Sonet


The Rout of the Rebel Angels William Blake

Dacă speranța mii și mii de aripi ar avea

Pe care prinse visele să zboare

Sau dacă Dumnezeu în trup s-ar îmbrăca

Încât să îl putem atinge cu ardoare

Ori dacă gândurile-ar arde ca niște văpăi,

Iar noi să le putem aprinde din amnare,

Iubirea ca un fruct de-ar arăta

Din care să mușcăm până la-ndestulare

Și dacă viața-n labirintul ei ne-ar așeza

Legați c-un fir de aur împletit,

El drumul spre ieșire, poate, ni l-ar arăta.

Ne-ar fi destinul lin și lămurit

Dacă un chip acestea toate ar avea,

Dar nu-i așa și, cred, ne-am rătăcit.

The Cherry Tree

That Thursday was sweaty,

Its air, warm and sweet,

A wine made us chatty,

We savoured fresh meat.

The red summer berries

Were bleeding on plates

Ensnaring the flies,

Thus, ending their fates.

Nearby, like a king,

A proud cherry tree

Was shaking its fruits

Enchanting a bee.

Its cherries were heavy,

As dark as the night,

The wasps bit their pulp

And swarmed with delight.

But then I saw more,

For perched on the branches

Were two lazy pigeons

Both taking their chances.

That moment is gone,

But if I’ll display

This painting of words

That moment might stay.

That summer in London

The weather was hot,

A tree bore its cherries

And left them to rot.

(To all the wonderful people I met in London throughout the years)

Summer Dream

Let us elope into the summer, my love,

Across the wide plains, beyond the high mountains,

And there I will build us a dazzling new home

With statues of marble, arches, and fountains.

We’ll hunt earthly beauties and bind them in chains,

We’ll hunt them on horses with fiery manes,

The gods in the sky have all fallen but one,

Let’s sail on the ocean and fly to the Sun.

The Piano

The Piano

I dreamt I played a piano,

I stroked its strings of gold,

My fingers then got numb,

But with my lips I told

The stories of my songs

With notes turned into words

And with a pen I pinched

My voice’s golden cords.

Our kind is made of strings

That vibrate at the sight

Of what inspires us,

And fills us with its light.

The Book of Adam

And the sacred deer said to Adam:

“You will hold the world in the palm of your hand and you will crush it. Its splinters will pierce your skin, your flesh, and your bones, but you won’t let go.”

“I will,” said Adam.

“By that time there will be nothing left,” replied the sacred deer.

Prolog

Uite-o ceată călătoare

De actori și ghicitoare,

De bufoni și lăutari,

Eunuci, solomonari,

Cu pitici și dansatori,

Gură-cască, scamatori…

Trec și vestea o aduc

Că basm nou am să m-apuc

Să vă scriu cât de curând,

El se țese, mi-e în gând,

Dar socorcul s-a-mplini

Și din cap îmi va ieși.

Alina

E cinci dimineața prin optzeci și nouă,

Afară e noapte, e rece și plouă,

Un vechi camion duhnind a benzină

Le duce pe fete încet spre uzină.

Cu ele-i ș-Alina, copilă săracă,

La față lividă, slăbuță, posacă.

În mâna sa ține un colț de covrig.

Și azi va lucra în praf și în frig!

Uzina pătrată cu geamuri murdare

O ține departe de cer și de soare,

Dar ea nu se lasă, cuminte, muncește

Și pentru o viață mai bună robește.

Iar când dup-un an uzina e-nchisă,

Alina-n șomaj e iute trimisă,

Dar ea nu renunță și prin magazine

Își caută treabă, așa se-ntreține.

Mai trage cinci ani pe bani de nimic

Și tot ce câștigă adună-ntr-un plic,

Se face frumoasă, bărbații o plac,

Dar fata-i refuză, necazuri îi fac.

Alina prin crâșme apoi mai servește,

În piață la chioșcuri să vândă-și găsește,

Dar oameni-s răi și banii puțini,

Se duce să-ncerce printe la străini.

Acolo-i jignită, mereu umilită

Dar ea nu renunță că-i fată cinstită,

Și an după an cu mâna ei strânge

Cum știe și poate, în veci nu se plânge.

Iar dacă prin țară se-ntoarce vreodată,

Se simte pierdută, se simte uitată,

Dar singura casă, Alina învață,

E doar când oglinda și-o pune în față.

Apoi un iubit Alina-și găsește,

Bărbatu-i frumos și ea îl iubește,

Prin lume se duc, se ceartă-și zâmbesc,

Ca Eva ș-Adam păcatu-și trăiesc.

Alinei nu-i pasă ce oamenii spun,

Ea știe că vorba-i un glob de săpun,

Și tot ce rămâne e ce noi lăsăm

Cât încă trăim, cât încă lucrăm.

Cântecul Bizanțului

Corifeul:

Cetate încinsă cu ziduri curate

Și turnuri înalte pe stâncă durate

De ce te-ai pierdut de timp înghițită,

Stăpână a mării, cetate slăvită?

Corul:

Furată de-Apus și de Răsărit

În negura vremii te-ai prăbușit.

Corifeul:

Veneau pelerinii, veneau călătorii,

Să-ți intre pe poartă, tu, mândră minune,

Veneau mercenarii, veneau negustorii,

Cu gând de mărire, avere s-adune.

Corul:

În imnuri de slavă mereu răsunai

Și cerul pe lume tu îl revărsai.

Corifeul:

Cu marmore-albastre frumos învelite

Palatele tale pe toți îi uimeau

Și scumpe biserici morminte țineau

De mari împărați și trupuri sfințite.

Corul:

Aveai multe piețe, fântâni și bazare,

Statui și grădini ca rupte de soare.

Corifeul:

Pe stâlpi din porfir, pe-arcade-nflorite

Zidirile toate erau sprijinite,

Din marea cea verde precum un smarald

Ieșeai sub un cer albastru și cald.

Corul:

Pe-alei eremiți cu bărbile dese

Umblau printre-oșteni și doamne alese.

Corifeul:

Iar purpura Romei pe steaguri vopsită

În briza de vară plăcut flutura,

La curtea cu perle și aur stropită

Un cârd de supuși cântând se-nchina –

Corul:

Sublimului cezar abia-ncununat,

De-un dârz patriarh pe tron înălțat.

Corifeul:

Văd Sfânta Sofia cu bolta ei lată,

Biserica mare, în grabă clădită,

Pe Sfânta Irene în umbra-i pitită,

Mai văd Hipodromul, gigantul de piatră.

Corul:

Ș-aud învățații, apoi funcționarii,

Studenții, poeții, meșteșugarii.

Corifeul:

Apoi mai aud din intrigi ieșite

Suspine și strigăt și scuturi lovite

De săbii, ghiulele ce cad, te zdrobesc!

Nu pot să-ndur, aici mă opresc.

Corul:

Bizanțul e mort, dar noi mai trăim

Și poate vom ști din nou să-l clădim.

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…