Manuel and The Two Hearts

8. The third trial

Manuel had just found out that was to set off once again, this time to the court of the great sultan of Rum. What he had to bring from there was a holy rose whose petals once touched always compelled people to tell the truth. But this flower was heavily guarded and there were not many who would dare to venture and take it from the place where it lay?

Yet, again, Manuel put aside all fears and rode across the mountains until one day he arrived at the gates of the sultan’s city, which he entered pretending to be a Persian a merchant.

When night fell Manuel struggled to find a way inside the palace, but everywhere he looked heavily armed guards were watching it from high up on the stone walls. A silver crescent moon then rose up a brightened the darkness, making Manuel’s quest even harder.

But then, out of nowhere, the blows of a thousand horns shook the midnight air. A great host of soldiers coming with their emperor from Constantinople surrounded the city and started wreaking panic among its people. How was it that such a great army had passed unobserved by their scouts, no one understood? But now it was too late. The city had to defend itself. In the confusion that followed, many of the sultan’s guards left the palace to go fight on the walls. It was then that the mysterious sight Manuel had acquired when he sacrificed his eye led him to a small door behind the palace. It their frenzy, some of the guards who rushed out through it had left it open. Manuel entered that door and walked around a palace he had never seen, knowing its every corner, its every hallway, and its every room. This is how, unseen by anyone, Manuel found the holy rose hidden in a lavish inner court with its pillars, and arches, and four whispering marble fountains. Under the light of the moon the turmoil of the fight subsided in the distance. All Manuel could hear now were a few crickets and the lazy trickling of those fountains. The rose stood in the middle, surrounded by its thorny wreathing bush. It had only one majestic, glowing bloom right in the heart of all those entwined branches. To get to it, Manuel had to pass through its sharp thorns who scratched and stung him without mercy. Ah Manuel, why was it that right here your second sight had to fail you?

The boy picked the flower and hid it in his shirt. He then got out of the palace the same way he got in and, eluding both armies, he climbed down the city walls, stole a horse and rode way back to Antioch.

Once he crossed his city’s gates he went to Isabella and gave her the rose. It was a beautiful summer morning. The girl gazed at her charming Manuel and, ignoring everyone around, she embraced the boy. But only a few seconds after a terrible shiver took over Manuel, throwing him to the ground. A thick, white foam started to pour from his mouth and the youth coiled in pain. With a desperate grimace, he looked  for one last time at Isabella and screamed her name, then, after some excruciating five minutes he died killed by the holy rose’s poisoned thorns. That had been the real secret behind the great sultan’s rose safety.

Manuel and The Two Hearts

7. The second trial

A few days later Manuel received a letter which appeared to have been written by Isabella. The letter contained the following:

“My love, I wish nothing more than to have you by my side, but the wounds that were left by your infidelity are still bleeding. Please do not forsake our love and prove me for a second time that there can be no one else in your heart but me. Beloved Manuel, bring me a star from the sky and I shall forget the past.”

Dumbfounded, Manuel could barely recognise his wife voice in those words and he was right to do so, for the letter had been written at the queen’s urging, who, after seeing the incredible golden peacock hated him even more. But this request she now made would keep Manuel away from both her and Isabella forever, punishing his defiance and avenging her pride.

For many nights to come Manuel contemplated the beautiful sky, with its endless dark plains and its travelling constellations. Sometimes, when he closed   his eyes, he thought he could hear a music coming from above. Yet the brightest star of all was his fair Isabella and the purest sound he longed for was the one of her voice. He then wondered how to do it, how on earth could he bring her the star she wanted.

The answer came to him on the brightest night of all. Manuel was again gazing at the sky when he saw one tiny star falling somewhere in the West, sinking in the great sea.

The boy didn’t hesitate for one moment. He left Antioch that very moment reaching the shores of the Mediterranean on the coming morning. Heading towards the sunset on a boat he bought from a fisherman, Manuel was carried far away offshore by the light sea breeze.

This time he wasn’t led by a distant shadow but by the star’s blue light plunging out from below the waters like the beam of a sunken far, and, when finally reached the place where the star fell into the sea, he stared into the depths and saw a lonely white dot resting on the sea bed. He had found what he was looking for. Manuel then took a deep breath; he dived into the abyss and swam right into the stream of light that came towards him. It was a long way to the sea floor and back, nevertheless Manuel went on until he ran out of air. Hanging half-way below the surface, he started to choke and to squirm, gripped by terror. The was no way he could go on, no way to turn back. The boy would have drowned for sure if it hadn’t been for a sudden, cold kiss which filled him with the breath of life. Manuel came back to his senses to see himself in the embrace of a lovely sea nymph who jumped to his aid. It was because of her that he finally reached the depts of the sea where the star was being slowly extinguished by the salty water. The heavenly body was just a small orb he could hold in the palm of his hand, but the stream of light it diffused, spread for hundreds of miles around. The boy grabbed it and pulled by the enchanting sea woman he escaped a horrible death.

Once they reached the surface, he thanked the nymph and jumped inside the boat, rowing towards the Eastern shores. But the sea creature sopped him. She had saved him only because of his unearthly beauty and now he had to stay with her forever. When Manuel refused, the furious nymph shook the boat and threatened the shred Manuel into pieces. Knowing how bloodthirsty sea creatures could be, Manuel asked for her forgiveness and told her his whole story, begging her to let him sail away. The nymph looked him in the eyes and said:

“My gentle human, what you ask of me is   almost impossible. But you seem have an honest heart, one that will never fall for me. That is why, I will let you leave if you to give me one of your eyes to remind me of you and to be an undoubtable proof of your valour.”

And so, poor Manuel gorged his right eye out and offered it to the sea nymph.

Once free, the half-blind youth went back to Antioch.  But while still on his way, something dark crept in Manuel’s soul as if the loss of that eye had given him a second sight and for the first time, he came to recognise the source of all his hardships.

When he reached the city, he bowed in front of the court and placed the glowing white star at the feet of none other but the queen.

Apart from Constance, everyone failed to understand the gesture. The queen sensed that somehow Manuel wasn’t the same anymore.  

The star was then sealed away in an ivory box and taken to Isabella’s chamber while Manuel re-joined his family. From there he wrote a short note to his wife. The reply arrived three days later, and it wasn’t at all what he had expected…

Manuel and The Two Hearts

6. The first trial

After preparing a swift departure, early on the next day Manuel left Antioch and went Eastwards. It took him many days, but once he reached the banks of the mighty Euphrates, he built a raft and floated down the cold, rapid waters, struggling not to crush into the massive rocks that stood in his way. As the river widened, the flow of water slowed down, slowly carrying him towards the endless, deep sea. And when he reached it, he kept on floating on the calm waters for weeks, but he didn’t find the beautiful island and its fantastic dwellers. Maybe it all had been just a lie meant to send him to his doom.

Then, one cold night, somewhere on the high seas, Manuel spotted a small outcrop. But by morning the distant promontory had vanished, and so did the boy’s hopes. What made things worse, his food and water were nearly gone. Yet, the next night he again saw that strange mound, looming in the distance. Feeling how his strength was flowing out of his body, he sailed for it. That was his last chance of getting anywhere. With the new daylight came another disappointment. Whatever that thing was, it was nowhere in sight. However, Manuel stayed on course, oaring towards the inexistent destination. And with every passing night the once small shadow reappeared growing larger and larger only to disappear in the morning. He had done well not to give up to desolation and stop from reaching it. It became clear that some sort of magic impeded Manuel from seeing the outcrop in clear daylight. And so, on the seventh night he finally arrived on the shores of an island, all covered with forests the like he had never seen before. Manuel crept inside those woods to see them populated with all sorts creatures having many odd shapes and ravishing, bright colours. There were fruits and flowers of incredible sizes, swarms of flying fish, giant reptiles and frogs, buffalos with magnificent, spiralling horns, two headed elephants, white deer, covered with gemstones, airy butterflies who dissolved into thin air like smoke, and all sorts of other unknown creatures.

The island was crossed by a network of small rivers, and all seemed to flow from one single place in its centre. Fade, eerie sounds came down the water streams, but as Manuel advanced deeper inside the forest, they became louder. He then found an open plain, and in the middle of that plain there was a pond, the source of all those streams. What was even more bizarre, on the pond there was a small island thronged by hundreds of peacocks. Their plumage came in all colours ant they were singing in a frenzy around a tall tree and perched on one its branches there was a radiant golden peacock. The bird spanned its metallic wings and chased away all the other peacocks, who rose in a dazzling swirl, spreading across the island. After that, the king of peacocks fell asleep.


Manuel sought the chance and swam across to that small patch of land, and crawling towards the three, he climbed on it getting as close as he could to the sleeping bird. But just before he could grab it, the peacock awoke and flu away on another branch, where Manuel couldn’t reach it.

The boy went down, trying how to find a way to catch the sly peacock, always thinking of his beloved Isabella who was waiting for him, far away in Antioch.

Not long after, all the noises of the forest halted. Alone in that wilderness, Manuel started to be harassed by his body’s needs. Beleaguered by thirst, hunger and fatigue he first went to drink some water from the pond, but went he tried to take some in his palm, the waters withdrew under the ground. Hungry, he saw that the three was full of fruits, but when he grabbed one of them, the fruit withered away and turned into ash. Too tired to think about the bird, Manuel laid on the ground and thought of dozing off for a few minutes, but a voice came from under the grass and spoke to him:

“Young man, if you fall asleep, you’ll be swallowed by this island. All that beauty you see thrives on the bodies of those who hoped to catch the golden bird. Go back and never return to this cursed place! I was a man like you once. I came here thinking this golden bird would make me rich, that it would help me fulfil all my desires. But now, look at me, look what I’ve become. I am just a pile of soil and roots; defenceless food for the ants that crawl inside me. I feel their stinging bites, but I cannot defend myself. Don’t share my torment. Run away from here, for if you sleep, you’ll be always trapped in here, half dead and half alive, just like the me.” The voice stopped.

Manuel understood this was a task he could never accomplish. Weakened by the many nights on the sea, he closed his heavy eye lids for a moment and saw Isabella. It was just for her he had come so far. He sought no fortune, no fame. He lived only for his love. Alas, without even knowing he slipped into the sleep of death. When he realised that he had fallen into that never-ending dream, it was already too late. He felt the thin roots of the three piercing his skin and dragging him under the earth. He tried to fight them but had no more power. Hopeless, Manuel whispered his young wife’s name. The last thing he heard were some wings flapping above his head…


“Manuel, I only let myself caught in dreams, for dreams always reveal a man’s true nature, his deepest thoughts. Most of those who came here have tried to have me for their own vain desires. What they got instead was eternal damnation. But you seek to save your love and that I cannot vanquish. So far, I’ve met only a few mortals to be worthy of me. You’re among them. I free you from my course. Wake up!”

The boy opened his eyes and found the golden peacock sitting right next to him. His kind soul had saved him and brought the bird down to the ground.

 And so, the youth had managed to complete the task. But now he started to contemplate at his long way back. He had no more food and water, neither could he get them from that island. Then, like somehow it had read Manuel’s mind, the peacock shook its feathers and grew tenfold in size. Spreading its long, golden wings it shrieked and waited for Manuel to climb on its back. Once that happened, the two flew back to Antioch.


Imagine the amazement of all those living in the city when they saw the boy circling on the back of a giant golden peacock high above the lofty, slender towers.

Once the landed, the peacock returned to its previous size and was taken in one of the palace gardens, where he spent much of the days grooming itself and displaying its glittering plumage to the astounded people at the court.

 As for Manuel, he returned to his mother house and from where he sent a message to Isabella, waiting for her response. Tee poor youth hoped their troubles were finally over.

Relieved, Isabella, wanted to see him right away, but her jealous mother reminded her of the letter and persuaded her not to give up with such an ease. Manuel must have caught the bird out of sheer luck. There were better ways to prove his devotion to his wife and she will find them.

Manuel and The Two Hearts

2. The courageous, young man

Bohemond spoke to his subjects, asking the men in his city to go and find his daughter and the one who would bring her back unharmed would rule by his side sharing all the power and the privileges of a king.

Lured by such a prospect, many men saddled their horsed and scattered all over the land, searching far and wide. And for ten days or so they climbed on the top of the mountains and they went down the deepest ravines, but no one could find Isabella. Thus, when they all returned empty handed the king knew that the time was near for him to take a decision. At his request all the churches bells rang through the night, and many prayers were sent to heaven in hope of a last wonder.

The wonder never came, but on the next day day as the king lay on a bed inside one of his palace’s beautiful inner gardens in the company of the queen, who caressed his forehead and his beard, a boy with dark hair and thick eyebrows came to see him. His big green eyes shone like the most exquisite emeralds; his full lips uttered the kindest words. The youth’s name was Manuel and he was the son of a very rich Greek woman, whose ancestors could be traced back to the origins of Antioch itself. Manuel kneeled in front of the royal couple and swore to return their beloved daughter. Then, without even waiting for an answer from his king he dashed out of the palace and rushed to his mother’s house begging her to lend him her most precious jewels. After they found out what he was up to the woman and her other sons tried to dissuade him from going further with his reckless plan, but Manuel wouldn’t listen. Finally, overcome by his pleadings the widow surrendered and gave her son her a bag full of pearls, rubies, sapphires, and many golden bracelets and earrings. Defying the displeased look on his brothers’ faces Manuel left to look for Isabella but not before he had enquired the scout who followed the coarse messenger to tell him where exactly he had lost that man. After that, he rode to that place and once he arrived, he started to shout out loud, as if talking to his horse, boasting about the incredible treasure he had just stolen from an old widow’s house in Damascus. And so, he went deeper inside the gorges shouting and laughing about his deed, when suddenly, a bunch of brigands surrounded Manuel looking at him with distrust. The boy’s life should have ended on that spot, but Manuel addressed the thieves, offering them his entire loot and asking them to take him to their leader for he wanted to join their gang. Then, a rugged old fellow came galumphing towards him, he grabbed Manuel by the hand and looked at him as if amazed by the boy’s beauty. The old man spoke to Manuel, presenting himself as the king of the thieves who will soon be king of whole Antioch, for in just a few days he would again meet Bohemond, pretending to be one of his own servants and claim the throne for himself, the one and only Two-Blades.

Who would have guessed what the wonders of beauty can achieve? It was through mere physical charm that Manuel found out that the messenger that came to visit Bohemond in the city, deceiving the king and the court, was none other than Two-Blades himself. He also became aware that the old man had a weakness for young men and he quickly sought to take advantage of this unexpected development knowing that his passage towards Isabella was now unhindered. By showing interest in the old thief’s advances, Manuel made his way through the labyrinth of rocks and narrow paths of Mount Amanus, trying to remember every detail that could help him on his way back. When finally, they reached the brigand’s cave, the boy saw the beautiful Isabella held in chains and surrounded by ten strong thieves, by a pack of wild dogs, and by countless stolen treasures. The young’s man heart ached for Isabella’s misery, but ne concealed his pain with a cold smile, trying to find a way to get her out of there.

 The relief came from the king of the thieves himself. The old man’s blood boiled with infatuation for Manuel and he looked for ways to please his new follower, telling him stories about his incredible feats and the terrible tail of bloodshed he had always left behind. Then, as he drew nearer and nearer to Manuel, the cunning youth asked Two-Blades to celebrate their partnership and drink some wine. Aroused and delighted the so-called king of thieves asked for the darkest, oldest, fullest Armenian wine he kept deep inside the cave. After a great feast and many rounds of wine all those infamous brigands and their leader got drunk falling asleep one by one, until none of them was left standing.

 As soon as that happened, young Manuel who abstained himself from all that debauchery, immediately took a sword, cut the powerless drunkards into pieces. As for Two-Blades, awoken by a sharp pain he saw the handsome boy’s face all smeared with blood as Manuel leaned over him thrusting the sword deep inside his chest. That was the end of the king of thieves.

Manuel then slew all the brigand’s wild dogs that were guarding Isabela, freed her from her chains and took the horror-stricken girl on his horseback, riding under the clear moon light until they reached the safety of Bohemond’s palace.

To be continued

Povestea Celor Trei Pisici

A fost odată ca niciodată o boieroaică bătrână ce trăia alături de cele zece slugi ale sale într-un conac cu ziduri înalte și albe aflat la marginea unei păduri întunecate. Și cât era ziua de lungă, femeia aceasta, mică și gârbovită cum era, se îngrijea fără încetare de moșia ei, sporindu-și avutul. Iar în fiecare dimineață de vineri mergea cu un argat de-al ei la târg să cumpere mirodenii, zaharicale și fel de fel odoare scumpe pe care apoi le aducea înspre seară la conac, îngrămădindu-i sipetele și cămările.

Și boieroaica aceasta era tare darnică din fire, mereu făcând pomeni săracilor și toți cei care i-au trecut vreodată pragul au plecat de acolo ospătați și fericiți, de au pomenit-o câte zile au avut. Și mai spuneau aceștia că au văzut la ea comori demne de un împărat: cele mai frumoase covoare persane, porțelanuri chinezești, broderii aduse din India și din Damasc, mobile italienești, tapiserii franțuzești, icoane aurite din Bizanț, săbii de Toledo, talgere de argint, cupe de cleștar și câte și mai câte. Și așa străluceau acele bogății de-ai fi zis că i-a luat casa foc, nu alta.

Dar vorba s-a întins în lung și în lat și vestea acestei avuții a ajuns la un tâlhar, un om tare rău, care de mult căuta să se îmbogățească grabnic și fără trudă, cum le stă în fire celor nelegiuiți.

Și într-o bună zi, dându-se drept un negustor ce trecea prin părțile acelea, tâlharul apăru la conacul boieroaicei. Intrând în vorbă cu slujnicele ce lucrau pe-afară, se trezi pe nepusă masă în casa femeii unde apucă să vadă cu ochii lui minunățiile cu care aceasta-și împodobi încăperile. După cum îi era obiceiul, bătrâna în cinsti pe călător. Apoi, cum făcu, cum nu făcu, ticălosul află de la una dintre femeile ce lucra pentru bătrână că boieroaica lipsea de la conac doar o două zile din an, de Paști, când își lua toate slugile și se ducea cu ele la o mănăstire din apropiere, zăvorând toate ușile în urma lor. Singura care avea să rămână la moșie era o babă oloagă și neputincioasă ce nu putea călători de bătrână ce era și avea să aibă grijă, atât cât putea, de avuția stăpânei sale.

Tâlharul plecă, mulțumit că știa tocmai ceea ce-i lipsise pentru a-și putea duce la îndeplinire planul. Avea să se întoarcă numaidecât în ajunul zilei de Paști pentru a o jefui nestingherit pe boieroaică. Cât despre zăvoarele conacului, nu-și făcea nici un fel de griji. Le dibui tainele din clipa în care puse ochii pe ele.


Trecură așa vreo trei săptămâni, timp în care tâlharul așteptă ziua în care avea să se ducă la conac, să înșface bogățiile femeii. Dar iată că într-un miez de noapte, la moșie, se întâmplă ceva neobișnuit.

Slugile dormeau deja de câteva ceasuri bune, iar în toată casa domnea o liniște de mormânt. Cum nu avea somn, bătrâna boieroaică stătea  lângă fereastră și citea dintr-una din cărțile ei sfinte la lumina pâlpâitoare a unei lămpi. Dar dintr-o dată pădurea din spatele casei începu să fiarbă și să trosnească amenințător.

Cum fereastra ei dădea întocmai înspre pădure, femeia privi temătoare negura clocotitoare de ramuri și frunze. Inima începu să-i bată cu putere. Bătrâna deschise larg fereastra și își scoase capul afară, scrutând prin întunericul ce se întindea peste tot, înghițind pământul. Pe cer nu erau nici un fel de nori, iar prin văzduh nu bătea nici un vânt. Și totuși pădurea gemea scuturându-și crengile și legănându-și copacii de parcă ar fi fost lovită de cea mai năprasnică furtună. Boieroaica închise fereastra la loc și făcându-și cruce se vârî în pat așteptând ca viforul să treacă.

Apoi, ca și cum cineva ar fi intrat în casă, auzi niște pași apăsați lovind în scările de lemn, ce scrâșneau sub greutatea lor. Flacăra lămpii tremură și se stinse, lăsând-o pe bătrână pradă beznei. Pașii se opriră în fața camerei acesteia. O bubuitură puternică în ușă o făcu pe femeie să scoată un țipăt care ar fi trebuit să trezească toată casa, dar nimeni nu o auzi. Urmă o a doua bubuitură și o a treia, atât de puternică încât conacul tremură din temelii.

După aceea se făcu liniște. Bubuiturile, încetară, afară pădurea se domoli, flacăra din lampă se reaprinse vioaie, iar peste doar câteva clipe boieroaica, pe jumătate moartă de frică, auzi dincolo de ușă sunetul cel mai neașteptat: un mieunat.


Apucând un rozariu de perle pe care-l ținea mereu agățat de un cui pe peretele de lângă patul ei, bătrâna se ridică din pat și se îndreptă tremurând spre ușa dormitorului ei. O deschise puțin și văzu o labă de pisică, albă și ageră ce încerca să lărgească despărțitura ușii pe care însă boieroaica o ținea neclintită cu mâna stângă în timp ce cu degetele mâinii drepte mângâia neliniștită mărgelele rozariului. Dar pisica persistă și răzbi să se strecoare în încăperea bătrânei, sărind pe un scaun și începând să toarcă, să se gudure și să miaune fără stare.

Uimită, boieroaica închise ușa, dar imediat după aceea auzi cum o altă pisică zgâria la ușă. Femeia, palidă ca o stafie, deschise iarăși ușa, de data aceasta ceva mai temeinic, și din nou văzu cum o pisică țâșni în cameră ascunzându-se sub o masă. Boieroaica ieși din odaia ei și cu dinții clănțănind se uită prelung pe coridorul întunecat. Tot ce văzu era o treia pisică ce, așezată pe pervazul unei ferestre, se uita drept în ochii femeii de parcă acum-acum ar fi vrut să intre în vorbă cu bătrâna. Dar și această a treia mâță, cu un singur salt se azvârli la femeie în încăpere, așezându-se în patul cel moale al boieroaicei. Fără nici un fel de vlagă în mădulare, bătrâna se retrase în odaie, închise ușa la loc și, abia târându-se, se așeză pe un scaun, privindu-le neîncrezătoare pe cele trei pisici albe ca laptele care apăruseră în casa ei în niște împrejurări atât de neobișnuite.


Dimineața, când slugile se treziră, fură numaidecât luate la întrebări de bătrână, dar nici una nu știu să o lămurească în privința celor trei pisici. Vecini la conac femeia nu avea, iar pisicile acelea păreau mult prea domnești ca să se fi aciuat la ea de pe undeva din satele învecinate. În câteva zile, atât ea cât și slugile ei se învățară iute cu cele trei musafire și după nici o săptămână mâțele păreau să fi fost acolo de când lumea și pământul.

Ele își petreceau zilele preumblându-se pe moșia bătrânei, iar nopțile dormeau împreună cu boieroaica, încovrigate pe pătura ei. Femeia, care nu avea copii, le îndrăgi și numai ea avea voie să le hrănească, mângâindu-le și vorbindu-le ca unor oameni mari.

Dar ce nu știa boieroaica era ca în numai zece zile, când ea avea să plece de Paști la mănăstire, o mare pagubă urma să se abată asupra casei ei.


Așa trecu timpul ca un fulger pe cerul de vară și veni ajunul Paștilor. Boieroaica, trezindu-se cu noaptea în cap, porunci ca toate ieslele vitelor să fie umplute cu fân, iar găinile să aibă grăunțe cât pentru două zile, făcându-i astfel mult mai ușoară munca bietei slugi oloage care rămânea acolo, umblând șontâc prin curte sau dormind dusă într-o cămăruță din spatele conacului.

Și mai porunci boieroaica să fie ticsite șapte trăsuri cu bunătăți pe care le avea deja gata împachetate și urma să le ducă cu ea la mănăstire pentru ai cinsti pe toți cei adunați acolo, bogați și săraci deopotrivă.

După vreo trei-patru ceasuri patrusprezece cai mândri și mari fură înhămați la căruțe, apoi, nechezând și fornăind porniră în goană spre mănăstirea care se înălța departe pe un deal și ale cărei turnuri argintate, suple și boltite străluceau frumos sub soarele primăverii, acolo, la capătul văilor.

Astfel plecă alaiul, iar peste conac se așeză liniștea.

Cele trei pisici albe stăteau tolănite la poartă; una sus, pe-o ramură de măr, alta jos, în iarbă, iar alta se încălzea la soare cocoțată pe gardul de piatră.

Când ziua se gătă și peste lume se așternu noaptea aducătoare de odihnă, niște clopote grele se auziră răsunând undeva, în zare, dar cântecul lor era acoperit de foșnetul pădurii.


Conacul boieroaicei domnea stingher peste o câmpie cu lanuri unduitoare ce se întindeau în fața porții. Spicele acestora abia ce încolțiseră și tot pământul era verde, întinerit de noua recoltă. Atât el, cât și acareturile și gardul ce-l împrejmuia erau vopsite în cel mai curat alb cu putință, iar acoperișurile erau toate făcute din țiglă roșie. Clădirea avea un singur etaj și peste tot, pe canaturile ferestrelor sau pe pridvorul de piatră, cu stâlpi răsuciți și arcade, erau ghivece mari cu flori de toate culorile, ce se răsfirau în sus sau în jos, după cum le era soiul. Grădinile, care se aflau între zidurile din față și conac, erau încărcate cu trandafiri, pomi și fel de fel de roade gustoase.

Dar acel nemernic de hoț, care tocmai sărise gardul, trecu nepăsător prin micul paradis al boieroaicei. Acoperit de întunericul nopții, gândul lui era ațintit asupra bogățiilor cu care era ticsită casa de sus până jos. Venise cu o trăsură pe care o lăsase mai la o parte de drum, în niște tufe, și nu avea de gând să plece până nu o va umplea cu tot ce-avea boieroaica mai de preț. Și după ce trecu de grădina conacului, umblă să vadă dacă era cineva prin preajmă care să-i zădărnicească planurile. Baba oloagă, care dormea dusă în odăița ei din spatele conacului, nu simți nimic din cele ce se petreceau pe proprietatea stăpânei sale. Hoțul se urcă în pridvor și cât ai clipi, scoase un mănuchi de chei cu care fu cât pe ce să deschidă poarta cea grea din lemn de stejar dincolo de care se aflau toate acele comori pe care le râvnea cu atâta jind.

Deodată, în spatele lui auzi un mârâit prelung și amenințător. Se uită în toate părțile, dar nu zări nimic apoi își văzu de treabă. Lumina lunii îi ușura mult munca, însă pe când să învârtă cheia potrivită în broască, iar se pomeni cu mârâitul acela, care de data aceasta era și mai puternic. Se propti cu spatele la ușă și cercetă pridvorul cu băgare de seamă, apoi zări trei perechi de ochi verzi, scânteietori care îl scrutau din umbră. Când veniră mai aproape de el, omul putu să distingă trei pisici cu blana albă și zbârlită ce pășeau tiptil înspre el. Tâlharul râse înfundat la vederea acelor mâțe înfuriate și sări să deschidă ușa, când o minune avu loc. Toate cele trei pisici crescură de zeci de ori prefăcându-se în niște namile sălbatice și amenințătoare. Mârâitul lor se îngroșă și semăna cu al unor lei fioroși, gata să îl înhațe. Hoțul înlemni. Un singur răget al uneia dintre pisicile uriașe îl făcu să sară în lături, urlând de groază și s-o ia la sănătoasa cu fiarele pe urma lui. O zbughi îndărăt pe unde veni alergând pe scările pridvorului în jos, prin curte și prin grădina cea plină de flori, sărind gardul și apoi, țuști, în căruță unde dădu asudat bice cailor ce-o luară la sănătoasa cu el cu tot pe drum în jos.

Și așa a încercat să o tâlhărească ticălosul acela pe femeia care l-a primit în casa ei și l-a ospătat, crezând că este un om cumsecade.  Dar, drept fie spus, cine ar fi știut că în lipsa stăpânei, casa ei avea să aibă cei mai strașnici paznici cu putință. Căci cele trei pisici erau niște spirite din pădurea care se întindea în spatele conacului, un crâng fermecat, ce fusese acolo de când Dumnezeu a făcut pământul, cerul și marea, și care avea puteri nebănuite. Multe făpturi stăteau ascunse în desișurile lui, dar nu se arătau oamenilor niciodată. Iar după ce acele ființe văzură cât de mărinimoasă și cuminte era vecina lor și după ce-i citiră gândurile acelui netrebnic de hoț, se hotărâră să o ajute pe bătrână trimițându-le pe cele trei pisici fermecate.

Trecu apoi și noaptea de Paști, iar conacul femeii fu mântuit de năpasta ce se abătu asupra lui. Iar când în următoarea seară boieroaica și slugile ei se întoarseră ostenite de la mănăstire găsiră toate așa cum le-au lăsat.

Dar stați, povestea nu este nici pe departe terminată și multe urmează să se mai întâmple.


La câteva ceasuri depărtare de conac era un frumos târg înconjurat de ziduri groase, făcute din straturi de piatră și de cărămidă.

În spatele acestor ziduri, de o parte și de alta a străzilor pavate, stăteau solide și semețe casele târgoveților, mărturii ale bogăției făcute prin ani mulți de muncă. Din loc în loc, împrejmuite de garduri de fier și de grădini, se ridicau biserici cu ferestre înguste și rotunjite și cupole largi ce ieșeau din acoperișurile lor teșite. Asupra târgului cufundat în somn tronau clopotnițele înalte, care mereu îi înștiințau pe oameni să se-adune atunci când era vreo sărbătoare, dar și atunci când asupra târgului se abătea vreo năpastă.

Era miezul nopții, însă nu toți oamenii își găsiră odihna. Umblând de unul singur, tâlharul nostru tocmai ce ieșise dintr-o crâșmă unde încercă să-i încredințeze pe oameni de cele ce i se întâmplaseră cu două nopți înainte. Desigur, fără a le da toate amănuntele el ținea sus tare că la conacul din câmpie se petrec lucruri necurate și că niște pisici uriașe au sărit la el când a trecut pe drum, prin fața porții.

După ce au făcut haz pe seama lui oamenii s-au săturat să-l asculte și l-au alungat din crâșma aceea, crezându-l smintit. Hoțul acum umbla furios și fără țintă, bolborosind și încleștându-și pumnii de ciudă când numai ce simți că cineva îl prinde de umăr. Se întoarse și văzu cum în spatele lui stătea un om bătrân, lung și subțire, cu privirea răutăcioasă și necruțătoare. Pe umeri purta o mantie lungă și în cap avea o pălărie ce era poate semnul cel mai limpede că omul acela era un vrăjitor.

Întâmplarea făcu ca vrăjitorul să fie de față când hoțul își depănă povestea, stârnindu-i interesul.

Trăgându-l de mânecă pe tâlhar, vrăjitorul îl duse la casa lui unde îl descusu și află în amănunt toate cele petrecute. Apoi, după câteva clipe de șovăială, îi spuse tâlharului că trebuia cu orice preț să pună mâna pe acele pisici și că dacă-l va ajuta să le prindă, îi va da tot aurul din lume. Și îi mai spuse vrăjitorul că acele pisici sunt duhuri cu puteri neînchipuite  și că era uimit să audă tâlharul întâlnise nu una, ci trei. Iar pentru a le prinde, avea el un sac fermecat, dar trebuiau să fie iuți și cu băgare de seamă și după ce le vor aduce în târg și le vor îmblânzi, nimeni nu îi va mai putea atinge, vor fi stăpânii lumii.

Lacom din fire, hoțul se tocmi numaidecât să-l ajute pe vrăjitor. Și așa porniră cei doi înspre conac călare pe doi cai iuți ca vântul.


 Când cei doi răufăcători ajunseră în apropierea conacului descălecară și, strecurându-se printre salcâmii și buruienile ce creșteau pe marginea drumului, ajunseră până la poarta cea mare unde le și văzură pe cele trei pisici albe dormind una lângă alta, în iarbă. Apoi, călcând pe vârfurile degetelor și cu inimile cât un purice, se apropiară de prada lor și se aruncară peste cele trei, înhățându-le și vârându-le în sacul fermecat. Până să se dezmeticească, pisicile, amorțite de soarele fierbinte, se văzură prinse în sacul acela vrăjit și oricât încercară să-l străpungă și să iasă din el, nu reușiră. Degeaba miorlăiră ele, degeaba împroșcară și încercară fel de fel de scamatorii, erau prinse în sacul vrăjitorului și nu aveau nici o scăpare.

Vrăjitorul și hoțul râdeau mulțumiți de fapta lor și, fără să-i vadă cineva, alergară spre roibii lor pe care încălecându-i îi mânară înspre târg lăsând în urma lor o dâră mare de praf.

Dar bucuria celor doi a durat prea puțin. Nici nu se îndepărtară prea mult de conacul boieroaicei că vrăjitorul care ținea sacul cu cele trei pisici captive în el, numai ce văzu că acesta se făcea din ce în ce mai ușor până ce rămăsese la fel de gol precum fusese înainte să vâre mâțele înăuntru. Cu un strigăt, vrăjitorul își opri roibul îndemnându-l și pe tâlhar să stea locului. Tâlharul îl ascultă și tare se mai miră când văzu că sacul atârna în mâna vrăjitorului, pleoștit și ușor ca un fulg. Pisicile dispăruseră.

Peste numai câteva clipe hoțul se apucă să strige la vrăjitor certându-l că sacul lui fermecat nu e bun de nimic că, iată, pisicile au scăpat și de îndată vor tăbărî peste ei cine știe de unde.

Vrăjitorul, mânios, se răsti și el la tâlhar jurându-se că sacul lui niciodată nu l-a lăsat de izbeliște, ca hoțul nu știe ce vorbește și că mai bine ar tăcea și-i vor da ei de capăt și acestei năzbâtii. Și așa s-au tot mâncat în gură până când tâlharul, roșu de furie, înșfăcă sacul din mâna vrăjitorului și-l desfăcu să vadă ce se întâmplase cu pisicile. Îngrozit, vrăjitorul sări la el și trase de gura sacului, încercând să-l oprească pe tâlhar când, dintr-o dată, un nor greu îi împroșcă pe amândoi în față și pisicile, acum prefăcute într-un fum alb, țâșniră afară și recăpătându-și forma se aruncară răgind asupra celor doi ticăloși. I-ar fi rupt în bucăți atunci și acolo dacă din depărtare nu s-ar fi auzit strigătele îngrijorate ale boieroaicei și ale slugilor ei, care le chemau pe la mâncare pe cele trei. Pisicile, de îndată ce o auziră pe bătrână, se făcură nevăzute, iar cei doi oameni rămaseră țintuiți locului cu gurile căscate și tremurând de spaimă.

Ai fi zis că acum, după ce a văzut ce puteri aveau, vrăjitorul se va lăsa păgubaș, mergând în treaba lui. Dar el era și mai îndârjit să să le prindă și să le înrobească.


Înapoindu-se în târg, cei doi erau cât pe ce să meargă fiecare-n drumul său când vrăjitorul fusese străfulgerat de un gând.

Era hotărât să meargă până în pânzele albe pentru a pune mâna pe cele trei pisici.

Și cum noaptea care avea să vină era una cu lună plină, avea să-l cheme în ajutor pe cel căruia îi datora toată știința lui, pe însuși Prințul Infernului. Știa că asta îl va costa scump, căci duhul răului cerea mult în schimbul oricăror servicii făcute muritorilor. Însă acela era momentul cel mai potrivit, deoarece Necuratul putea să-și părăsească văgăuna subpământeană și să cutreiere pământul numai în nopțile cu lună plină. Atunci el făcea toate relele care îi treceau prin cap, dansând cu vrăjitoarele și căpcăunii, umblând cu cetele de pricolici, de strigoi și de moroi pe dealuri, prin poieni și pe drumuri părăsite, împrăștiind coșmaruri și gânduri negre în mințile oamenilor.

Odată ce planul acesta încolțise în mintea vrăjitorului, el îl îndemnă pe tâlhar să-l însoțească și să aștepte împreună apusul de soare în casa lui, de la marginea târgului. Apoi, de îndată ce se înseră și pe cer apăruseră primele stele, bătrânul deschise o carte cu scoarțe vechi și mâncate de timp din care citi într-un grai neînțeles o vrajă.

Nici nu termină bine și la ușă bătu cineva. Vrăjitorul se grăbi să deschidă, iar în încăpere întră o umbră cu doi ochi de jar încins. Tâlharul, văzându-l pentru prima dată pe stăpânul lumii subpământene se trase înfricoșat la o parte, ascunzându-se după o perdea. Vrăjitorul se închină până la pământ și îl înștiință pe Diavol despre pățania din ziua ce tocmai se terminase, cerându-i sprijin pentru a le prinde pe cele trei pisici. Demonul încuviință cu o voce groasă și eterică și învârtindu-se iscă un vânt care îi luă pe toți trei ducând-i până la conac.


Pisicile, care dormeau în odaia bătrânei, îl simțiră pe cel rău și săriră toate trei din pat, făcându-se nevăzute. Când demonul încercă să intre pe poarta conacului, sus pe zid reapărură ca prin vis cele trei pisici, mari și amenințătoare, ținându-i calea. Pădurea din spate fierbea la fel cum făcuse în prima noapte când apăruseră pisicile. Dar Necuratul se năpusti asupra dușmancelor sale și o bătălie cumplită se porni între acestea și Diavol. Zgomotele treziră tot conacul. Îngrozite, boieroaica și slugile sale stăteau la ferestre și priveau trei pisici uriașe care se băteau cu un drac, când la drum, când în curte, când pe câmp.

Fulgere și văpăi brăzdau văzduhul, vânturi puternice înclinau copacii până la pământ, iar cei patru se băteau neîncetat. Trecu așa mai mult de un ceas și se părea că cumpăna bătăliei va înclina de partea Diavolului.  

Atunci, una dintre pisici, desprinzându-se din miezul bătăliei, o luă în goană peste câmp și fugi așa până la cel mai apropiat deal, pe care-l urcă din doar câteva salturi. Ajunsă în vârf, privi înspre lună strigând:

”Mândră lună te văd cât ești de rotundă, de albă și de strălucitoare. Ca tine nu-i nimeni în cer și pe pământ.”

La care luna îi răspunse, plină de fală:

”Așa și este, nu degeaba mi se spune mândră lună. Dar tu ce vrei?”

Pisica, șireată, strigă:

”Vreau doar să-ți spun că eu sunt de o mie de ori mai frumoasă, mai albă și mai strălucitoare decât tine.”

Furioasă, luna se răsti la pisica ce o sfida astfel:

”Cum îndrăznești, tu, o făptură pământeană, să mi te asemeni, ba mai mult, să ții sus și tare că mă întreci în toate cele?”

”Așa și este,” îi spuse pisica. ”Dacă nu mă crezi, vino, așează-te lângă mine și îți voi dovedi.”

Tare mânioasă și fără să mai țină seama de rostul ei pe cer, mândra lună se azvârli spre pământ să se măsoare în strălucire și frumusețe cu pisica. Acesta din urmă se făcu nevăzută, întorcându-se la conac. Dar pentru lună era prea târziu. Odată ce se pogora de pe cer ea nu mai putea merge îndărăt. Și cum era legată de soare printr-un lanț nevăzut, îl trase și pe astrul zilei după ea, aducând ziua mai devreme decât ar fi trebuit. Astfel lumina soarelui se răspândi peste toată lumea ajungând și la Diavol. Focul ceresc îl pârjoli pe Necurat tocmai când era să le învingă pe celelalte două pisici care-l înfruntau. Umbra subpământeană urlă de durere și se zvârcoli, plutind prin văzduh și împrăștiindu-se ca o ceață de dimineață. Diavolul dispăru, luându-i cu el pe tâlharul cel lacom și pe vrăjitorul cel afurisit și ducându-i în împărăția lui unde aveau lui să-i fie robi pe vecie.


După ce primejdia trecu, boieroaica și slugile ei ieșiră din conac și le luară în brațe pe pisici ducându-le înăuntru. Ostenite de atâtea lupte, mâțele se făcură iarăși mici. Toată grădina conacului era vraiște, zidurile și poarta fuseseră dărâmate, acoperișul azvârlit cât colo, dar într-o lună bătrâna și slugile ei le refăcură pe toate, de arătau așa cum au fost înainte.

A mai trecut așa o lună, apoi, într-o noapte adâncă boieroaica fu din nou trezită de freamătul pădurii. Lângă fereastra la care obișnuia ea să citească, pe un scaun, stăteau adunate toate cele trei pisici albe privind înspre copacii care le chemau. Își mai întoarseră o dată privirile spre bătrână și mieunară. Boieroaica, șușotind, le mulțumi și își luă rămas bun de la acele spirite de pădure, apoi cele trei pisici se făcură nevăzute.

Rămânând singură, bătrâna a stat trează toată noaptea, dar a doua zi s-a ridicat din pat și și-a văzut de moșia ei, de slugi și de săracii pe care mereu îi ajuta.

Iar când din întâmplare mai treceau pe acolo, pisicile o căutau pe femeie mieunând și sărind prin iarbă vara sau lăsând urme prin zăpadă iarna. Ea le mângâia, vorbindu-le frumos, apoi pisicile se întorceau în pădurea lor, lăsând-o pe boieroaică să-și continue, tihnită, viața.

Aici închei povestea celor trei pisici albe care au scăpat-o ele de necaz pe bătrâna boieroaică ce trăia cu slugile sale într-un conac alb, la marginea pădurii.