Sfântul Ladislau

Fragment dintr-o frescă aflată în biserica fortificată de la Dărjiu (patrimoniu UNESCO), județul Harghita
sursă foto: fonduri-patrimoniu.ro

PROLOG

Bardul:

 „Cum te iubește apa cea dulce, de cristal

Și-ai răscolit nisipul mai rece ca un val,

În râul lin în care tu tocmai ai intrat,

Toți peștii de parfumu-ți îndat’ s-au speriat.

Și codru-ntins cu frunze ca vârful de cuțit

Se leagănă încet, cu rouă poleit,

Iar soarele pe ceruri, când luna-ncet se stinge,

Cu raza-i te-mpresoară și parcă te atinge.

Plăcut e chipul tău și păru-ți despletit,

Iar trupul ți-este zvelt și tânăr, oțelit,

Curată pielea ta ca pânza de mătase,

Ai mușchii sângerii, legați, întinși pe oase.

Dac-un arhanghel azi o formă ar lua

Și-ar vrea să vie-n trup, prin lume de-ar umbla,

Numai cu tine-ar prinde așa asemănare,

O, prinț al vieții noastre atât de muritoare.

Căci nu a fost vreodată văzut pe-acest pământ

Un nobil mai măreț, mai harnic și mai blând.

Pe drept te-au socotit, un sfânt și un divin,

O, rege înțelept și darnic și senin.”

1

Trezit în zori și gol, din ape răsări,

Sub cerul plin de vapori albaștri-cenușii,

Înfățișarea lui părea să răscolească

În jurul lui cântarea cea sfântă, îngerească.

Cu inima aprinsă, în grabă se găti,

Armura de argint pe corp și-o potrivi

Îngenunchind apoi, în paloș sprijinit

Și-o bardă grea ținând, cu teamă a vorbit:

„Tu, Tatăl meu de sus, de dincolo de nori,

Al firii împărat și-al cosmicei vâltori,

Tu, vânător etern ce sprijini zarea toată,

Spre tine gândul meu se zbate și înoată,

Căci vastele câmpii, udate-n ploi fierbinți

Și țara dintre munții ciopliți ca niște dinți,

Ele-aburite-n zori cu șerpi de cețuri grele,

Sub orizontul larg și încărcat cu stele,

De un cumplit prăpăd, de moarte s-au umplut,

Nici ochiul încercat așa n-a mai văzut,

Iar focul peste tot ca ciuma s-a prelins,

În flăcările-i mii de inocenți s-au stins.

Căci cete de cumani, cu ochii lor cei crunți,

Prin trecători au curs, venind turbați și mulți,

Ai noști sărmani supuși de robi au fost luați,

Iar cei ce s-au opus sfârșit-au spintecați.

Putere tu ne dă, păstorul meu iubit,

Pe cei ce pân-acum prea mult au suferit

De cei ce i-au rănit să știm să-i apărăm,

Pe cei ce i-au lovit să știm să-i alungăm.

Iar drumu-ntunecat tu azi ni-l luminează,

Cu harul tău divin ne binecuvântează,

Din jertfa celor duși pe scara din văzduh,

Tu fă dreptate iar, atotputernic duh.”

2

Cu patos s-a rugat frumosul Ladislau,

Iar îngerii plângând cuminți îl ascultau,

Când cavalerii toți pe cai se adunară,

Să-i prindă pe păgâni din urmă căutară.

Dar numai ce-ncetă a cere și-mplora,

Căci auzi venind tăcut în urma sa,

Cărarea de noroi din talpă-o bătuci,

Iar firul ierbii lung sub roba lui foșni.

Episcopul firav, cu numele uitat,

De prinț s-a agățat și-apoi a cuvântat:

„Tu, fiul nostru scump și gloria credinței,

Deschide-ți pieptul cald, cuptor al cuviinței.

Pe fata ce-am pierdut, căci fost-a înșfăcată,

De-acei păgâni haini în funii-nfășurată,

Te du cu frații tăi și cu a voastră-oștire,

De mi-o adu-ndărăt, ferește-o de pieire.

Tu ești stăpânul meu și, prin tăria ta,

Regatul ce-l avem, eu văd, se va-nălța,

Căci dintre toți ce sunt din neamul cel crăiesc,

Cei simpli și cei mulți pe tine te iubesc.

Ridică-te din loc, pe diavol să-l răpui,

Dihanie ce-a țâșnit din fundul Iadului,

Aruncă peste munți ce fiare a clocit

Și izbăvește dar norodul oropsit.”

Păli prelatul slab, bătrân și nedormit,

Rămas-a fără glas și tot a înlemnit,

De jale năpădit, ușor s-a clătinat

Pe umărul cel ferm, sleit el s-a lăsat.

Când pe potecă-apoi cei doi s-au înturnat,

Episcopul de prinț c-un braț s-a rezemat,

Ajunși la un castel de zid împrejmuit,

Sub poarta cea de fier, bărbații s-au oprit.

Cum Ladislau credința la mare rang punea,

Și-n luptă, de va fi o viață el să ia,

Ceru omului sfânt să-i dea o dezlegare,

El de la Dumnezeu să capete-ndurare.

3

S-au despărțit atunci și prințul a plecat,

Când goarnele sunând prelung au anunțat,

Sosirea celor drepți și duri ce se-nmulțiră,

Să-i prindă pe vrăjmași cu toții ei veniră.

Biharia detuna din vârfu-i de movilă,

Cetatea se umplea, războinici fără milă,

Eroi ce așteptau cu flamurile-n vânt,

Uniți în ură toți și prinși în jurământ.

Și Solomon sosi, el, craiul unguresc,

Și Geza și cu Lampert, ce-un tată-mpărtășesc

Cu ducele cel bun, veniseră să-l vadă,

Din pustă ei stârnind o mare cavalcadă.

Cu clinchet și cu dangăt și cu pocnit de fier,

Ecouri ridicând, izbindu-le de cer,

Oștirea-n răsărit de țară se urni,

Odată ce-a pornit, n-o mai puteai opri.

Și-n grabă-au străbătut ei dealurile verzi,

Trecut-au prin păduri, prin holde și livezi,

Prin râurile-adânci, ce aprige curgeau,

Când ciutele sărind din calea lor fugeau.

O foame-i chinuia cu ghionturile ei,

Sub piele-i zgândărea intrând ca un crâmpei,

Ca un grăunte dur sub pleoapă-i supăra,

Neîmpăcați voiau a-mpunge și mușca.

Căci prin natura lor, bărbații se smintesc,

Când moartea stă să ia tot ceea ce-ndrăgesc,

Cu ochi întunecați, ajung sălbăticiți,

Precum acei mistreți de haite prigoniți.

Așa și-acești oșteni cu fălcile scrâșnind,

Pumnale și securi le-ar fi zvârlit cu jind

În cărnuri de păgâni și, neîndestulați,

I-ar fi mâncat de vii, zdrobiți și sfârtecați.

4

Și iată că veni ea, ziua cea din urmă,

Când ungurii-au găsit neînfricata turmă

Din deal ei s-au pornit, rânjind precum dulăii

Cumanii lâncezeau cu prada-n fundul văii.

Iscoadele ce-n iarbă și-n rugii pârguiți,

Știindu-se din vreme de rege încolțiți,

De veste ei dădură cumanilor fugari,

Ce chiuind săltară pe roșii armăsari.

Au cotropit prin colb și nori au ridicat,

Din arcurile lor, săgețile-au plouat,

Dar ele-n coif și scut s-au rupt și s-au strivit,

Iar cavalerii grei din săbii i-au ciuntit.

Cu sulițele lor dușmani au spintecat,

Cu ghioagele de fier i-au spart, i-au măturat,

Sălbaticii-au fugit pe unde au știut,

Ei tot ce-au jefuit acolo au pierdut.

5

„Dar stai, cu ochi de șoim și-urechea încordată,

Tu află, un cuman scăpat-a cu o fată,

Proptind-o sus pe cal, el peste țarini zboară,

Pătruns-a prin păduri cu tânăra comoară.”

Prin umbre o târî în mijlocul de vară,

Trăgând în laba lui cea aspră și murdară

Un sân abia ieșit din coastele subțiri,

Cu-o frăgezime ce isca în el simțiri.

Când zarva bătăliei pierit-a, ia, din spate,

Într-un galop venind, cu fălcile-ncleștate,

Călare pe un cal ce necheza cumplit,

Sta Ladislau cel Sfânt, viteaz neobosit.

Se-ntinse după ei dar roibul lui slăbit,

Ca varga tremurând deodat-a-ncetinit,

Iar calul de barbar cu pas fulgerător,

Pe fată-o rătăci în codru-nșelător.

Apoi încrezător, el prințul a strigat,

În graiul lor străin trei vorbe-a aruncat

Și ascultând de el și al poveței șir,

Fecioara pe păgân îl prinse de chimir.

Cumanul neștiind ce-n jur se uneltea,

Călare pe-animal, în pântece-l lovea,

Dar când pe drumul lung la dreapta ocoli,

Fecioara de pe cal îl smulse și-l trânti.

Din lovitura grea, când omul se trezi,

Un pumn în zale tari măselele-i izbi,

Din botu-i furios, mult sânge se vărsă,

Dar zdravănul barbar pe loc se ridică.

Cu prințul cel frumos la trântă s-a luat,

Prin crengi și prin ciulini cei doi s-au răsturnat,

Barbarul cel vânjos ca stâlpul se ținea,

Iar corpul lui osos defel nu obosea.

Cinci ceasuri s-au luptat cei doi necontenit,

Niciunul nefiind ușor de biruit,

Când soarele apoi, grăbit, se prăvăli,

Lăsând pământul sur și codrii cei pustii…

6

Așa trecu un timp și ceru-nvinețit

Cu stele, rând pe rând, apoi s-a poleit,

Iar printre lovituri și gemetele lungi,

Tăcerea se-așternu pe dealuri și pe lunci.

Când luna izvorî, de bolta o-mpungea,

În ochii bulbucați, mânia pâlpâia,

Prin mâzga nopții noi, fecioara apăru

Și-al prințului topor în mână îl ținu.

Veni în dreptul lor, când ei se îmbrânceau,

Încinși, făptura ei nicicum n-o bănuiau

Și când s-a nimerit, de stat-au în picioare,

Ea barda a plesnit, durere-ucigătoare.

Al armei lung tăiș călcâiul i-a crestat

Grozavului cuman ce-amarnic a urlat,

Apoi s-a prăbușit, pe coate s-a târât,

Dar Ladislau, în păr, o gheară i-a vârât.

L-a prins ca pe-un vânat ce zile nu mai are

Și capul i l-a strâns c-un braț fără-ndurare,

Iar gâtul lui masiv cumva l-a răsucit,

Când bezna cerul tot deja l-a înnegrit.

Securea învârtind, fecioara înălță,

Și pielea deschizând, grumazul îl crăpă,

Puhoi de sânge cald în jur s-a-mprăștiat,

Apoi prin lovituri, de trup l-a depărtat.

Un vânt bătu spre ei și sângele-nchegat,

Cu izul lui greoi, de carne și sărat,

Se-ntinse peste tot, pe câmpul înverzit,

O viață de păgân țărâna a stropit.

7

El, prințul, ostenit, fecioarei i-a vorbit,

Și a aflat atunci de unde a venit,

Războinicul privi, la chip înseninat,

Căci tatăl ei era episcopul uitat.

El țeasta o scăpă, de trudă apăsat,

La pieptul fecioresc cu tâmpla-i așezat

Și rugăciuni spre Rai și sfinți el îngână,

Iertare el cerând căci moarte semănă.

Regatul cel întins, ca rupt din paradis,

Sub astre așternut, se cufundă în vis,

Pâraiele curgeau, povestea o cântau,

Cu-acel cuman învins de sfântul Ladislau.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului, 2018, Editura Școala Ardeleană, Cluj

Făt Frumos de la Bloc

A fost cândva o seară

Bătută de noroc

Că s-a născut un Făt

Frumos cu păr de foc

Într-un cartier cu blocuri

Înalte, cu balcoane,

Cu străzi pline de praf

Și multe termopane.

Pe taică-su-l chema

Grigore Împărat

Și tare bun era

Să facă fier forjat.

Iar maică-sa, Rujica,

Era filaturistă

Grăsună, cu varice,

Și parcă mult prea trisă.

Ei la etajul șase

Primiră de la stat

Un mic apartament,

Urât, decomandat.

Și a crescut Frumosul

Acolo șaișpe veri

Pân’ ambii lui părinți

Mi s-au trezit șomeri.

Iar într-o dimineață

Grigore Împărat

În camera cea mare

Pe Făt l-a convocat.

Și așa i-a spus Grigore

Frumosului său fiu

Că-i timp să-și facă traista,

Să plece în pustiu.

Și drum prin viață singur

Băiatul să-și croiască,

Că mica lor căsuță

Nu-i curte-mpărătească.

Iar cum venise seara

Și soarele-a plecat

Pe Fătul cel Frumos

Afară el l-a dat.

I-a-ntins și un rucsac,

I-a-ntins ș-un colt de pâine,

Și niște margarină

Să-l țină până mâine.

Și a pornit Frumosul

Prin vechiul cartier

Cu blocuri și garaje

Sub înstelatul cer.

De-acolo a mers prin beznă

În parcul cu arțari

Unde umblau prin tufe

Iubiți și poponari.

Pe drum treceau taxiuri

Ducând fetele-n club,

Câțiva studenți borau

La poarta unui pub.

Motanii mirolăiau

Orașul fremăta

De-un aer ce fierbinte

Pe Făt îl îmbia.

Și prima lui tristețe

Cumva s-a prefăcut

În gând de pribegie

Și proaspăt început.

Trecând un pod pe Someș,

Spre gară s-a pornit

Să ia un tren să-l ducă

În lume și-a dorit.

Dar cum ajunse-n gară

O ceată rea de zmei

Băgau spaima-n săracii

Bețivi, pișați pe ei.

Și-n bitele femei

Venite de la țară

Să-și vândă ceapa-n piață

În prag de primăvară.

Frumosul nu știa

Ce este de făcut

Căzi zmeii erau mari

Și mulți, l-ar fi bătut

De ar fi îndrăznit

Să Ii se pună-n cale

Și să îi izgonească

Pe Someș mai la vale.

Apoi un porumbel

Cu labe degerate

Din bolte pogorâ

”Vai, scapă-ne, bărbate”

”De zmeii ce fac larmă

Cu ochii lor cei mari,

Și pumnii lor ca piatra

De iuți dar și de tari.”

”Dar ce-aș putea să fac”

Frumosul a-ntrebat.

”Eu sunt doar un copil

Și nicidecum bărbat.”

”Dar ai picioare drepte

Și pieptul tău e lat

Și brațele ți-s groase,

Nu, nu, tu ești bărbat.”

A spus porumbul sur

Curaj astfel i-a dat

Și Fărul ce Frumos

S-a și simțit bărbat.

Și s-a zvârlit spre zmei,

De plete i-a-nșfăcat

Și într-un sfet de ceas

Cumplit i-a scuturat.

Iar zmeii cei cu colți

Și gurile lățite

Fugiră-n jos pe Someș

Cu bucile snopite.

Și s-au oprit la vale

Pe lângă o uzină

Unde erau parcate

Un tanc ș-o limuzină

Acolo ei trăiau

Cu muma lor cea rea

Ce peste muncitori

Cu biciul cârmuia.

Ea pentru Comuniști

O vreme a lucrat

Ca mare directoare

Într-un birou a stat.

Apoi când s-a schimbat

Regimul s-a tocmit

Cu cei de la putere

Uzina și-a-nsușit.

Ș-acum voia un mall

Din gară ea să facă

Cu baruri, magazine

Și un bazin cu apă.

În care zmeișorii

Și zânele de-oraș

Șă vină să la plimbare

Și să nu put-a caș.

Iar când a auzit

Ce Fătul a făcut

Cu fiere și otrava

Zmeoaica s-a umplut.

Cu tancul s-a pornit

Pe Făt să îl reteze

Cu bombe să-l lovească

Iar el să explodeze.

Frumosul aștepta

Cuminte pe peron

Un tren accelerat

Să-l ducă la Lyon.

Și poate acolo, poate,

O fată va găsi

Și-o palmă de regat

Cu ea v-a împărți.

Că lumea de prin gară

I-a spus că viața-i grea

În țara lor săracă

Da-n Franța-i altcumva.

Și ar fi prins și trenul

De nu l-ar fi oprit

Zmeoaica ș-al ei tanc

Ce-n cale i-a ieșit.

Cu tancul ea prăpăd

Prin gară a lăsat

Râzând de bunul Făt

Strigând că nu-i bărbat.

Și a mai spus urâta

Că ea e viitorul,

Progresul și speranța

Și tot ce vrea poporul.

Atunci un șobolan

Spre Făt a alergat

Pe drumul de beton

Ce-abia a fost turnat.

Ș-un paloș fermecat

Frumosului i-a dat,

Iar Fătul îngrozit

În mână l-a luat.

Și cu un ultim strigăt

Spre tanc  s-a azvârlit

Până un proiectil

În pântec l-a izbit.

Și tăndări l-a făcut

Pe tânărul Frumos

L-a dezvelit de piele

Și carne pân’ la os.

A râs urâta mumă

A zmeilor de-uzină

Cea plină de otravă,

Dar și de fiere plină

Că peste mica țară

De fier și de beton

În care muncitorul

E talpă la patron

Nu vor mai fi eroi

Ci doar câțiva bogați

Ce vor domni-n vecie

Tihniți și-ndestulați.

Și-n care lupii roșii

Frumos s-au îmbracăt

Și-n mici capitaliști

Cumva s-au preschimbat.

Dar colo sus în gară

Un pom mai stălucea,

Crescut-a printre șine

Și fructe dulci făcea.

Acolo Făt Frumos

Cu pântecul zdrobit

S-a tras pe-a sale brațe

Ș-acolo a murit.

Departe dinspre dealuri

Un vânt a adiat,

Cu aripa lui rece

Pe mort l-a mângăiat.

Iar stelele în lacrimi

În mare au plonjat

Că toate-l îndrăgiră

Pe Fătul sfârtecat.

Dar pomul cela mare,

De soare odrăslit

Un fruc avea în vârf

Rotund și aurit.

Iar fructul cel de aur

Din ramuri s-a desprins

Și-n pântecul cel gol

Căzu și carne-a prins.

Iar din siropul lui

Cu viață l-a-ntrămat

Iar Fătul cel Frumos

Sub pom s-a rădicat.

Și cât înca râdea

Zmeoaica sus pe tanc

Din spate el veni

Și a sărit la țanc

Cu paloșu-i tăie

Măreața căpățână

De se rostogoli

Ca mingea prin țărână.

Strigară boschetarii

Și babele de piață

Pe Făt ei îl țucară

De mi-l luă cu greață.

Iar după ce-i scăpă

De cazne și necaz

L-au dus în barul gării

De zmei să facă haz.

Iat Fătul a băut

O apă minerală

Cu bule multe, multe

Așa, pe burta goală.

Și când veniră zorii

Cu nașul a plecat

Departe la Lyon

Și nu s-a înturnat.

Iar babele și moșii

Ce a rachiu duhneau

Cu lacrimile-n ochi

Strigând, îl salutau.

Mulți ani ei au vorbit

De el acolo-n gară,

Apoi, după o vreme

Sărmanii îl uitară.

Ce s-o fi petrecut

Cu Fătul de la Bloc

Eu nu știu să vă spun,

Dar îi doresc noroc.

Manuel și Cele Două Inimi

10. Mărturisirea

În ultima parte a acestei povești am să vă dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.

Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat în cinstea unor ambasadori veniți de departe.

Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:

”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei mele Isabela.”

Freamătul care a pus stăpânire peste curte a pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut. Bohemond îl întrebă pe Manuel:

”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”

”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici ea nu știe întregul adevăr.”

”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?” întrebă regele.

Prințesa sovăi:

”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”

”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.

”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu? Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.

”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.

”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă Bohemond.

”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău, stăpâne?”

Regele se învoi.

”Atunci află că înainte ca toate cele să se întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea târziu să-l scot la iveală.”

”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a înnebunit,” răbufni regina.

”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala, despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.

”Ridicol!  Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj, am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,” spuse regina cu dârzenie.

”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune adevărul și cine minte.”

”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă, regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului este adevărată sau nu.”

”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți trandafirul sultanului.”

Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul. Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:

”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici, ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”

”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”

Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate, care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în care știința și arta înfloriră.

Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia, nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.

Sfârșit

Manuel și Cele Două Inimi

9. Steaua și păunul

Moartea lui Manuel a adus multă suferință asupra casei lui Bohemond. Poporul fremăta de nemulțumire. Asupra familiei regelui pluteau bănuielile unor înșelăciuni și a intrigilor de curte. Pentru a potoli murmurul care creștea în fiecare zi, regele a poruncit ca în onoarea tânărului să fie construit un măreț mausoleu. Și de îndată ce acesta fu terminat, regele așeză pe piatra de mormânt a băiatului mica stea pe care Manuel a smuls-o din sânul mării, ca o veșnică amintire a frumuseții și virtuților prin care s-a distins. Iar de atunci încolo, cu inima frântă, Isabela avea să treacă în fiecare zi pe la mausoleul cel rece și impozant, plutind ca o stafie palidă printre statuile de marmoră și rugându-se cu ardoare pentru a alunga vina ce o chinuia fără încetare. Simțindu-se răspunzătoare pentru tot ce se întâmplase, fata nu-ți reveni niciodată în urma acestei pierderi.

Cât despre regină, niciodată nu se simți mai bine. Tânărul Manuel fusese pedepsit pentru impertinența sa și ticăloșia pe care ea o înfăptui era îngropată sub o placă grea de piatră.

Trecu un an și, în afară de câțiva barzi și bețivi, orașul aproape că uitase totul despre Manuel și patimile lui. Iar cum oamenii trebuiau să își vadă de viețile lor, fermecătoarea Isabela avea să fie căsătorită în curând cu un nou pretendent, un prinț din Edessa, un regat învecinat, întărind astfel alianțele cruciaților împotriva numeroșilor dușmani care-i înconjurau.

*

Era o noapte încețoșată ce înconjura monumentul în care trupul lui Manuel se odihnea când ușa de fier se deschise cu un tunet și niște pași ușori, abia atingând pavajul mausoleului se apropiară în grabă de mormânt. Înlăcrimată, Isabela căzu în genunchi chiar lângă mormânt și vorbi astfel:

”Iartă-mă, iubirea mea, pentru toate chinurile pe care ți le-am pricinuit și pentru amarnicul sfârșit de care ai avut parte. Ai meritat o soartă mai bună, iar eu voi avea parte de pedeapsa mea în viața aceasta și în cea care urmează. Sunt mereu cei nevinovați și cei buni ce plătesc pentru toate păcatele noastre în timp ce restul lumii se scaldă în deșertăciunea ei ca și cum ea ar fi cel mai bun lucru dintre toate. Am venit să-ți pun rămas bun. În doar câteva zile mă voi căsători cu alt bărbat. Voința tatălui meu și nevoile țării mă silesc să accept. Dar să știi, dragul meu Manuel, tu vei fi întotdeauna adevărata mea iubire. Să dormi în pace și să nu te întorci în această lume înainte de sfârșitul lumii, când sunt sigură că vei pogorî din cer ca unul dintre îngerii lui Dumnezeu.”

Isabela tremură, înecându-se în lacrimi, dar atunci, steaua cea singuratică ce pâlpâia pe mormântul lui Manuel se aprinse și-i vorbi fetei înmărmurite:

”Sper că acele lacrimi ale tale sunt de bucurie. Multe sunt minunile vieții dar nici una nu este asemenea reînvierii. Fiică a Antiohiei, privește în jur! În tot întunericul nopții acesteia vei găsi speranță și lumină. Ți-aș fi vorbit mai devreme, dar am vrut să mă încredințez de adâncimea devotamentului tău. Nimic din ceea ce a făcut Manuel nu a fost în zadar. El a primit cel mai prețios dar dintre toate în forma unui păun. Căci vezi tu, păunul acesta este pasărea Celui Veșnic și are putere atât asupra vieții cât și asupra morții. Așa că du-te acum, nu irosi timpul și cere-i păunului să-ți aducă sufletul lui Manuel de acolo de unde este el, în marele abis.”

Lumina stelei se stinse subit iar Isabela stătu acolo țintuită de uimire pentru tot ceea ce tocmai văzuse. Apoi fugi ca și vântul, ieși din mausoleu și intră în palat, căutând pasărea măiastră, iar când o găsi păunul își desfăcu coada și cântă. Isabela îi ceru păunului să facă ceea ce tocmai îi spusese steaua. La început pasărea cea strălucitoare se uită la fată cu nepăsare, dar după doar câteva clipe își întinse aripile și zbură sus înspre cer până când dispăru dinaintea ochilor fetei.  Păunul din acel nimic a luat în ciocul lui o sămânță nevăzută cu care se întoarse pe pământ, lăsând-o pe mormântul lui Manuel. Sămânța își făcu drum până în trupul lui Manuel unde se sădi în inima lui. Apoi, mormântul se cutremură și placa cea grea care-l acoperea plesni ca o coajă de nucă.

În ziua următoare, purtând minunatul păun pe umărul său, Manuel apăru la curte. Groaza și uimirea cuprinse întregul oraș. Clopotele bisericilor bătură din nou, căci eroul lor învinse până și însăși moartea.

Venise vremea răzbunării.

Manuel și Cele Două Inimi

8. A treia încercare

Manuel tocmai aflase că iar trebuia să plece la drum, de data aceasta la curtea marelui sultan al Rumului. Ce avea să aducă de acolo era un trandafir sfânt ale cărui petale, odată atinse, îi sileau pe oameni să spună întotdeauna numai adevărul. Dar această floare era foarte bine păzită și nu erau mulți cei care s-ar fi aventurat să o ia de unde se afla.

Totuși, Manuel înlătură încă o dată toate fricile și călări peste munți până când, într-o zi, ajunse la porțile orașului în care pătrunse pretinzând că era un negustor persan.

Când se lăsă noaptea Manuel se strădui să afle o cale în interiorul palatului, dar oriunde se uită oștenii înarmați până în dinți stăteau de pază peste tot pe zidurile cele înalte de piatră. Un pătrar de lună argintie răsări și pe cer și lumină întunericul, îngreunând și mai mult sarcina lui Manuel.

Dar apoi, ca de nicăieri, mugetele unor goarne au cutremurat aerul miezului de noapte. O oștire numeroasă tocmai ce venise cu împăratul lor din Constantinopol, înconjurară orașul și au început să semene groaza printre locuitorii cetății. Cum se putu oare ca o oștire atât de mare să treacă nevăzută de toate iscoadele sultanului? Dar acum era mult prea târziu pentru asemenea întrebări. Orașul trebuia să se apere. În confuzia care urmă, mulți dintre paznicii sultanului părăsiră palatul pentru a lupta pe zidurile cetății. Atunci, acel simț neobișnuit pe care Manuel îl dobândi când își sacrifică ochiul, îl conduse la o mică ușă din spatele palatului. În graba lor, oștenii care au ieșit pe ea o uitaseră descuiată. Manuel a intrat pe acolo și a început să umble prin palat ca și cum ar fi cunoscut fiecare colț, fiecare coridor și fiecare încăpere. Așa a ajuns, nevăzut de nimeni, să găsească sfântul trandafir ce era ascuns într-o somptuoasă curte interioară decorată cu stâlpi, arcuri înalte și patru fântâni minunate. Sub lumina lunii larma luptelor se stinse în depărtare. Tot ce Manuel putea auzi acum erau fluieratul câtorva greieri și susurul leneș al apei din fântâni. Trandafirul era în mijlocul curții, împrejmuit de un ramurile sale spinoase. Avea o singură floare măreață și strălucitoare, aflată în inima acelor crengi încolăcite. Pentru a ajunge la ea, Manuel a trebuit să treacă printre acei spini, care îi zgâriară și-l înțepară până la sânge. Ah, Manuel, de ce puterea ta de-a vedea lucruri te-a părăsit tocmai aici?

Băiatul a cules floarea, ascunzând-o la piept. Apoi, a ieșit din palat așa cum a și intrat și, reușind să treacă de ambele armate, se coborî pe zidurile cetății, fură un cal și călări înapoi spre Antiohia.

Odată ce trecu de porțile cetății a mers la Isabela și dădu floarea. Era o dimineață frumoasă de vară. Fata-l privi pe încântătorul Manuel și, nepăsătoare la toți cei din jur, îl îmbrățișă cu dragoste. Dar la numai câteva clipe după aceea un tremur cumplit îl cuprinse pe Manuel azvârlindu-l la pământ. O spumă groasă și albă a început să-i iasă pe la colțurile gurii și tânărul se răsuci de durere. Cuprins de disperare, Manuel o privi pe Isabella pentru o ultimă oară, strigându-i numele, apoi, după câteva minute cumplite, a murit otrăvit de spinii otrăviți ai trandafirului sfânt. Acesta a fost adevăratul secret ce păzea minunata comoară a marelui sultan.

Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel și Cele Două Inimi

6. Prima încercare

După ce-și pregăti plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului, încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.

Apoi, într-o noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate.  Totuși, în noaptea următoare din nou văzu acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în a vedea ridicătura în timpul zilei.

Și astfel, în cea de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul  acesteia, Manuel descoperi fel de fel de arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare, elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare nemaiîntâlnite.

Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.

*

Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.

Băiatul se coborâ din copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie, Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă. Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni din iarbă, îi vorbi astfel:

”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.

Manuel pricepu că sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu două aripi ce băteau deasupra capului său…

*

” Manuel, să știi că nu mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”

Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.

*

Închipuiți-vă uimirea celor din cetate când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte, călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.

Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului, unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.

Cât despre Manuel, se întoarse la casa mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi. Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.

Manuel și Cele Două Inimi

5. Uneltirea

Regina îl îndrăgise pe Manuel din prima clipă în care îl zărise. La început, prevăzătoare, se abținuse să-i facă orice fel de avansuri tânărului, dar după un timp, dragostea ei deveni mai puternică decât cugetul și acționă. Acum, înțelegând că Manuel nu-i va aparține niciodată și că urmările necugetării sale îi vor afecta poziția la palat, trebuia să scape de tânăr cu orice preț.

Astfel, într-o noapte, înveșmântată într-o mantie întunecată, regina părăsi Antiohia gonind pe un armăsar și după câteva ceasuri ajunse la un mic bordei aflat la marginea unei păduri întunecate. Bătu la ușă, iar dinăuntru îi răspunse vocea aspră a unei bătrâne care, odată ce-și recunoscu oaspetele deschise numaidecât, lăsând-o pe regină să intre. Constanța venise să se întrevadă cu cel mai de nădejde sfetnic al ei, cea mai puternică vrăjitoare din Levant. Furioasă, ea îi povesti bătrânei că toate farmecele și licorile pe care îi le dăduse pentru a-l cuceri pe Manuel nu fură bune de nimic și că tot ce-i mai rămânea de făcut acum era să-l nimicească pe băiat. Știind-o prea bine pe stăpâna ei, vrăjitoarea încuviință. Așezându-se la o masă, aprinsese o lumânare, luă o foaie de hârtie, o pană și cerneală apoi, privind printr-un ochean fermecat, începuse să scrie ceva. De îndată ce termină, îi dădu scrisoare aceea reginei spunându-i că așternu pe ea întocmai scrisul de mână al lui Manuel. Scrierea mincinoasă era o confesiune de dragoste făcută fiicei unui nobil, cunoscută în tot regatul pentru frumusețea ei. Tot ceea ce trebuia regina să facă era să-i arate acea înșelăciune Isabelei. Geloasă, prințesa avea să-și piardă încrederea în soțul ei, care cu siguranță ar fi fost surghiunite de la curte pentru faptele sale.

Mulțumită, Constanța se înapoie la palat și în următoarea zi se apropie de Isabela. Cu ochii înlăcrimați, prefăcuta regină îi arătă scrisoarea fetei sale, încredințându-i acea așa-zisă taină pe care numai ele două și presupușii îndrăgostiți o cunoșteau. Sărmana Isabela fusese zdrobită. Sufletul îi era înnecat de suferintă. Manuel fusese lumea ei, iar acum această lume se nărui. Îndemnată de mama ei să nu divulge de unde primise acea scrisoare Isabela îl înfruntă pe Manuel, cerându-i o bucată de hârtie scrisă cu mâna lui apoi îl acuză de infidelitate, arătându-i scrisoarea vrăjitoarei. În timp ce Manuel citi acea mărturie a unei aventuri închipuite, chipul lui se umplu de durere și mânie. Căzând în genunchi băiatul se jură pe tot ce avea mai sfânt că totul era o unletire împotriva vieții lui și a iubirii ce i-o purta Isabelei. Prințesa însă se uita la el cu privirea unui strain. Atunci, Manuel se ridică și se decise să lupte pentru iubirea lor. Înapoindu-i scrisoarea soției sale îi vorbi acesteia:

”Nu pot smulge semințele îndoielii din inima ta. Nu am șiretenia acelora care mi-au înscenat povestea aceasta. Dacă aș fi un altfel de om aș renunța acum la tine, dar sunt cel pe care mereu l-ai știut și l-ai prețuit. Voi îndrepta necistea care ți-a fost făcută cum voi ști mai bine. Voi semăna o nouă dragoste în inima ta. Cere-mi orice și am să fac. Până când te vei horărî voi pleca de la curte. Mă vei găsi în casa mamei mele.”

Manuel părăsi încăperea lăsând-o în urma lui pe Isabela care stătea țintuită locului, deznădăjduită și speriată. Însă, după doar câteva clipe fugi la mama sa, imporând-o să o ajute să-și salveze iubirea. Regina o încredință că-i va da tot sprijinul, dar că-i trebuia puțin timp de cugetare. În următoarea zi Constanța merse din nou la bătrâna vrăjitoare, se sfătui cu ea și întocându-se la palat o căută numaidecât pe fiica ei. Îmbrățișând-o, ei îi vorbi astfel Isabelei:

”Scumpa mea fată, dorința unui bărbat vine și pleacă la fel de repede ca o ploaie de vară. Cel pe care îl iubești nu te mai dorește. Sângele lui înfocat tânjește după o alta. Dar daca chiar îl vrei înapoi și el este gată să-ți dovedească cât prețuiește, află că la gurile râului Eufrat se află o insula uitată de lume și pe acea insula este o grădină cu flori și jivine cum altele nu mai sunt nici pe pământ și nici în cele șapte ceruri de deasupra. În mijlocul acelei grădini se află un copac fermecat în care viețuiește o pasăre măiastră, făcută cu totul și cu totul din aur. Dacă soțul tău te iubește cu adevărat cere-i să prindă acea pasăre și să ți-o aducă. Ce dovadă mai mare de credință ai putea cere? Drumul spre acea grădină este primejdios, dar ține de el dacă vrea se ducă într-acolo și să-ți recâștige încrederea.”

Regina o sărută pe fiica ei și zâmbi. Știa de la vrăjitoarea cea bătrână că o asemenea încercare era de neînfăptuit. În seara acelei zile, prințesa îl căută pe Manuel cerându-i să plece departe și să-i aducă acea pasăre de aur. Fără nici măcar un semn de șovăială el se învoi.

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/

Manuel și Cele Două Inimi

3. Prima inimă

După ce Isabela își recăpătă puterile, regele îl chemă pe Manuel la curte dorind să îl încoroneze și să cârmuiască regatul împreună. Dar Manuel refuză coroana, spunându-le tuturor celor prezenți că singurul motiv pentru care se aventurase să o salveze pe prințesă era pentru că nu putuse îndura să o știe prinsă în ghearele acelor ticăloși și că tot ce își dorea acum era veșnica ei prietenie. Recunoscătoare, Isabella sări de pe tronul său și cu ochii în lacrimi îl îmbrățișă pe frumosul grec. Însă parfumul băiatului și trupul lui zvelt și fierbinte o zăpăciră și o fermecară. Fata îți opri plânsetul și, uimită, se uită cu îndrăzneală în ochii celui pe care îl strângea în brațe. Abia acum observă că salvatorul ei era un tânăr de o rară frumusețe. Isabela roși. Recunoștința ei se preschimbă în dorință, iar după ce-și reveni, îl imploră numaidecât pe tatăl ei să-i îngăduie lui Manuel să stea cu ei la curte. Înțeleptul regele încuviință cererea fiicei sale. La fel făcu și Manuel, care în taină o iubea pe Isabela.  Încă de mult timp o urmărise peste tot pe unde se ducea alături de suita ei, visându-i părul cel lung și auriu, buzele ei dulci și ochii ei albaștri. Dar în acea zi cumplită când fata fusese răpită el fusese plecat în Damasc, grijindu-se de negoțul familiei sale. Niciodată nu-și putut ierta acea nefericită întâmplare. Zi și noapte se chinui, plânse și se zbătu cum să facă și să dea de ea. Nimeni nu i-a înțeles zbuciumul, iar el nu-l împărtăși nimănui.  Dar a fost  tocmai acea iubire care fremătă atât de puternic în inima lui a fost cea care-i dădu curajul să o salveze.

Și odată ce înțelegerea a fost făcută, Manuel se mută la palat fiind de nedespărțit de frumoasa lui fecioară. Niciodată nu fusese mai fericit. Până într-o zi când un fermecător cavaler se apropie de prințesă, copleșind-o cu vorbele lui dulci. Și-n timp ce aceștia se conversau toți cei aflați în preajmă văzură cum Manuel începu să tremure, chipul i se învineți și ochii îi ardeau de mânie. În noaptea ce a urmat, tânărul zdruncinat intră în iatacul Isabelei trezind-o și mărturisindu-și iubirea pe care o avea pentru ea. Răbdătoare, prințesa îl lăsă să-și verse suferința, iar după ce băiatul se opri îl sărută pe grumaz, apoi obraz și apoi pe gură. Ce a urmat cuvintele mele nu vă pot destăinui, dar o lună mai târziu cei doi s-au căsătorit, aducând nădejde și bucuria peste întreaga cetate.

https://poemefarastapan.com/2019/06/02/manuel-and-the-two-hearts-3/