Juditha

Judith Decaptându-l pe Holofern, Caravaggio, Sursă Foto: Wikipedia

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră,

Aleargă prin pe câmpul de stele-nvelit

Cu hainele rupte ea gâfâie aprig

Și-n mâini ține bine un cap ciopârțit.

Cetatea ei veche, Asiria-cea mare

Porni să o ardă cu oameni, cu care

Conduse de cruntul bărbat Holofern

Ce vru Israelul să-l vâre-n Infern.

Dar ea la acesta veni cătrănită

Și plânse șireata c-a fost izgonită

De-acasă, privind-o bărbatul dori

Să fie cu ea, așa mi-l vrăji.

Apoi, Holofern curpins de-așa patimi

În cortul lui singur la ea s-a cerut,

Cei doi se iubiră cu multă sudoare,

Iar când se gătară în somn au căzut.

Și-n noapte, vicleana, cu buzele late

Din somn ca o fiară încet s-a sculat,

Ea prinse un paloș ce-era pe aproape

Pe mândrul bărbat prin gât l-a tăiat.

Cu țeasta cea caldă ‘napoi la cetate

Fugi ea strigând: război și dreptate!

Ponit-au evreii în grabă la vale

Trecându-și dușmanii prin săbii și jale.

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

În Țara cea Verde

Prin țara cea verde

Fecioarele joacă

Și fug peste câmpuri

Se-aruncă în apă

Și țipă spre ceruri

La steaua cea mare

Ce chiar lângă Lună

Își face cărare

Spre țara cea verde

Pe aripi coboară

Un zeu cu ochi galbeni

În seara de vară

Din lanuri uscate

Fecioarele vin

Prin codrii cu zeul

De brațe se țin

Și zeul castele

Frumoase clădește

Acolo o noapte

Cu ele domnește

Iar zorii cu rouă

Când iarăși se lasă

Din țara cea verde

El zboară spre casă

Dar veacul ce vine

Pe toate le pierde

Fecioarele pleacă

Din țara cea verde

Iar zeul din stele

Spre noi nu mai vine

Și uită de lume

De nopțile pline

De țara cea verde

De tot ce-a fost bine

Vara

Fierb pădurile de viață,

Ziua-i lungă și senină,

Iar orașul zace leneș

Într-o mare de lumină.

Străzile sunt moleșite,

Briza bate praful moale,

Norii-și lasă umbra rece

Peste sufletele goale.

Oamenii cu ochi de sticlă

Stau pierduți prin magazine,

Doar prezentul este-al nostru

Nu ce-a fost și nici ce vine.

Norii albi se-nvârt în ceruri

Albi și lungi, nepăsători,

Ziua calcă înspre moarte

A murit de-atâtea ori.

Și de-acolo se pornește

Sub un dom de stele vii

Să răsară înc-o dată,

Să devin-o nouă zi.

E aceeași, este alta?

Stau mereu și mă gândesc,

Dar mai sigur decât toate

E că astăzi te iubesc.

Și veni-va vara-aceea

Când sub soare n-om mai fi

Ș-or fi alții-n locul nostru

Ce cu alții s-or iubi.

Daphne și Lemnul

Gian Lorenzo Bernini
Apollo și Daphne

(metamorfo-satiră-clasic-contemporană inspirat dintr-o legendă antică grecească)

Fecioar-ascunsă de iubire

Pe dealul verde se plimba

La margini ude de pădure

Unde orașul se găta.

Apoi, prin iarbă la izvoare

Frumoasa cale își făcu

Și-o sticlă goală de un litru

Cu apă dulce o umplu.

Dar iat-al verii zeu, Apollo,

Pe scumpa Daphne a zărit-o

Pe Tinder că era aproape

Și fără jenă a râvnit-o.

Iar într-o clipă zburătorul

Înspre pădure s-a zvârlit

Și lângă Daphne-n pielea goală

S-a înființat ș-a dănțuit.

Fecioar-atunci pe-o bicicletă

De blondul zeu abia scăpă,

Dar el pe raza lui de soare

Pe urma ei se-aventură.

Atunci, văzând c-o prinde mândrul

Frumoasa Daphne s-a rugat

De zeul râului de munte

Ce lângă drum curgea-nspumat.

Ea îi ceru s-o scape-n grabă

De un viol ce o păștea

Iar zeul râului de munte

I-a spus că o va ajuta.

Boscorodi apoi bătrânul

O vrajă veche și păgână,

Apoi crăpă în palma-i lată

O boabă mica de alună.

Și Daphne de pe bicicletă

Căzu la margine de drum

Pe-un pat de frunze și moloz

De-a scos pe gură foc și fum.

Iar bratele i s-au nălțat

Și crengi frumoase au făcut

Picioarele i s-au sucit

Și prin pământ au străbătut.

Ori pielea ei s-a întărit,

De-o scoarță groasă învelită,

Într-un copac s-a preschimbat

Sărmana fată fugărită.

Mândrul Apollo n-a-ndurat

Să-și vadă dragostea furată

Pe râul cela l-a secat

Cu raza lui înfierbântată.

Și de acolo a plecat.

Iar dup-o vreme tăietorii

De lemn pe deal au apărut

Cu fierăstraiele ororii

Pădurea toată a căzut

Că statul însuși i-a lăsat

Să taie tot, să smulgă tot

Lemnul cel blând, nevinovat.

Și spre Austria pornit-a

Un tren de fier, tot burdușit

Cu lemn uscat și fără viață

Ah, dealul tot a fost golit.

Iar printre trunchiurile groase

Pe moarte Daphne sângera,

Plângea de-a lemnului durere

Și codrul tot cu ea plângea.

Regele Alfons

Ilustrație de Delia Zahareanu

Când regele Alfons și treizeci de cheflii

Porniseră pe plai, urnind pe bidivii,

Prin holde și livezi, pe văi ei au plecat,

Până aproape-n cer, pe dealuri s-au urcat,

Din lume au ieșit și-n alta au ajuns,

Fără de știre ei hotarul i-au pătruns.

Acolo nimeriți, sub soare au văzut

Un crâng cu ram de fier, tăcut și nebătut,

Cu frunze de cleștar și râuri din eter,

Pentru un zeu copil, sălbatic și stingher,

De îngeri așternut, un loc de sfinți sfințit,

De zâne și strigoi de veacuri locuit.

Metalic fremăta frunzișul răscolit,

De oameni și de cai într-astfel pângărit,

Iar păsări din smarald pe-aceștia îi scrutau,

Cu aripi de rubin deasupra lor zburau.

O, regele Alfons privea mirat, orbit,

De-atâtea străluciri și astrele-au pălit.

Cine-a văzut umblând așa un paradis?

Cine-a avut dormind așa un magic vis?

Un basm ce niciodatʼ n-a fost istorisit!

Așa meleag ales acolo au găsit.

Când iată că, din crâng, lumini veneau tăios,

Ce flăcări se urcau pe drumu-ntins frumos?

Un cerb ai cărui ochi cuvântul n-ar putea

Fără vederea lui doar singur s-o redea,

Un cerb tânăr, măreț ca regele vrăjit,

Dar veșnic și străin de moarte sau cuțit,

Făcut de albe duhuri din aur și argint,

Cu trup vioi de foc, cu ochi de hiacint

Cu pulbere de stele și perle-acoperit

Și coarnele lovind în aer spre zenit.

Alfons strigă focos: „Opriți-l, e al meu!”

În șa se încordă, răcnind precum un leu,

El săgetă spre cerb când arcu-și îndoi,

Dar nu mi-l doborî, căci cerbul brusc sări

Precum un fulger scurt, prin norii-nfierbântați,

Lăsând în urma lui pe crai cu-ai lui bărbați.

Alfons apoi spre ei în pripă porunci:

„Săriți, viteji, acum pe-ai voștri bidivii,

Să mergem să-l vânăm, ascuns pe unde-o sta.”

Și au pornit de-ndat’, prin țara-aceea rea,

După un cerb fugar în tufărișul sfânt,

Străini pe-acel hotar, străini pe-acel pământ

Și-au galopat nebuni pe culmi și s-au pierdut,

Dar zile-n șir, nici gând, pe cerb nu l-au văzut!

Or zilele-au crescut în număr până-n zeci,

Acolo lângă cer și printre aștrii reci,

Iar foametea venind, în gheare i-a cuprins,

Când rătăceau slăbiți prin codrul cela-ntins,

Dar regele-i grăbea, halucinând bolnav,

În mintea lui prinzând pe cerbul cel firav,

El carnea-și înfrânând, umblând și cercetând,

De sete nu știa, nici când era flămând.

Și tot ținând-o așa, pe toți el i-a sleit,

Pierit-au bidiviii, chefliii au pierit.

Spre moarte el pășea, visând, mereu visând,

În spate i-a lăsat pe toți și doar un gând,

Că soarta într-o zi de el se va-mbuna,

Râvnită, prada lui, din nou va apărea.

Îmbătrânea Alfons – clipe vuind treceau,

În ani apăsători tăcut se prefăceau,

Când umbre-l amăgeau prin codrii de cleștar

Și singur urmărea frumosul cerb sprințar.

Așa mergând zălud, cu părul răvășit,

Se arunca zelos prin Raiu-ncremenit,

Și parcă-n fața lui lumini întrezărea,

Nădejdea-n piept zvâcnind, amar îl împingea,

Orbecăia pierdut, biet suflet rătăcit,

După acel vânat, dar nu l-a mai zărit.

Pândea închipuiri sau amintiri vâna,

Uitase de-nceput sau unde se-ndrepta,

Armura-i rugini, slăbise brațu-i viu

Și pribegea mânat de-un soare arămiu.

Dar iată că-ntr-o zi, când cerul l-a lăsat,

Alfons își revăzu pământu-ntunecat,

De unde el ș-ai săi, gonind pe bidivii,

Ajunseră-n păduri cu păsări rubinii.

Dar dealurile verzi acum pustii ședeau,

Doar iederi și ciulini castelu-i năpădeau.

Alfons, de moarte-atins, cu țelu-i-neîmplinit,

Bătrân, bolnav, învins, cu sufletul strivit,

La umbra unui măr, s-a prăbușit jelind,

La anii ce-a pierdut gândindu-se cu jind.

Vai, cât a pribegit și-a năzuit nestins

S-atingă bietul om ce nu era de-atins,

O viață irosind când una doar avea,

Plângea pe-un vârf de deal, iar viața-l părăsea.

                                               Poem apărut în volumul Cântecele Vrăjitorului,

                                               Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018