Dumam și Luntrașul

Săream ca un ied pe-o coastă-nspre mare

Cu fața-ndreptată spre cerul cu soare.

Când, vai, am călcat pe-o piatră crăpată

Căzând ca un ciot în apa-nspumată.

Mi-am rupt și spinarea, iar capu-mi pușcă,

Tot sângele tânăr mi se revărsă,

Așa am pierit pe la răsărit

Și toți cei din sat cumplit m-au jelit.

Trecură trei zile și singur am stat

Sub cerul cu soare și mult m-am cântat,

Că multe-am pierdut din cele trăite,

Pe prietenii mei, ș-a mele iubite.

Cât iată-ntr-o noapte o umbră veni

”Pe lume, Dumam, nu poți zăbovi,

Hai, vino în Hades la cei ce-au murit,

Pământul ne-așteaptă,” apoi am pornit.

Așa am plecat în Hades noi doi,

Prin peșteri săpate de timp și de ploi,

Iar când în adâncuri tăcuți am pătruns,

La marginea lumii cumva am ajuns.

Acolo un râu de nămol se vărsa,

Miasme și aburi în jur împroșca,

Iar din depărtare o barcă sosi

Ducând un luntraș cu ochi rubinii.

Luntrașu-mi întinse o mână cerând

Un galben să-i dau, dar eu tremurând

La chipu-i osos priveam înlemnit,

Iar hâdul luntraș așa mi-a vorbit:

”De nu-mi dai coroana aici eu te las,

Tu crezi că degeaba încoace am tras,

În Hades te duc doar dacă-mi plătești,

Deci scoate moneda, ce te tot codești.”

Atunci eu pe loc m-am și răsucit,

Plesnit-am din palme și am chiuit

”Aleg să rămân, căci prea sunt sărac,

Întoarce-te-n Iad și nu fii posac.

Iar eu pe pământ îndatʼ voi fugi,

Și iarăși ca om aleg a trăi,

Rămâi dar cu bine luntraș ponosit

Și du-te în pace de unde-ai venit.”

Așa i-am lăsat pe morții-ncruntați,

Ce-n Hadesul lor se dară plecați,

La trupul meu rupt, tăiat și lovit

M-am dus și încet la loc l-am lipit.

În el am suflat și viață i-am dat

Apoi cu putere din groap-am strigat,

Veniră sătenii și viu m-au găsit,

De toți s-au crucit și m-au pomenit.

Călărețul

Prin stepa cea largă

Cu lanuri de iarbă

Venea în galop

Lovind cu potop

Un cal roșcovan

La coamă bălan.

Pe el aplecat,

C-un ochi bulbucat

Și sânge pe față,

Privind ca prin ceață,

Un tânăr gemea,

De piept se ținea.

De neam era scit,

Un păr înnegrit

Din cap îi ieșea

Și fruntea-i lucea

Cu multă sudoare

Ca roua pe-o floare.

Mergea înspre seară,

Mergea ca să moară

La capăt de zare

Spre soare răsare,

El singur scăpat

Din câți au plecat –

La luptă-n câmpie.

Trei sute ș-o mie

De sciți ce-au căzut

Când, vai, s-au bătut

C-o hoardă-nrăită,

Din Iad răsărită.

Obiect ornamental de aur reprezentânt un călăreț scit

Iar hâzii barbari

Cu iuți armăsari,

Pe scit l-au ajuns

Ș-apoi l-au străpuns

Cu multă răbdare

La drumul cel mare.

El astfel rănit

Din nou a fugit,

Dar viața-l lăsă,

Prin răni se vărsă.

Ș-acum pribegea,

De-abia se ținea.

Când, iată, departe

Din steaua lui Marte

Ce-n cer se ivi

O rază porni,

Spre ea îl chemă;

Bărbatul plecă.

Ajuns, se opri

Și-n față-i ieși

Un pom minunat

Din aur curat

Cu pietre-atârnate

Pe el, nestemate.

Sub pom așteptau

Doi zei și strigau

Că toate vor trece

Ca apa cea rece

Și viața și faima,

Necazul și spaima.

Închizătoare de aur pentru o centură scită

Cei doi îl luară

Pe scit și-l culcară

Acolo-n lumină

Sub bolta ce plină

De fructe și frunze

Căci moartea-l ajunse.

Dar zeii-i cântară

Și nu îl lăsară

Să rătăcească

Prin stepa lumească

Și-n crugu-nstelat

Cei trei au zburat.

Bătrânul poet

La casa de piatră prin praf și prin scrum

În prag stă bătrânul privind înspre drum,

Cu hainele vechi și părul albit,

De vreme uitat, de toți ocolit.

Din hornul înalt se-nalță mult fum,

Bătrânul deschide un negru volum,

Apoi ochelarii și-i trage pe nas

Vorbind c-un motan roșcat, mic și gras.

Orașul cu blocuri, de vară încins,

Apare departe murdar și întins,

Iar strada cu garduri și case-ncropite

Se-ascunde de el sub vii ofilite.

Bătrânul citește și seara se lasă

Apoi se ridică și intră în casă.

În spatele ușii ce-ncet s-a închis

Se duce la masă, se pune pe scris.

Nu pierde poetul că lumii nu-i pasă

De el, pierde lumea de gând sărăcită

Și moare urâtă și moare pocită

De lucruri deșarte și hulă atrasă. ^��N �

Prolog

Uite-o ceată călătoare

De actori și ghicitoare,

De bufoni și lăutari,

Eunuci, solomonari,

Cu pitici și dansatori,

Gură-cască, scamatori…

Trec și vestea o aduc

Că basm nou am să m-apuc

Să vă scriu cât de curând,

El se țese, mi-e în gând,

Dar socorcul s-a-mplini

Și din cap îmi va ieși.

Alina

E cinci dimineața prin optzeci și nouă,

Afară e noapte, e rece și plouă,

Un vechi camion duhnind a benzină

Le duce pe fete încet spre uzină.

Cu ele-i ș-Alina, copilă săracă,

La față lividă, slăbuță, posacă.

În mâna sa ține un colț de covrig.

Și azi va lucra în praf și în frig!

Uzina pătrată cu geamuri murdare

O ține departe de cer și de soare,

Dar ea nu se lasă, cuminte, muncește

Și pentru o viață mai bună robește.

Iar când dup-un an uzina e-nchisă,

Alina-n șomaj e iute trimisă,

Dar ea nu renunță și prin magazine

Își caută treabă, așa se-ntreține.

Mai trage cinci ani pe bani de nimic

Și tot ce câștigă adună-ntr-un plic,

Se face frumoasă, bărbații o plac,

Dar fata-i refuză, necazuri îi fac.

Alina prin crâșme apoi mai servește,

În piață la chioșcuri să vândă-și găsește,

Dar oameni-s răi și banii puțini,

Se duce să-ncerce printe la străini.

Acolo-i jignită, mereu umilită

Dar ea nu renunță că-i fată cinstită,

Și an după an cu mâna ei strânge

Cum știe și poate, în veci nu se plânge.

Iar dacă prin țară se-ntoarce vreodată,

Se simte pierdută, se simte uitată,

Dar singura casă, Alina învață,

E doar când oglinda și-o pune în față.

Apoi un iubit Alina-și găsește,

Bărbatu-i frumos și ea îl iubește,

Prin lume se duc, se ceartă-și zâmbesc,

Ca Eva ș-Adam păcatu-și trăiesc.

Alinei nu-i pasă ce oamenii spun,

Ea știe că vorba-i un glob de săpun,

Și tot ce rămâne e ce noi lăsăm

Cât încă trăim, cât încă lucrăm.

Cântecul Bizanțului

Corifeul:

Cetate încinsă cu ziduri curate

Și turnuri înalte pe stâncă durate

De ce te-ai pierdut de timp înghițită,

Stăpână a mării, cetate slăvită?

Corul:

Furată de-Apus și de Răsărit

În negura vremii te-ai prăbușit.

Corifeul:

Veneau pelerinii, veneau călătorii,

Să-ți intre pe poartă, tu, mândră minune,

Veneau mercenarii, veneau negustorii,

Cu gând de mărire, avere s-adune.

Corul:

În imnuri de slavă mereu răsunai

Și cerul pe lume tu îl revărsai.

Corifeul:

Cu marmore-albastre frumos învelite

Palatele tale pe toți îi uimeau

Și scumpe biserici morminte țineau

De mari împărați și trupuri sfințite.

Corul:

Aveai multe piețe, fântâni și bazare,

Statui și grădini ca rupte de soare.

Corifeul:

Pe stâlpi din porfir, pe-arcade-nflorite

Zidirile toate erau sprijinite,

Din marea cea verde precum un smarald

Ieșeai sub un cer albastru și cald.

Corul:

Pe-alei eremiți cu bărbile dese

Umblau printre-oșteni și doamne alese.

Corifeul:

Iar purpura Romei pe steaguri vopsită

În briza de vară plăcut flutura,

La curtea cu perle și aur stropită

Un cârd de supuși cântând se-nchina –

Corul:

Sublimului cezar abia-ncununat,

De-un dârz patriarh pe tron înălțat.

Corifeul:

Văd Sfânta Sofia cu bolta ei lată,

Biserica mare, în grabă clădită,

Pe Sfânta Irene în umbra-i pitită,

Mai văd Hipodromul, gigantul de piatră.

Corul:

Ș-aud învățații, apoi funcționarii,

Studenții, poeții, meșteșugarii.

Corifeul:

Apoi mai aud din intrigi ieșite

Suspine și strigăt și scuturi lovite

De săbii, ghiulele ce cad, te zdrobesc!

Nu pot să-ndur, aici mă opresc.

Corul:

Bizanțul e mort, dar noi mai trăim

Și poate vom ști din nou să-l clădim.

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…

Prometeu

1

La marginea lumii spre-o mare-nghețată

Gonea într-un car cu blonda lui pleată

Al zilei stăpân, de zei zămislit,

El, Soarele sfânt și nebiruit.

Pe frunte purta cunună aleasă

Din frunze de foc și tare frumoasă,

Iar trupu-i era de rele păzit

C-o zale de aur ș-un scut oțelit.

Și opt cai de fier căruța-i trăgeau,

Acolo pe-un țărm jăratec cereau,

Putere să-și ia din el și să-nceapă,

Să-l treacă-n galop spre zori, peste apă.

Dar mai la o parte stătea printre stânci

Pândindu-l pe Soare acolo, pe brânci,

Cu părul vâlvoi și barbă roșcată,

Cu ochii lui ageri și chipu-i de piatră,

Acel Prometeu, titan ne-mblânzit,

Ce-n sfadă cu zeii mereu a trăit.

Iar dinții lui duri în gură-i scrâșneau

Și mușchii lui aprigi cumplit tremurau,

Căci, iată, răbdarea încet îl lăsa,

Un plan blestemat în minte-i fierbea.

Tăcut el țâșni din prund și pietriș

Lovindu-l pe Soare în ceafă, pieziș,

Dar astrul puternic pe loc se roti

Și-n cel ce-l pocnise răgind se trânti.

Un munte titanul apoi clătină,

Cu zgomot spre Soare îl și răsturnă,

Dar astrul cu cotul bucăți îl făcu

Și lui Prometeu un ghiont îi dădu.

Căzuse titanul, dar iarăși veni,

Pe Soare mușcându-l în tâmplă-l lovi.

Așa s-au smucit, grozav s-au ciocnit

La capătul lumii pe-un țărm înnegrit,  

De carne s-au tras și pielea și-au smuls,

Cu mâinile goale cei doi s-au străpuns…

Un ceas s-au bătut, păreau neclintiți,

De patimi vrăjmașe fiind înghiontiți,

Într-unul tot focul din cer se vărsa,

Într-altul pământul și lava-i zvâcnea.

Apoi dintr-o dată titanul sări,

Pe Soare-l împinse, de-acolo fugi,

Iar astrul rămase uimit și-nciudat.

De ce Prometeu așa l-a lăsat,

Titanul cu ochii atotștiutori

Ce semăna teama în nemuritori?

Dar Soarele-n sus privirea-și ținti

Grăbit, se sui în car și porni,

Zbură peste marea cea rece și rea

Căci noaptea din urmă cu ropot venea.

2

Călca prin păduri, sălta peste văi

Titanul urmând ascunsele căi,

Iar când dup-un timp, suflând, se opri,

Urlă ca un urs și zarea muți.

În fața lui munți și grote erau,

Din grote sălbatici în cete veneau,

De cerul cel veșnic, acolo uitați,

Copii și bătrâni, femei și bărbați.

Titanul, de zeii cei mari izgonit

Când pentru putere ei s-au războit,

De primii sălbatici lăsați pe pământ

Se prinse-nvățându-i cerescul cuvânt.

A stat printre ei și noapte și zi,

Și-n mințile lor o forță simți,

Dar pentru ca ea frumos să dospească,

Să facă lumină și să izbucnească

O sfântă scânteie cu foc trebuia

El să le-aducă și acum o avea.

Căci iată de ce pe Soare l-a-mpins,

Iar când s-au luptat cununa i-a prins

Ș-o frunză de foc el astfel fură,

Pe fiare în oameni cu ea îi schimbă.

Făcându-i stăpâni pe foc i-a-ntărit

Ei lemne au ars și fier au topit

Și focul puteri cumplite le-a dat,

Dar i-a-mbogățit și i-a înălțat,

Cetăți au zidit, regate-au întins,

Pământul în lung și-n l-au cuprins.

Ș-aceasta-i povestea lui Prometeu

Titanul cel bun cu părul de leu.

Poem de seară – Faunul

Cândva într-o pădure printre copaci stătea

Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,

O bestie cu coarne și ochii albi-verzui

Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.

Din trupul lui păros lichenii atârnau,

Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,

Picioarele-i de capră cu agere mișcări

Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.

Un nai ținea la brâu și când se odihnea,

Sufla ușor în el și crângul șuiera,

Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,

Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.

Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut

O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.

Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,

Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.

Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit

Și astfel dispăru, din umbră a sărit

Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă

Când ea dădu să intre în casă, o fură.

Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,

Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,

Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea

Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.

În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați

Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați

Pe care îi aduse acel încornorat,

Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.

Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure

Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,

Cu ochii arzători el lung o cerceta,

Dar fata amuțise și toată tremura.

Sub stele el apoi să cânte a-nceput

Din nai și în copite pământul l-a bătut,

El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,

Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.

Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,

Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,

Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti

Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.

De-ndată peste ei un fulger răzbătu,

Sosind pe un cal de aur în față le-apăru

Al codrului stăpân, un zeu încununat

Cu ramuri de cireș și chipul minunat.

Pe fată de o mână cuminte-o apucă

Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă

Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă

Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.

Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.

Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.

Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit

Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.

Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,

Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.

Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,

Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,

Căci an de an copacii sub fierul vostru mor

Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”

Așa el a vorbit, frumosul luminos

Și într-un gând o duse pe fată până jos –

În satul ei din vale, în poartă o lăsă,

Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.

Fecioara temătoare în casă a intrat

Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.

Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,

S-a pus și a mâncat un iepure și mure

Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,

Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.