioar-ascunsă de iubire
Pe dealul verde se plimba
La margini ude de pădure
Unde orașul se găta.
Apoi, prin iarbă la izvoare
Frumoasa cale își făcu
Și-o sticlă goală de un litru
Cu apă dulce o umplu.
Dar iat-al verii zeu, Apollo,
Pe scumpa Daphne a zărit-o
Pe Tinder că era aproape
Și fără jenă a râvnit-o.
Iar într-o clipă zburătorul
Înspre pădure s-a zvârlit
Și lângă Daphne-n pielea goală
S-a înființat ș-a dănțuit.
Fecioar-atunci pe-o bicicletă
De blondul zeu abia scăpă,
Dar el pe raza lui de soare
Pe urma ei se-aventură.
Atunci, văzând c-o prinde mândrul
Frumoasa Daphne s-a rugat
De zeul râului de munte
Ce lângă drum curgea-nspumat.
Ea îi ceru s-o scape-n grabă
De un viol ce o păștea
Iar zeul râului de munte
I-a spus că o va ajuta.
Boscorodi apoi bătrânul
O vrajă veche și păgână,
Apoi crăpă în palma-i lată
O boabă mica de alună.
Și Daphne de pe bicicletă
Căzu la margine de drum
Pe-un pat de frunze și moloz
De-a scos pe gură foc și fum.
Iar bratele i s-au nălțat
Și crengi frumoase au făcut
Picioarele i s-au sucit
Și prin pământ au străbătut.
Ori pielea ei s-a întărit,
De-o scoarță groasă învelită,
Într-un copac s-a preschimbat
Sărmana fată fugărită.
Mândrul Apollo n-a-ndurat
Să-și vadă dragostea furată
Pe râul cela l-a secat
Cu raza lui înfierbântată.
Și de acolo a plecat.
Iar dup-o vreme tăietorii
De lemn pe deal au apărut
Cu fierăstraiele ororii
Pădurea toată a căzut
Că statul însuși i-a lăsat
Să taie tot, să smulgă tot
Lemnul cel blând, nevinovat.
Și spre Austria pornit-a
Un tren de fier, tot burdușit
Cu lemn uscat și fără viață
Ah, dealul tot a fost golit.
Iar printre trunchiurile groase
Pe moarte Daphne sângera,
Plângea de-a lemnului durere
Și codrul tot cu ea plângea.