Regele Alfons

Ilustrație de Delia Zahareanu

Când regele Alfons și treizeci de cheflii

Porniseră pe plai, urnind pe bidivii,

Prin holde și livezi, pe văi ei au plecat,

Până aproape-n cer, pe dealuri s-au urcat,

Din lume au ieșit și-n alta au ajuns,

Fără de știre ei hotarul i-au pătruns.

Acolo nimeriți, sub soare au văzut

Un crâng cu ram de fier, tăcut și nebătut,

Cu frunze de cleștar și râuri din eter,

Pentru un zeu copil, sălbatic și stingher,

De îngeri așternut, un loc de sfinți sfințit,

De zâne și strigoi de veacuri locuit.

Metalic fremăta frunzișul răscolit,

De oameni și de cai într-astfel pângărit,

Iar păsări din smarald pe-aceștia îi scrutau,

Cu aripi de rubin deasupra lor zburau.

O, regele Alfons privea mirat, orbit,

De-atâtea străluciri și astrele-au pălit.

Cine-a văzut umblând așa un paradis?

Cine-a avut dormind așa un magic vis?

Un basm ce niciodatʼ n-a fost istorisit!

Așa meleag ales acolo au găsit.

Când iată că, din crâng, lumini veneau tăios,

Ce flăcări se urcau pe drumu-ntins frumos?

Un cerb ai cărui ochi cuvântul n-ar putea

Fără vederea lui doar singur s-o redea,

Un cerb tânăr, măreț ca regele vrăjit,

Dar veșnic și străin de moarte sau cuțit,

Făcut de albe duhuri din aur și argint,

Cu trup vioi de foc, cu ochi de hiacint

Cu pulbere de stele și perle-acoperit

Și coarnele lovind în aer spre zenit.

Alfons strigă focos: „Opriți-l, e al meu!”

În șa se încordă, răcnind precum un leu,

El săgetă spre cerb când arcu-și îndoi,

Dar nu mi-l doborî, căci cerbul brusc sări

Precum un fulger scurt, prin norii-nfierbântați,

Lăsând în urma lui pe crai cu-ai lui bărbați.

Alfons apoi spre ei în pripă porunci:

„Săriți, viteji, acum pe-ai voștri bidivii,

Să mergem să-l vânăm, ascuns pe unde-o sta.”

Și au pornit de-ndat’, prin țara-aceea rea,

După un cerb fugar în tufărișul sfânt,

Străini pe-acel hotar, străini pe-acel pământ

Și-au galopat nebuni pe culmi și s-au pierdut,

Dar zile-n șir, nici gând, pe cerb nu l-au văzut!

Or zilele-au crescut în număr până-n zeci,

Acolo lângă cer și printre aștrii reci,

Iar foametea venind, în gheare i-a cuprins,

Când rătăceau slăbiți prin codrul cela-ntins,

Dar regele-i grăbea, halucinând bolnav,

În mintea lui prinzând pe cerbul cel firav,

El carnea-și înfrânând, umblând și cercetând,

De sete nu știa, nici când era flămând.

Și tot ținând-o așa, pe toți el i-a sleit,

Pierit-au bidiviii, chefliii au pierit.

Spre moarte el pășea, visând, mereu visând,

În spate i-a lăsat pe toți și doar un gând,

Că soarta într-o zi de el se va-mbuna,

Râvnită, prada lui, din nou va apărea.

Îmbătrânea Alfons – clipe vuind treceau,

În ani apăsători tăcut se prefăceau,

Când umbre-l amăgeau prin codrii de cleștar

Și singur urmărea frumosul cerb sprințar.

Așa mergând zălud, cu părul răvășit,

Se arunca zelos prin Raiu-ncremenit,

Și parcă-n fața lui lumini întrezărea,

Nădejdea-n piept zvâcnind, amar îl împingea,

Orbecăia pierdut, biet suflet rătăcit,

După acel vânat, dar nu l-a mai zărit.

Pândea închipuiri sau amintiri vâna,

Uitase de-nceput sau unde se-ndrepta,

Armura-i rugini, slăbise brațu-i viu

Și pribegea mânat de-un soare arămiu.

Dar iată că-ntr-o zi, când cerul l-a lăsat,

Alfons își revăzu pământu-ntunecat,

De unde el ș-ai săi, gonind pe bidivii,

Ajunseră-n păduri cu păsări rubinii.

Dar dealurile verzi acum pustii ședeau,

Doar iederi și ciulini castelu-i năpădeau.

Alfons, de moarte-atins, cu țelu-i-neîmplinit,

Bătrân, bolnav, învins, cu sufletul strivit,

La umbra unui măr, s-a prăbușit jelind,

La anii ce-a pierdut gândindu-se cu jind.

Vai, cât a pribegit și-a năzuit nestins

S-atingă bietul om ce nu era de-atins,

O viață irosind când una doar avea,

Plângea pe-un vârf de deal, iar viața-l părăsea.

                                               Poem apărut în volumul Cântecele Vrăjitorului,

                                               Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018