Juditha

Judith Decaptându-l pe Holofern, Caravaggio, Sursă Foto: Wikipedia

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră,

Aleargă prin pe câmpul de stele-nvelit

Cu hainele rupte ea gâfâie aprig

Și-n mâini ține bine un cap ciopârțit.

Cetatea ei veche, Asiria-cea mare

Porni să o ardă cu oameni, cu care

Conduse de cruntul bărbat Holofern

Ce vru Israelul să-l vâre-n Infern.

Dar ea la acesta veni cătrănită

Și plânse șireata c-a fost izgonită

De-acasă, privind-o bărbatul dori

Să fie cu ea, așa mi-l vrăji.

Apoi, Holofern curpins de-așa patimi

În cortul lui singur la ea s-a cerut,

Cei doi se iubiră cu multă sudoare,

Iar când se gătară în somn au căzut.

Și-n noapte, vicleana, cu buzele late

Din somn ca o fiară încet s-a sculat,

Ea prinse un paloș ce-era pe aproape

Pe mândrul bărbat prin gât l-a tăiat.

Cu țeasta cea caldă ‘napoi la cetate

Fugi ea strigând: război și dreptate!

Ponit-au evreii în grabă la vale

Trecându-și dușmanii prin săbii și jale.

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Făt Frumos de la Bloc

A fost cândva o seară

Bătută de noroc

Că s-a născut un Făt

Frumos cu păr de foc

Într-un cartier cu blocuri

Înalte, cu balcoane,

Cu străzi pline de praf

Și multe termopane.

Pe taică-su-l chema

Grigore Împărat

Și tare bun era

Să facă fier forjat.

Iar maică-sa, Rujica,

Era filaturistă

Grăsună, cu varice,

Și parcă mult prea trisă.

Ei la etajul șase

Primiră de la stat

Un mic apartament,

Urât, decomandat.

Și a crescut Frumosul

Acolo șaișpe veri

Pân’ ambii lui părinți

Mi s-au trezit șomeri.

Iar într-o dimineață

Grigore Împărat

În camera cea mare

Pe Făt l-a convocat.

Și așa i-a spus Grigore

Frumosului său fiu

Că-i timp să-și facă traista,

Să plece în pustiu.

Și drum prin viață singur

Băiatul să-și croiască,

Că mica lor căsuță

Nu-i curte-mpărătească.

Iar cum venise seara

Și soarele-a plecat

Pe Fătul cel Frumos

Afară el l-a dat.

I-a-ntins și un rucsac,

I-a-ntins ș-un colt de pâine,

Și niște margarină

Să-l țină până mâine.

Și a pornit Frumosul

Prin vechiul cartier

Cu blocuri și garaje

Sub înstelatul cer.

De-acolo a mers prin beznă

În parcul cu arțari

Unde umblau prin tufe

Iubiți și poponari.

Pe drum treceau taxiuri

Ducând fetele-n club,

Câțiva studenți borau

La poarta unui pub.

Motanii mirolăiau

Orașul fremăta

De-un aer ce fierbinte

Pe Făt îl îmbia.

Și prima lui tristețe

Cumva s-a prefăcut

În gând de pribegie

Și proaspăt început.

Trecând un pod pe Someș,

Spre gară s-a pornit

Să ia un tren să-l ducă

În lume și-a dorit.

Dar cum ajunse-n gară

O ceată rea de zmei

Băgau spaima-n săracii

Bețivi, pișați pe ei.

Și-n bitele femei

Venite de la țară

Să-și vândă ceapa-n piață

În prag de primăvară.

Frumosul nu știa

Ce este de făcut

Căzi zmeii erau mari

Și mulți, l-ar fi bătut

De ar fi îndrăznit

Să Ii se pună-n cale

Și să îi izgonească

Pe Someș mai la vale.

Apoi un porumbel

Cu labe degerate

Din bolte pogorâ

”Vai, scapă-ne, bărbate”

”De zmeii ce fac larmă

Cu ochii lor cei mari,

Și pumnii lor ca piatra

De iuți dar și de tari.”

”Dar ce-aș putea să fac”

Frumosul a-ntrebat.

”Eu sunt doar un copil

Și nicidecum bărbat.”

”Dar ai picioare drepte

Și pieptul tău e lat

Și brațele ți-s groase,

Nu, nu, tu ești bărbat.”

A spus porumbul sur

Curaj astfel i-a dat

Și Fărul ce Frumos

S-a și simțit bărbat.

Și s-a zvârlit spre zmei,

De plete i-a-nșfăcat

Și într-un sfet de ceas

Cumplit i-a scuturat.

Iar zmeii cei cu colți

Și gurile lățite

Fugiră-n jos pe Someș

Cu bucile snopite.

Și s-au oprit la vale

Pe lângă o uzină

Unde erau parcate

Un tanc ș-o limuzină

Acolo ei trăiau

Cu muma lor cea rea

Ce peste muncitori

Cu biciul cârmuia.

Ea pentru Comuniști

O vreme a lucrat

Ca mare directoare

Într-un birou a stat.

Apoi când s-a schimbat

Regimul s-a tocmit

Cu cei de la putere

Uzina și-a-nsușit.

Ș-acum voia un mall

Din gară ea să facă

Cu baruri, magazine

Și un bazin cu apă.

În care zmeișorii

Și zânele de-oraș

Șă vină să la plimbare

Și să nu put-a caș.

Iar când a auzit

Ce Fătul a făcut

Cu fiere și otrava

Zmeoaica s-a umplut.

Cu tancul s-a pornit

Pe Făt să îl reteze

Cu bombe să-l lovească

Iar el să explodeze.

Frumosul aștepta

Cuminte pe peron

Un tren accelerat

Să-l ducă la Lyon.

Și poate acolo, poate,

O fată va găsi

Și-o palmă de regat

Cu ea v-a împărți.

Că lumea de prin gară

I-a spus că viața-i grea

În țara lor săracă

Da-n Franța-i altcumva.

Și ar fi prins și trenul

De nu l-ar fi oprit

Zmeoaica ș-al ei tanc

Ce-n cale i-a ieșit.

Cu tancul ea prăpăd

Prin gară a lăsat

Râzând de bunul Făt

Strigând că nu-i bărbat.

Și a mai spus urâta

Că ea e viitorul,

Progresul și speranța

Și tot ce vrea poporul.

Atunci un șobolan

Spre Făt a alergat

Pe drumul de beton

Ce-abia a fost turnat.

Ș-un paloș fermecat

Frumosului i-a dat,

Iar Fătul îngrozit

În mână l-a luat.

Și cu un ultim strigăt

Spre tanc  s-a azvârlit

Până un proiectil

În pântec l-a izbit.

Și tăndări l-a făcut

Pe tânărul Frumos

L-a dezvelit de piele

Și carne pân’ la os.

A râs urâta mumă

A zmeilor de-uzină

Cea plină de otravă,

Dar și de fiere plină

Că peste mica țară

De fier și de beton

În care muncitorul

E talpă la patron

Nu vor mai fi eroi

Ci doar câțiva bogați

Ce vor domni-n vecie

Tihniți și-ndestulați.

Și-n care lupii roșii

Frumos s-au îmbracăt

Și-n mici capitaliști

Cumva s-au preschimbat.

Dar colo sus în gară

Un pom mai stălucea,

Crescut-a printre șine

Și fructe dulci făcea.

Acolo Făt Frumos

Cu pântecul zdrobit

S-a tras pe-a sale brațe

Ș-acolo a murit.

Departe dinspre dealuri

Un vânt a adiat,

Cu aripa lui rece

Pe mort l-a mângăiat.

Iar stelele în lacrimi

În mare au plonjat

Că toate-l îndrăgiră

Pe Fătul sfârtecat.

Dar pomul cela mare,

De soare odrăslit

Un fruc avea în vârf

Rotund și aurit.

Iar fructul cel de aur

Din ramuri s-a desprins

Și-n pântecul cel gol

Căzu și carne-a prins.

Iar din siropul lui

Cu viață l-a-ntrămat

Iar Fătul cel Frumos

Sub pom s-a rădicat.

Și cât înca râdea

Zmeoaica sus pe tanc

Din spate el veni

Și a sărit la țanc

Cu paloșu-i tăie

Măreața căpățână

De se rostogoli

Ca mingea prin țărână.

Strigară boschetarii

Și babele de piață

Pe Făt ei îl țucară

De mi-l luă cu greață.

Iar după ce-i scăpă

De cazne și necaz

L-au dus în barul gării

De zmei să facă haz.

Iat Fătul a băut

O apă minerală

Cu bule multe, multe

Așa, pe burta goală.

Și când veniră zorii

Cu nașul a plecat

Departe la Lyon

Și nu s-a înturnat.

Iar babele și moșii

Ce a rachiu duhneau

Cu lacrimile-n ochi

Strigând, îl salutau.

Mulți ani ei au vorbit

De el acolo-n gară,

Apoi, după o vreme

Sărmanii îl uitară.

Ce s-o fi petrecut

Cu Fătul de la Bloc

Eu nu știu să vă spun,

Dar îi doresc noroc.

Craiule!

Pe lângă o baltă

Călare trecea

Un Crai ce în frunte-și

Cususe o stea.

În baltă Copilul

Cu ochii lui moi

Plesnea apa caldă,

Frumos și vioi.

”Tu, Craiule mare,”

Strigase Copilul

Umflându-și cuvântul

”Coboară la noi,”

”Coboară-ți și gândul.”

”Ești tare și drept,”

”Ești om înțălept,”

”Hai, vino la joacă”

”Hai, sari în băltoacă”

”Ș-atinge pământul.”

Dar Craiul trufaș ,

Venit din oraș,

Pe prunc îl ochi

C-un glonț îl plesni

Și pruncul pieri,

Iar balta în sânge

De prunc se-nveli.

Trecură mulți ani

Și Craiul bărbat,

De timp și de rele

Strivit, apăsat,

Biserici clădi

Și zile-și cerși,

Dar Cerul n-a stat,

La el l-a luat.

Ș-acolo în cer

Pe-o bară de fier

Copilu-l primi,

Dar nu-i mai vorbi

Și-n Iadul spurcat

De Draci încărcat

Copilu-l zvârli.

Și Craiul bărbat

De-ar fi ascultat

Când bunul Copil

La el la- strigat,

În ceruri cu zeii

Pe veci ar fi stat,

Cu zeii cei vii

Cu ochi de copii.

Night

Vincent van Gogh
Café Terrace at Night
1888
Oil on canvas
Kröller-Müller MuseumOtterlo

The city is silent

I walk up and down

This place seems abandoned

No movement, no sound.

Tall houses of bricks

Stand up from the ground

The street lights are cold,

No movement, no sound.

Two brothers in arms,

A bum and a hound,

Sleep down on the pavement

No movement, no sound.

A worker emerges

And throws them a pound,

The poor stand together,

No movement, no sound.

And me? Why I’m here?

And what have I found?

The world is the same,

No movement, no sound.

Sonet


The Rout of the Rebel Angels William Blake

Dacă speranța mii și mii de aripi ar avea

Pe care prinse visele să zboare

Sau dacă Dumnezeu în trup s-ar îmbrăca

Încât să îl putem atinge cu ardoare

Ori dacă gândurile-ar arde ca niște văpăi,

Iar noi să le putem aprinde din amnare,

Iubirea ca un fruct de-ar arăta

Din care să mușcăm până la-ndestulare

Și dacă viața-n labirintul ei ne-ar așeza

Legați c-un fir de aur împletit,

El drumul spre ieșire, poate, ni l-ar arăta.

Ne-ar fi destinul lin și lămurit

Dacă un chip acestea toate ar avea,

Dar nu-i așa și, cred, ne-am rătăcit.

The Cherry Tree

That Thursday was sweaty,

Its air, warm and sweet,

A wine made us chatty,

We savoured fresh meat.

The red summer berries

Were bleeding on plates

Ensnaring the flies,

Thus, ending their fates.

Nearby, like a king,

A proud cherry tree

Was shaking its fruits

Enchanting a bee.

Its cherries were heavy,

As dark as the night,

The wasps bit their pulp

And swarmed with delight.

But then I saw more,

For perched on the branches

Were two lazy pigeons

Both taking their chances.

That moment is gone,

But if I’ll display

This painting of words

That moment might stay.

That summer in London

The weather was hot,

A tree bore its cherries

And left them to rot.

(To all the wonderful people I met in London throughout the years)

Summer Dream

Let us elope into the summer, my love,

Across the wide plains, beyond the high mountains,

And there I will build us a dazzling new home

With statues of marble, arches, and fountains.

We’ll hunt earthly beauties and bind them in chains,

We’ll hunt them on horses with fiery manes,

The gods in the sky have all fallen but one,

Let’s sail on the ocean and fly to the Sun.

The Piano

The Piano

I dreamt I played a piano,

I stroked its strings of gold,

My fingers then got numb,

But with my lips I told

The stories of my songs

With notes turned into words

And with a pen I pinched

My voice’s golden cords.

Our kind is made of strings

That vibrate at the sight

Of what inspires us,

And fills us with its light.

The Book of Adam

And the sacred deer said to Adam:

“You will hold the world in the palm of your hand and you will crush it. Its splinters will pierce your skin, your flesh, and your bones, but you won’t let go.”

“I will,” said Adam.

“By that time there will be nothing left,” replied the sacred deer.