Daphne și Lemnul

Gian Lorenzo Bernini
Apollo și Daphne

(metamorfo-satiră-clasic-contemporană inspirat dintr-o legendă antică grecească)

Fecioar-ascunsă de iubire

Pe dealul verde se plimba

La margini ude de pădure

Unde orașul se găta.

Apoi, prin iarbă la izvoare

Frumoasa cale își făcu

Și-o sticlă goală de un litru

Cu apă dulce o umplu.

Dar iat-al verii zeu, Apollo,

Pe scumpa Daphne a zărit-o

Pe Tinder că era aproape

Și fără jenă a râvnit-o.

Iar într-o clipă zburătorul

Înspre pădure s-a zvârlit

Și lângă Daphne-n pielea goală

S-a înființat ș-a dănțuit.

Fecioar-atunci pe-o bicicletă

De blondul zeu abia scăpă,

Dar el pe raza lui de soare

Pe urma ei se-aventură.

Atunci, văzând c-o prinde mândrul

Frumoasa Daphne s-a rugat

De zeul râului de munte

Ce lângă drum curgea-nspumat.

Ea îi ceru s-o scape-n grabă

De un viol ce o păștea

Iar zeul râului de munte

I-a spus că o va ajuta.

Boscorodi apoi bătrânul

O vrajă veche și păgână,

Apoi crăpă în palma-i lată

O boabă mica de alună.

Și Daphne de pe bicicletă

Căzu la margine de drum

Pe-un pat de frunze și moloz

De-a scos pe gură foc și fum.

Iar bratele i s-au nălțat

Și crengi frumoase au făcut

Picioarele i s-au sucit

Și prin pământ au străbătut.

Ori pielea ei s-a întărit,

De-o scoarță groasă învelită,

Într-un copac s-a preschimbat

Sărmana fată fugărită.

Mândrul Apollo n-a-ndurat

Să-și vadă dragostea furată

Pe râul cela l-a secat

Cu raza lui înfierbântată.

Și de acolo a plecat.

Iar dup-o vreme tăietorii

De lemn pe deal au apărut

Cu fierăstraiele ororii

Pădurea toată a căzut

Că statul însuși i-a lăsat

Să taie tot, să smulgă tot

Lemnul cel blând, nevinovat.

Și spre Austria pornit-a

Un tren de fier, tot burdușit

Cu lemn uscat și fără viață

Ah, dealul tot a fost golit.

Iar printre trunchiurile groase

Pe moarte Daphne sângera,

Plângea de-a lemnului durere

Și codrul tot cu ea plângea.