În Țara cea Verde

Prin țara cea verde

Fecioarele joacă

Și fug peste câmpuri

Se-aruncă în apă

Și țipă spre ceruri

La steaua cea mare

Ce chiar lângă Lună

Își face cărare

Spre țara cea verde

Pe aripi coboară

Un zeu cu ochi galbeni

În seara de vară

Din lanuri uscate

Fecioarele vin

Prin codrii cu zeul

De brațe se țin

Și zeul castele

Frumoase clădește

Acolo o noapte

Cu ele domnește

Iar zorii cu rouă

Când iarăși se lasă

Din țara cea verde

El zboară spre casă

Dar veacul ce vine

Pe toate le pierde

Fecioarele pleacă

Din țara cea verde

Iar zeul din stele

Spre noi nu mai vine

Și uită de lume

De nopțile pline

De țara cea verde

De tot ce-a fost bine

Sfântul Ladislau

Fragment dintr-o frescă aflată în biserica fortificată de la Dărjiu (patrimoniu UNESCO), județul Harghita
sursă foto: fonduri-patrimoniu.ro

PROLOG

Bardul:

 „Cum te iubește apa cea dulce, de cristal

Și-ai răscolit nisipul mai rece ca un val,

În râul lin în care tu tocmai ai intrat,

Toți peștii de parfumu-ți îndat’ s-au speriat.

Și codru-ntins cu frunze ca vârful de cuțit

Se leagănă încet, cu rouă poleit,

Iar soarele pe ceruri, când luna-ncet se stinge,

Cu raza-i te-mpresoară și parcă te atinge.

Plăcut e chipul tău și păru-ți despletit,

Iar trupul ți-este zvelt și tânăr, oțelit,

Curată pielea ta ca pânza de mătase,

Ai mușchii sângerii, legați, întinși pe oase.

Dac-un arhanghel azi o formă ar lua

Și-ar vrea să vie-n trup, prin lume de-ar umbla,

Numai cu tine-ar prinde așa asemănare,

O, prinț al vieții noastre atât de muritoare.

Căci nu a fost vreodată văzut pe-acest pământ

Un nobil mai măreț, mai harnic și mai blând.

Pe drept te-au socotit, un sfânt și un divin,

O, rege înțelept și darnic și senin.”

1

Trezit în zori și gol, din ape răsări,

Sub cerul plin de vapori albaștri-cenușii,

Înfățișarea lui părea să răscolească

În jurul lui cântarea cea sfântă, îngerească.

Cu inima aprinsă, în grabă se găti,

Armura de argint pe corp și-o potrivi

Îngenunchind apoi, în paloș sprijinit

Și-o bardă grea ținând, cu teamă a vorbit:

„Tu, Tatăl meu de sus, de dincolo de nori,

Al firii împărat și-al cosmicei vâltori,

Tu, vânător etern ce sprijini zarea toată,

Spre tine gândul meu se zbate și înoată,

Căci vastele câmpii, udate-n ploi fierbinți

Și țara dintre munții ciopliți ca niște dinți,

Ele-aburite-n zori cu șerpi de cețuri grele,

Sub orizontul larg și încărcat cu stele,

De un cumplit prăpăd, de moarte s-au umplut,

Nici ochiul încercat așa n-a mai văzut,

Iar focul peste tot ca ciuma s-a prelins,

În flăcările-i mii de inocenți s-au stins.

Căci cete de cumani, cu ochii lor cei crunți,

Prin trecători au curs, venind turbați și mulți,

Ai noști sărmani supuși de robi au fost luați,

Iar cei ce s-au opus sfârșit-au spintecați.

Putere tu ne dă, păstorul meu iubit,

Pe cei ce pân-acum prea mult au suferit

De cei ce i-au rănit să știm să-i apărăm,

Pe cei ce i-au lovit să știm să-i alungăm.

Iar drumu-ntunecat tu azi ni-l luminează,

Cu harul tău divin ne binecuvântează,

Din jertfa celor duși pe scara din văzduh,

Tu fă dreptate iar, atotputernic duh.”

2

Cu patos s-a rugat frumosul Ladislau,

Iar îngerii plângând cuminți îl ascultau,

Când cavalerii toți pe cai se adunară,

Să-i prindă pe păgâni din urmă căutară.

Dar numai ce-ncetă a cere și-mplora,

Căci auzi venind tăcut în urma sa,

Cărarea de noroi din talpă-o bătuci,

Iar firul ierbii lung sub roba lui foșni.

Episcopul firav, cu numele uitat,

De prinț s-a agățat și-apoi a cuvântat:

„Tu, fiul nostru scump și gloria credinței,

Deschide-ți pieptul cald, cuptor al cuviinței.

Pe fata ce-am pierdut, căci fost-a înșfăcată,

De-acei păgâni haini în funii-nfășurată,

Te du cu frații tăi și cu a voastră-oștire,

De mi-o adu-ndărăt, ferește-o de pieire.

Tu ești stăpânul meu și, prin tăria ta,

Regatul ce-l avem, eu văd, se va-nălța,

Căci dintre toți ce sunt din neamul cel crăiesc,

Cei simpli și cei mulți pe tine te iubesc.

Ridică-te din loc, pe diavol să-l răpui,

Dihanie ce-a țâșnit din fundul Iadului,

Aruncă peste munți ce fiare a clocit

Și izbăvește dar norodul oropsit.”

Păli prelatul slab, bătrân și nedormit,

Rămas-a fără glas și tot a înlemnit,

De jale năpădit, ușor s-a clătinat

Pe umărul cel ferm, sleit el s-a lăsat.

Când pe potecă-apoi cei doi s-au înturnat,

Episcopul de prinț c-un braț s-a rezemat,

Ajunși la un castel de zid împrejmuit,

Sub poarta cea de fier, bărbații s-au oprit.

Cum Ladislau credința la mare rang punea,

Și-n luptă, de va fi o viață el să ia,

Ceru omului sfânt să-i dea o dezlegare,

El de la Dumnezeu să capete-ndurare.

3

S-au despărțit atunci și prințul a plecat,

Când goarnele sunând prelung au anunțat,

Sosirea celor drepți și duri ce se-nmulțiră,

Să-i prindă pe vrăjmași cu toții ei veniră.

Biharia detuna din vârfu-i de movilă,

Cetatea se umplea, războinici fără milă,

Eroi ce așteptau cu flamurile-n vânt,

Uniți în ură toți și prinși în jurământ.

Și Solomon sosi, el, craiul unguresc,

Și Geza și cu Lampert, ce-un tată-mpărtășesc

Cu ducele cel bun, veniseră să-l vadă,

Din pustă ei stârnind o mare cavalcadă.

Cu clinchet și cu dangăt și cu pocnit de fier,

Ecouri ridicând, izbindu-le de cer,

Oștirea-n răsărit de țară se urni,

Odată ce-a pornit, n-o mai puteai opri.

Și-n grabă-au străbătut ei dealurile verzi,

Trecut-au prin păduri, prin holde și livezi,

Prin râurile-adânci, ce aprige curgeau,

Când ciutele sărind din calea lor fugeau.

O foame-i chinuia cu ghionturile ei,

Sub piele-i zgândărea intrând ca un crâmpei,

Ca un grăunte dur sub pleoapă-i supăra,

Neîmpăcați voiau a-mpunge și mușca.

Căci prin natura lor, bărbații se smintesc,

Când moartea stă să ia tot ceea ce-ndrăgesc,

Cu ochi întunecați, ajung sălbăticiți,

Precum acei mistreți de haite prigoniți.

Așa și-acești oșteni cu fălcile scrâșnind,

Pumnale și securi le-ar fi zvârlit cu jind

În cărnuri de păgâni și, neîndestulați,

I-ar fi mâncat de vii, zdrobiți și sfârtecați.

4

Și iată că veni ea, ziua cea din urmă,

Când ungurii-au găsit neînfricata turmă

Din deal ei s-au pornit, rânjind precum dulăii

Cumanii lâncezeau cu prada-n fundul văii.

Iscoadele ce-n iarbă și-n rugii pârguiți,

Știindu-se din vreme de rege încolțiți,

De veste ei dădură cumanilor fugari,

Ce chiuind săltară pe roșii armăsari.

Au cotropit prin colb și nori au ridicat,

Din arcurile lor, săgețile-au plouat,

Dar ele-n coif și scut s-au rupt și s-au strivit,

Iar cavalerii grei din săbii i-au ciuntit.

Cu sulițele lor dușmani au spintecat,

Cu ghioagele de fier i-au spart, i-au măturat,

Sălbaticii-au fugit pe unde au știut,

Ei tot ce-au jefuit acolo au pierdut.

5

„Dar stai, cu ochi de șoim și-urechea încordată,

Tu află, un cuman scăpat-a cu o fată,

Proptind-o sus pe cal, el peste țarini zboară,

Pătruns-a prin păduri cu tânăra comoară.”

Prin umbre o târî în mijlocul de vară,

Trăgând în laba lui cea aspră și murdară

Un sân abia ieșit din coastele subțiri,

Cu-o frăgezime ce isca în el simțiri.

Când zarva bătăliei pierit-a, ia, din spate,

Într-un galop venind, cu fălcile-ncleștate,

Călare pe un cal ce necheza cumplit,

Sta Ladislau cel Sfânt, viteaz neobosit.

Se-ntinse după ei dar roibul lui slăbit,

Ca varga tremurând deodat-a-ncetinit,

Iar calul de barbar cu pas fulgerător,

Pe fată-o rătăci în codru-nșelător.

Apoi încrezător, el prințul a strigat,

În graiul lor străin trei vorbe-a aruncat

Și ascultând de el și al poveței șir,

Fecioara pe păgân îl prinse de chimir.

Cumanul neștiind ce-n jur se uneltea,

Călare pe-animal, în pântece-l lovea,

Dar când pe drumul lung la dreapta ocoli,

Fecioara de pe cal îl smulse și-l trânti.

Din lovitura grea, când omul se trezi,

Un pumn în zale tari măselele-i izbi,

Din botu-i furios, mult sânge se vărsă,

Dar zdravănul barbar pe loc se ridică.

Cu prințul cel frumos la trântă s-a luat,

Prin crengi și prin ciulini cei doi s-au răsturnat,

Barbarul cel vânjos ca stâlpul se ținea,

Iar corpul lui osos defel nu obosea.

Cinci ceasuri s-au luptat cei doi necontenit,

Niciunul nefiind ușor de biruit,

Când soarele apoi, grăbit, se prăvăli,

Lăsând pământul sur și codrii cei pustii…

6

Așa trecu un timp și ceru-nvinețit

Cu stele, rând pe rând, apoi s-a poleit,

Iar printre lovituri și gemetele lungi,

Tăcerea se-așternu pe dealuri și pe lunci.

Când luna izvorî, de bolta o-mpungea,

În ochii bulbucați, mânia pâlpâia,

Prin mâzga nopții noi, fecioara apăru

Și-al prințului topor în mână îl ținu.

Veni în dreptul lor, când ei se îmbrânceau,

Încinși, făptura ei nicicum n-o bănuiau

Și când s-a nimerit, de stat-au în picioare,

Ea barda a plesnit, durere-ucigătoare.

Al armei lung tăiș călcâiul i-a crestat

Grozavului cuman ce-amarnic a urlat,

Apoi s-a prăbușit, pe coate s-a târât,

Dar Ladislau, în păr, o gheară i-a vârât.

L-a prins ca pe-un vânat ce zile nu mai are

Și capul i l-a strâns c-un braț fără-ndurare,

Iar gâtul lui masiv cumva l-a răsucit,

Când bezna cerul tot deja l-a înnegrit.

Securea învârtind, fecioara înălță,

Și pielea deschizând, grumazul îl crăpă,

Puhoi de sânge cald în jur s-a-mprăștiat,

Apoi prin lovituri, de trup l-a depărtat.

Un vânt bătu spre ei și sângele-nchegat,

Cu izul lui greoi, de carne și sărat,

Se-ntinse peste tot, pe câmpul înverzit,

O viață de păgân țărâna a stropit.

7

El, prințul, ostenit, fecioarei i-a vorbit,

Și a aflat atunci de unde a venit,

Războinicul privi, la chip înseninat,

Căci tatăl ei era episcopul uitat.

El țeasta o scăpă, de trudă apăsat,

La pieptul fecioresc cu tâmpla-i așezat

Și rugăciuni spre Rai și sfinți el îngână,

Iertare el cerând căci moarte semănă.

Regatul cel întins, ca rupt din paradis,

Sub astre așternut, se cufundă în vis,

Pâraiele curgeau, povestea o cântau,

Cu-acel cuman învins de sfântul Ladislau.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului, 2018, Editura Școala Ardeleană, Cluj

Cei Doi Feciori cu Păr de Foc

1

Cândva la curtea unui prea mare împărat,

Cu chipul lor frumos, senin, îngemănat,

Și ca într-o oglindă ei parcă zămisliți,

Din două mame mândre și într-un timp ieșiți,

Trăiau atinși de har, de pronie și noroc

Cei doi feciori înalți, cu păr lucios de foc.

Erau nedespărțiți, ca frații viețuiau,

Iar oamenii de rând întruna îi cinsteau.

Și-n toate ce făceau erau desăvârșiți,

În toate adăstau mereu nedespărțiți.

Un așternut, un blid și-o cupă împărțeau,

Cu-același duh curat ei se însuflețeau.

Aceeași vârst-aveau, și-un cuget, și un glas,

Cu apă se spălau, umplând un singur vas.

Și împăratul cela aproape îi ținea,

La oaspeți și străini cu ei se preamărea,

Căci nu văzuse lumea întinsă, lungă-lată,

De călători bătută, pe ape colindată,

Așa de-aleși flăcăi și mândri la un loc,

Cum erau cei doi mânji cu păr lucios de foc.

Iar când în lupte dânșii cu alții se prindeau,

Nebiruiți vreodată, pe fugă mi-i puneau.

În curțile de luptă în joacă de-au săltat,

Cu pumnii lor rotunzi pe toți i-au răsturnat.

Și astfel cei doi fii crescut-au și trăiau,

Oșteni de preț, viteji, ce toți îi prețuiau.

2

Dar marele-mpărat ce peste ei domnea,

De-o spaimă hăituit, amarnic suferea,

Iar faptele prin care coroana și-a-nsușit

Adânc l-au măcinat și-amar l-au otrăvit.

Mereu bănuitor, pricini tot iscodea

Și mulți nevinovați în moarte-i cufunda.

Doar vinul cel dulceag, cu gust ispititor,

I-ajunse după ani șiret sfătuitor.

El mintea i-o strică și trupul i-l slăbi,

De singur într-un turn, el, craiul, se zidi.

Și cum în izolare, el tihnă nu află,

Mai mult și tot mai rău în patimi se-afundă

Și după ani și ani de chin și cugetare,

Cloci un gând nebun, nădejde și scăpare,

De moarte să-i aducă și leac și dezrobire,

Să-i dea lui sănătate și sfânta nemurire.

Un zvon el răspândi prin văi și peste mare:

Cu aur va plăti, cu-arginți și pietre rare

Pe cel ce marea taină îi va încredința,

Ca viața peste timp s-o poată ridica,

El veșnic să trăiască și veșnic să respire

Și fără vreo durere s-o ducă în neștire,

Veninul să nu-l ardă sau răni să nu mai facă,

Să miște fără hrană, să nu mai ceară apă

Și-acolo-n țara lui, poporul cel supus

Să și-l poată veghea din turnul său, de sus.

Au râs de el și-au plâns, supușii-au clevetit,

Stăpânul lor, credeau, deplin că s-a smintit,

Dar împăratul lor era prea tulburat

Și se voia de ani și moarte vindecat.

Șiroi de prefăcuți la curte au venit,

Cu ierburi și cu vrăji apoi l-au amăgit,

Dar unul nu știu din el moartea s-o tragă,

Plecară fără aur și pietre în desagă.

Până veni un ceas, când tocmai pe-nserat,

O babă fără dinți, ajunsă la palat,

Scuipă pe jos, tuși, privind în ochii lui,

Apoi se rezemă de lemnul tronului.

Și la urechea lui ea tainic se-aplecă,

Cu voce hârâită așa îi cuvântă:

„Se află, cum te duci prelung spre miazăzi,

Unde pământul negru îți pare a sfârși,

O punte împletită, ce mult se subțiază,

De-ajunge nu mai groasă ca firul dintr-o rază.

Și de te duci pe ea doar dracul știe cât,

Tu, tot urcând așa, ajungi până pe-un rât,

Unde din iarba verde, cu firu-i gras și moale,

Un codru de stejari și-arini îți iese-n cale.

Iar dincolo de el, retras și fericit,

E sfântul mare rai, de heruvimi păzit.

Acolo vei găsi potop de căprioare,

Cu sângele ales curgând prin mădulare.

De una, numai una prin codru vei goni,

Din raiul fermecat cumva o vei răpi,

La margine, pe rât, s-o poți tu alunga

Din raiul cel frumos, pe unde se-ascundea,

Departe de puterea ce zilnic o ferește,

Departe și de îngeri ori turma ce-o pândește,

Acolo vei putea sfârșitul să-i aduci,

Apoi din hoitul ei, din carnea-i să îmbuci.

Căci au acestea-n ele, curatele cornute,

Ceva de-alungă moartea și viața o ascute.

Iară prin jertfa ei, așa vei dobândi

Un trai fără sfârșit, putere vei găsi.

Da! veșnic vei sufla, vei fi ca Dumnezeu,

Deci ia aminte-acum și fă cum îți spun eu.

Și una să mai știi, când raiul îl pășești,

De ceea ce-i lumesc, tu să mi te lipsești,

Căci straie sau metal de te vor însoți,

Cu ce e omenesc prin rai vei împuți,

Vai, îngerii cerești pe loc te-or sfâșia,

De moartea ce te temi, tu parte vei avea.”

Stârnit și îngrozit, nebunul împărat,

Cu jind ce-a năzuit părea să fi aflat.

Dar neîncrezător pe babă mi-o tocmi

Să stea la curtea lui până s-a lămuri,

Răsplata să i-o dea când veșnicia-n el,

De tot îl va-ncrusta, făcându-l de oțel.

Dar ea pufni în râs, căci aur nu voia,

În groapă nici arginți, nimic nu va lua,

Dar îi ură noroc, cumva să izbutească,

O viață fără ani sărmanul să trăiască.

Apoi pe un călcâi încet se răsuci,

Când luna răsărea, bătrâna-l părăsi,

Păși dar îndărăt, pe unde a venit,

Pe drumul cel pietros, și lung, și șerpuit.

3

Era la cântători, în turnul amorțit,

Iar craiul tulburat, de febră țintuit,

Bolborosea pierdut un gând ce-l necăjea,

Spre-a ușii greu zăvor privirea-și țintuia.

Se auziră pași și scândura trosni,

Zăvorul cel de fier rugina-și scârțâi,

Iar ușa înspre el deodată se crăpă

Și-a soarelui văpaie pe chipu-i lumină.

Cei doi flăcăi roșcați în cameră intrară

Și pe ai lor genunchi osoși se aplecară.

„O, voi, speranța mea, azi nu vă închinați,

Căci eu vă sunt supus și voi doi împărați,

Stăpâni pe soarta mea de astăzi eu vă fac

Și de veți izbândi a-mi face voi pe plac,

Un căprior ales din rai, din miazăzi,

Cu ochii sclipitori și coarne alburii,

Cu mușchii frăgeziți, de purpură, curați,

Din sânul celui sfânt de-ndată să-l furați,

Să faceți cum vă spun și să mi-l căsăpiți,

Cu viața cea de veci voi să mă dăruiți.

Căci iată rostuit-am al nemuririi cânt,

Pătrundeți voi în Eden, lăsați orice veșmânt

Și spadele deoparte, cu voi nu le luați,

Cu izul lor de fier, pe îngeri nu-i sculați.

Porniți dară acum, o clipă nu scutiți,

Până un pod îngust departe voi ochiți,

Pe unde lumea dă cu hăul să se-atingă

Și luna printre nori pogoară să se stingă.

Pe punte v-avântați cu pas încrezător

Și vă opriți apoi pe-al Raiului răzor.

Porniți dar, feții mei, voi, chipeși și sprințari,

Spre codrul cel adânc de-arini și de stejari,

Cu care Dumnezeu, ca brâu de apărat,

Grădina sa cândva a pus de-a-nconjurat.”

Năuci ei l-au privit, căci noimă nu avea,

Ce gura-și deschizând așa bolborosea,

Dar vorbele-i tăind, cumva le-au deslușit,

Și apoi de dragul lui, spre miază s-au pornit.

4

Și mers-au luni și luni, pe ape, prin pustii,

Doar-doar al lumii țărm cumva l-or dibui,

Iar când înspăimântați, curajul și-l lăsară,

La capăt ei ajunși, pământul de-l gătară,

În calea lor ședea subțire-alungit,

Un pod nemaivăzut, spre stele ațintit.

Ei mult au chiuit și mult s-au minunat,

Pe puntea cea de lut, cu zel s-au aruncat,

Și-au mers un timp nespus și greu de cumpănit,

Căci dincolo de veac ei au călătorit.

Cu neputință mi-e să vă împărtășesc,

Pășind înspăimântați pe arcul cel ceresc,

Feciorii roșcovani acolo cât au stat,

Când prin eterul plin tiptil s-au strecurat

Și când în calea lor, umplut cu meteori,

Plămânul se rotea în cosmice vâltori,

Ori când vânturi și nori sau foc el respira

Iar tot așa urcând, în spate-l vor lăsa,

De singur ca un punct în zare a rămas,

Departe s-au mai dus de lume, pas cu pas.

Și pe măsură ce în urma lor scădea

Al firii-ngust tărâm, în fața lor creștea,

Pe vastul orizont, o stea albă și mare.

Și-n sfera-i de cristal, rodind fără-ncetare,

Poieni de-un verde viu, livezi înfloritoare

Sau turle cu-nălțimi cumplit de-amețitoare.

Și râuri de safir pe toate le spălau

Și munții de granit, ei zarea o umpleau.

Iar precum un inel, de sfera o strângea,

Un codru de stejari și-arini se-ntindea,

Pe-un rât pustiu și ud, rotindu-se în zbor,

Un mal înmiresmat, imens, odihnitor.

Acolo-abia-abia feciorii de-au ajuns,

Prin iarbă de smarald, în codru au pătruns,

Când totu-n jur dormea, cuminte, stins, curat,

Doar pomii mai foșneau, mocnit și ne-ncetat.

Mergând pe-a lui cărări, o vreme-au rătăcit

Și după prada lor, prin rugi au iscodit,

Până ce au ajuns la zidul de cleștar,

Ce-abrupt se ridica din codrul de stejar.

Aflară-acolo porți ce larg se deschideau

Și un parfum suav spre ei împrăștiau,

Apoi și-au amintit și necuvântători,

De arme s-au dezis, de haine și de sfori,

În țara celor puri cu grijă au intrat

Și ce-au văzut atunci i-a și cutremurat.

Căci tot ce-n raiul mare mișca ori viețuia,

Fără greșeală veșnic acolo adăsta,

Din el, slăvitul duh vlăstare desprinzând,

Și-n lumea celor morți oglinzi el semănând.

Însă acolo sus, frumosul preafrumos

În toate își punea nemărginit prisos.

De boală neatinși, de vârstă ocoliți

Copacii pânʼ la nori urcau nestingheriți,

Insecte aurii, cu ochi diamantini,

Sclipeau și zbârnâiau prin cupele de crini.

Iar păsări sidefii prin cețuri se roteau,

Din ochii lor rotunzi lumini se revărsau.

Și iată un izvor văzură mai colea,

Cu apa-i de cristal ce-n valuri se spărgea,

Când, aplecat spre el și pus pe adăpat,

Un cerb de catifea, cu-o stea încununat,

Ce, cu vârtejul ei, Edenul lumina,

Acolo însetat și grabnic mai sorbea.

Feciorii dezbrăcați, cu mușchii încălziți,

De frunze și ciuperci umbriți și-acoperiți,

Venind din două părți, tăcuți l-au încolțit,

Ajunși în preajma lui, din umbre au sărit,

El tare a mugit, de coarne l-au cuprins

Și după ei l-au tras, cu pumnii l-au încins,

Pe bietul animal au stat de l-au sleit,

Pe poarta dintre lumi, ei grabnic au ieșit.

Și tot ținând de el în loc de ei știut,

L-au dus și-au căutat și iată le-au văzut,

O sabie și-un topor ce-n haine le-au pitit,

De-acolo le-au luat și cerbul l-au țintit.

Și ei fulgerător pe cerb l-ar fi ucis,

În codrul de stejari de lângă Paradis,

Dar ceru-ndurător, atoateștiutor,

Sărmanului cornut trimis-a ajutor.

Un înger sângeros ce larma-a auzit

La margine de rai el iute a venit,

Înalt, cu ochi de aur și păr întunecat,

Prin pielea lui vedeai scheletu-i argintat

Și viscerele lui, ce lent se zvârcoleau,

Prin învelișul lui sticlos se-ntrezăreau.

El nici că pregetă și tolba-și ușură,

Pe unul din feciori de moarte-l săgetă,

Prin pieptul lui vânjos în inimă-l lovi,

Iar sângele-i aprins pe gură răbufni.

Căzu și-amar gemu, căci viața-l părăsea,

Dar celălalt flăcău de cerb se tot ținea,

Urlă de dragul lui și îl înconjură,

Cu ochii plini de jar pe înger blestemă.

Când cerbul se simți de unul ușurat,

Puternic a împins, s-a smuls și-a nechezat,

Din prinzătoarea lui apoi s-a dezrobit

Și înapoi fugi de unde l-au răpit.

5

Plângea flăcăul viu, căci celălalt pierea,

Pe buze și pe ochi, el tare-l săruta,

Cu lacrimile lui tot chipul i-l stropi,

Apoi venind spre ei, arhanghelul vorbi:

„Aș vrea să știu și eu cum este-a ta iubire,

Dar dragostea nu-și are în mine găzduire,

Căci inima ce-n noi Preasfântul a sădit

E plină de acizi și fier și plumb topit,

Trăim doar pentru El și măreția Lui,

Păzim ce-a mai rămas din gloria cerului,

Pe oameni nu-i lăsăm cetatea să-i pătrundă,

La darul veșniciei cumva ei să ajungă.”

Feciorul cela breaz pe rană apăsa,

Când sângele-ncălzit din pieptul gol țâșnea:

„Prea bine, ne-ai învins, acum te du-ndărăt,

Durerea ce o am nu vreau să ți-o arăt,

Căci mult eu am ascuns iubirea ce i-o port,

Tu lasă-mă să-mi plâng amoru-aproape mort.”

„Nu stau de mila ta, căci mila îmi lipsește,

Eu am venit să fac ce zeu-mi poruncește,

Dar vă mai las un ceas ca să vă alintați

Și singuri în neant apoi să vă-necați.

Tu nu cumva să crezi că astăzi vei pleca

Și-al cerului mister cuiva îl vei trăda,

Aici vei putrezi cu-al tău ales odor

Un ceas am să aștept, apoi am să te-omor.”

„Ce-i viața fără el ?”, flăcăul viu tânji,

„Decât s-o duc așa, aleg să mor aci,

Când am pornit spre cer, speram cutezători,

Pe împăratul nost de-ale morții strânsori

Că noi l-om slobozi, de-aceea am venit,

În cerul înstelat pe podul împletit.

Doi tineri ispitiți cu vise de mărire,

Vai, toate-au fost o tristă și goală amăgire.

Dar iată-l, încă suflă, deși trupul îl doare,

Ne-om regăsi prin moarte ori altă viață oare?

Iubite, mă auzi, te rog, nu mă uita,

Când corpul spre-alte lumi plecând ți-l vei lăsa,

Ah, de-aș putea acum, ți-aș da a mea suflare,

Căci ochii tăi se sting și nu am alinare.”

A plâns apoi mai mult și ceasul a trecut,

Iar scumpu-i muribund deodată s-a zbătut.

Pe când stătea să piară și sufletul să-și piardă,

Din paradis ieși o rază ce dezmiardă,

Pe înger îl lovi și tare-l lumină,

Iar îngerul cuprins de duh, el cuvântă:

„Iubire eu le-am dat în locul nemuririi,

Dar oamenii au pus căluș apoi iubirii,

Doar gloria-i rodea, zeiasca mea mărire,

Cu foame ei pofteau această nemurire.

Dar iată că aici, la margine de Rai,

Ai dragostei urmași, eu astăzi îi aflai,

Mă bucur dar nespus, iertare-am să vă dau,

Iar în castelul meu de-acum am să vă iau.

Și lângă slava mea mereu vă veți iubi,

De moarte, beteșug, nu veți mai suferi,

Iar veșnicia mea în voi am să așez,

Dar că-mi vei fi fidel vreau să mă-ncredințez.

Cu urma morții-adânci acum te-oi însemna

Și de vei încerca cândva a mă trăda,

De-aici, din paradis, să fugi te-i strădui,

Cu cela de-l iubești prin codru veți ieși,

De cum voi veți călca de sub a mea tărie,

Prin rana ce în piept v-am pus-o și e vie,

De-ndată ce pe pod în goană veți călca,

Al morții duh intrând, pe loc v-a sfârteca.”

Și nici n-a terminat cerescul împărat

De spus ce-avu de spus, că îngerul turbat

El arcu-și încordă, săgeata-și potrivi,

Prin coaste i-o trecu și inima-i zdrobi.

Țipă feciorul scurt, pe vine se lăsă

Și trupul celuilalt cu drag îl înșfăcă.

Dar când din ei ieși de tot al vieții freamăt,

Din codrul de stejar el, îngerul, cu-n geamăt,

I-a smuls și i-a târât sub bolta de cleștar,

Unde prin răni intră nepieritorul har.

O altă viață-n ei apoi a șiroit,

Acolo au rămas de-atunci și s-au iubit.

6

Era o noapte rea în turnul din palat,

Nesomnu-l chinuia pe bietul împărat,

El încă aștepta, acolo-n depărtare,

Ca tinerii plecați pe-a raiului cărare,

Să vie înapoi cu prada cea dorită,

Din carnea ei să-și tragă o vlagă înmiită

Și din sângele ei pe Dumnezeu să-l bea,

Acolo-n turnul lui, el astfel aiura.

Când iat-al treilea ceas al nopții că bătu,

Un glas el auzi și îl recunoscu,

Se ridică din pat, pe-o scară se-nvârti

Și-n miezul umezit al nopții îmi ieși.

Acolo, preafrumoși, în fața lui stăteau

Cei doi cu păr de foc, pe umeri ei țineau

Un stârv de cerb divin, cu spume vișinii

Curgând din botu-i fin, ai sângelui copii.

Pe chipul lui uscat, prea palid și hain,

Un zâmbet tremurat se-ntinse din senin,

De ei se-apropie, el cerbul îl privi,

Apoi se prăbuși și imnuri glăsui.

Dar unul din flăcăi spre el se aplecă

Și pașnic, iubitor, în brațe-l ridică.

Apoi țesutul fin, ce fața-i învelea

De bube și puroi și negi se-acoperea

Și arsă se topi, iar de sub masca ei,

O țeastă de cleștar ieși scăpând scântei.

Un craniu alb și hâd necruțător mișca,

Un înger se ivi și sta în fața sa!

Apoi pe împărat în aer îl săltă,

Iar împăratul slab ca șarpele țipă.

Dar îngerul l-a prins de falcă pe-mpărat

Și gura-i cu un scrâșnet degrab-a sfărâmat.

Mai sus pe muribund apoi îl ridică

Și-n piscul cel de turn apoi îl împlântă,

Iar vârful de metal prin el ca uns trecu,

Cu sângele-i bolnav deodată se umplu.

Așa sfârși în chin, de îngeri înșelat,

Cel ce-a călcat pe vii s-ajungă împărat.

Iar eu povestea mea aci am s-o opresc,

Cu-acei feciori frumoși și mândrul cerb ceresc.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului (2018), Editura Școala Ardeleană, Cluj

Povestea Celor Trei Pisici

A fost odată ca niciodată o boieroaică bătrână ce trăia alături de cele zece slugi ale sale într-un conac cu ziduri înalte și albe aflat la marginea unei păduri întunecate. Și cât era ziua de lungă, femeia aceasta, mică și gârbovită cum era, se îngrijea fără încetare de moșia ei, sporindu-și avutul. Iar în fiecare dimineață de vineri mergea cu un argat de-al ei la târg să cumpere mirodenii, zaharicale și fel de fel odoare scumpe pe care apoi le aducea înspre seară la conac, îngrămădindu-i sipetele și cămările.

Și boieroaica aceasta era tare darnică din fire, mereu făcând pomeni săracilor și toți cei care i-au trecut vreodată pragul au plecat de acolo ospătați și fericiți, de au pomenit-o câte zile au avut. Și mai spuneau aceștia că au văzut la ea comori demne de un împărat: cele mai frumoase covoare persane, porțelanuri chinezești, broderii aduse din India și din Damasc, mobile italienești, tapiserii franțuzești, icoane aurite din Bizanț, săbii de Toledo, talgere de argint, cupe de cleștar și câte și mai câte. Și așa străluceau acele bogății de-ai fi zis că i-a luat casa foc, nu alta.

Dar vorba s-a întins în lung și în lat și vestea acestei avuții a ajuns la un tâlhar, un om tare rău, care de mult căuta să se îmbogățească grabnic și fără trudă, cum le stă în fire celor nelegiuiți.

Și într-o bună zi, dându-se drept un negustor ce trecea prin părțile acelea, tâlharul apăru la conacul boieroaicei. Intrând în vorbă cu slujnicele ce lucrau pe-afară, se trezi pe nepusă masă în casa femeii unde apucă să vadă cu ochii lui minunățiile cu care aceasta-și împodobi încăperile. După cum îi era obiceiul, bătrâna în cinsti pe călător. Apoi, cum făcu, cum nu făcu, ticălosul află de la una dintre femeile ce lucra pentru bătrână că boieroaica lipsea de la conac doar o două zile din an, de Paști, când își lua toate slugile și se ducea cu ele la o mănăstire din apropiere, zăvorând toate ușile în urma lor. Singura care avea să rămână la moșie era o babă oloagă și neputincioasă ce nu putea călători de bătrână ce era și avea să aibă grijă, atât cât putea, de avuția stăpânei sale.

Tâlharul plecă, mulțumit că știa tocmai ceea ce-i lipsise pentru a-și putea duce la îndeplinire planul. Avea să se întoarcă numaidecât în ajunul zilei de Paști pentru a o jefui nestingherit pe boieroaică. Cât despre zăvoarele conacului, nu-și făcea nici un fel de griji. Le dibui tainele din clipa în care puse ochii pe ele.

*

Trecură așa vreo trei săptămâni, timp în care tâlharul așteptă ziua în care avea să se ducă la conac, să înșface bogățiile femeii. Dar iată că într-un miez de noapte, la moșie, se întâmplă ceva neobișnuit.

Slugile dormeau deja de câteva ceasuri bune, iar în toată casa domnea o liniște de mormânt. Cum nu avea somn, bătrâna boieroaică stătea  lângă fereastră și citea dintr-una din cărțile ei sfinte la lumina pâlpâitoare a unei lămpi. Dar dintr-o dată pădurea din spatele casei începu să fiarbă și să trosnească amenințător.

Cum fereastra ei dădea întocmai înspre pădure, femeia privi temătoare negura clocotitoare de ramuri și frunze. Inima începu să-i bată cu putere. Bătrâna deschise larg fereastra și își scoase capul afară, scrutând prin întunericul ce se întindea peste tot, înghițind pământul. Pe cer nu erau nici un fel de nori, iar prin văzduh nu bătea nici un vânt. Și totuși pădurea gemea scuturându-și crengile și legănându-și copacii de parcă ar fi fost lovită de cea mai năprasnică furtună. Boieroaica închise fereastra la loc și făcându-și cruce se vârî în pat așteptând ca viforul să treacă.

Apoi, ca și cum cineva ar fi intrat în casă, auzi niște pași apăsați lovind în scările de lemn, ce scrâșneau sub greutatea lor. Flacăra lămpii tremură și se stinse, lăsând-o pe bătrână pradă beznei. Pașii se opriră în fața camerei acesteia. O bubuitură puternică în ușă o făcu pe femeie să scoată un țipăt care ar fi trebuit să trezească toată casa, dar nimeni nu o auzi. Urmă o a doua bubuitură și o a treia, atât de puternică încât conacul tremură din temelii.

După aceea se făcu liniște. Bubuiturile, încetară, afară pădurea se domoli, flacăra din lampă se reaprinse vioaie, iar peste doar câteva clipe boieroaica, pe jumătate moartă de frică, auzi dincolo de ușă sunetul cel mai neașteptat: un mieunat.

*

Apucând un rozariu de perle pe care-l ținea mereu agățat de un cui pe peretele de lângă patul ei, bătrâna se ridică din pat și se îndreptă tremurând spre ușa dormitorului ei. O deschise puțin și văzu o labă de pisică, albă și ageră ce încerca să lărgească despărțitura ușii pe care însă boieroaica o ținea neclintită cu mâna stângă în timp ce cu degetele mâinii drepte mângâia neliniștită mărgelele rozariului. Dar pisica persistă și răzbi să se strecoare în încăperea bătrânei, sărind pe un scaun și începând să toarcă, să se gudure și să miaune fără stare.

Uimită, boieroaica închise ușa, dar imediat după aceea auzi cum o altă pisică zgâria la ușă. Femeia, palidă ca o stafie, deschise iarăși ușa, de data aceasta ceva mai temeinic, și din nou văzu cum o pisică țâșni în cameră ascunzându-se sub o masă. Boieroaica ieși din odaia ei și cu dinții clănțănind se uită prelung pe coridorul întunecat. Tot ce văzu era o treia pisică ce, așezată pe pervazul unei ferestre, se uita drept în ochii femeii de parcă acum-acum ar fi vrut să intre în vorbă cu bătrâna. Dar și această a treia mâță, cu un singur salt se azvârli la femeie în încăpere, așezându-se în patul cel moale al boieroaicei. Fără nici un fel de vlagă în mădulare, bătrâna se retrase în odaie, închise ușa la loc și, abia târându-se, se așeză pe un scaun, privindu-le neîncrezătoare pe cele trei pisici albe ca laptele care apăruseră în casa ei în niște împrejurări atât de neobișnuite.

*

Dimineața, când slugile se treziră, fură numaidecât luate la întrebări de bătrână, dar nici una nu știu să o lămurească în privința celor trei pisici. Vecini la conac femeia nu avea, iar pisicile acelea păreau mult prea domnești ca să se fi aciuat la ea de pe undeva din satele învecinate. În câteva zile, atât ea cât și slugile ei se învățară iute cu cele trei musafire și după nici o săptămână mâțele păreau să fi fost acolo de când lumea și pământul.

Ele își petreceau zilele preumblându-se pe moșia bătrânei, iar nopțile dormeau împreună cu boieroaica, încovrigate pe pătura ei. Femeia, care nu avea copii, le îndrăgi și numai ea avea voie să le hrănească, mângâindu-le și vorbindu-le ca unor oameni mari.

Dar ce nu știa boieroaica era ca în numai zece zile, când ea avea să plece de Paști la mănăstire, o mare pagubă urma să se abată asupra casei ei.

*

Așa trecu timpul ca un fulger pe cerul de vară și veni ajunul Paștilor. Boieroaica, trezindu-se cu noaptea în cap, porunci ca toate ieslele vitelor să fie umplute cu fân, iar găinile să aibă grăunțe cât pentru două zile, făcându-i astfel mult mai ușoară munca bietei slugi oloage care rămânea acolo, umblând șontâc prin curte sau dormind dusă într-o cămăruță din spatele conacului.

Și mai porunci boieroaica să fie ticsite șapte trăsuri cu bunătăți pe care le avea deja gata împachetate și urma să le ducă cu ea la mănăstire pentru ai cinsti pe toți cei adunați acolo, bogați și săraci deopotrivă.

După vreo trei-patru ceasuri patrusprezece cai mândri și mari fură înhămați la căruțe, apoi, nechezând și fornăind porniră în goană spre mănăstirea care se înălța departe pe un deal și ale cărei turnuri argintate, suple și boltite străluceau frumos sub soarele primăverii, acolo, la capătul văilor.

Astfel plecă alaiul, iar peste conac se așeză liniștea.

Cele trei pisici albe stăteau tolănite la poartă; una sus, pe-o ramură de măr, alta jos, în iarbă, iar alta se încălzea la soare cocoțată pe gardul de piatră.

Când ziua se gătă și peste lume se așternu noaptea aducătoare de odihnă, niște clopote grele se auziră răsunând undeva, în zare, dar cântecul lor era acoperit de foșnetul pădurii.

*

Conacul boieroaicei domnea stingher peste o câmpie cu lanuri unduitoare ce se întindeau în fața porții. Spicele acestora abia ce încolțiseră și tot pământul era verde, întinerit de noua recoltă. Atât el, cât și acareturile și gardul ce-l împrejmuia erau vopsite în cel mai curat alb cu putință, iar acoperișurile erau toate făcute din țiglă roșie. Clădirea avea un singur etaj și peste tot, pe canaturile ferestrelor sau pe pridvorul de piatră, cu stâlpi răsuciți și arcade, erau ghivece mari cu flori de toate culorile, ce se răsfirau în sus sau în jos, după cum le era soiul. Grădinile, care se aflau între zidurile din față și conac, erau încărcate cu trandafiri, pomi și fel de fel de roade gustoase.

Dar acel nemernic de hoț, care tocmai sărise gardul, trecu nepăsător prin micul paradis al boieroaicei. Acoperit de întunericul nopții, gândul lui era ațintit asupra bogățiilor cu care era ticsită casa de sus până jos. Venise cu o trăsură pe care o lăsase mai la o parte de drum, în niște tufe, și nu avea de gând să plece până nu o va umplea cu tot ce-avea boieroaica mai de preț. Și după ce trecu de grădina conacului, umblă să vadă dacă era cineva prin preajmă care să-i zădărnicească planurile. Baba oloagă, care dormea dusă în odăița ei din spatele conacului, nu simți nimic din cele ce se petreceau pe proprietatea stăpânei sale. Hoțul se urcă în pridvor și cât ai clipi, scoase un mănuchi de chei cu care fu cât pe ce să deschidă poarta cea grea din lemn de stejar dincolo de care se aflau toate acele comori pe care le râvnea cu atâta jind.

Deodată, în spatele lui auzi un mârâit prelung și amenințător. Se uită în toate părțile, dar nu zări nimic apoi își văzu de treabă. Lumina lunii îi ușura mult munca, însă pe când să învârtă cheia potrivită în broască, iar se pomeni cu mârâitul acela, care de data aceasta era și mai puternic. Se propti cu spatele la ușă și cercetă pridvorul cu băgare de seamă, apoi zări trei perechi de ochi verzi, scânteietori care îl scrutau din umbră. Când veniră mai aproape de el, omul putu să distingă trei pisici cu blana albă și zbârlită ce pășeau tiptil înspre el. Tâlharul râse înfundat la vederea acelor mâțe înfuriate și sări să deschidă ușa, când o minune avu loc. Toate cele trei pisici crescură de zeci de ori prefăcându-se în niște namile sălbatice și amenințătoare. Mârâitul lor se îngroșă și semăna cu al unor lei fioroși, gata să îl înhațe. Hoțul înlemni. Un singur răget al uneia dintre pisicile uriașe îl făcu să sară în lături, urlând de groază și s-o ia la sănătoasa cu fiarele pe urma lui. O zbughi îndărăt pe unde veni alergând pe scările pridvorului în jos, prin curte și prin grădina cea plină de flori, sărind gardul și apoi, țuști, în căruță unde dădu asudat bice cailor ce-o luară la sănătoasa cu el cu tot pe drum în jos.

Și așa a încercat să o tâlhărească ticălosul acela pe femeia care l-a primit în casa ei și l-a ospătat, crezând că este un om cumsecade.  Dar, drept fie spus, cine ar fi știut că în lipsa stăpânei, casa ei avea să aibă cei mai strașnici paznici cu putință. Căci cele trei pisici erau niște spirite din pădurea care se întindea în spatele conacului, un crâng fermecat, ce fusese acolo de când Dumnezeu a făcut pământul, cerul și marea, și care avea puteri nebănuite. Multe făpturi stăteau ascunse în desișurile lui, dar nu se arătau oamenilor niciodată. Iar după ce acele ființe văzură cât de mărinimoasă și cuminte era vecina lor și după ce-i citiră gândurile acelui netrebnic de hoț, se hotărâră să o ajute pe bătrână trimițându-le pe cele trei pisici fermecate.

Trecu apoi și noaptea de Paști, iar conacul femeii fu mântuit de năpasta ce se abătu asupra lui. Iar când în următoarea seară boieroaica și slugile ei se întoarseră ostenite de la mănăstire găsiră toate așa cum le-au lăsat.

Dar stați, povestea nu este nici pe departe terminată și multe urmează să se mai întâmple.

*

La câteva ceasuri depărtare de conac era un frumos târg înconjurat de ziduri groase, făcute din straturi de piatră și de cărămidă.

În spatele acestor ziduri, de o parte și de alta a străzilor pavate, stăteau solide și semețe casele târgoveților, mărturii ale bogăției făcute prin ani mulți de muncă. Din loc în loc, împrejmuite de garduri de fier și de grădini, se ridicau biserici cu ferestre înguste și rotunjite și cupole largi ce ieșeau din acoperișurile lor teșite. Asupra târgului cufundat în somn tronau clopotnițele înalte, care mereu îi înștiințau pe oameni să se-adune atunci când era vreo sărbătoare, dar și atunci când asupra târgului se abătea vreo năpastă.

Era miezul nopții, însă nu toți oamenii își găsiră odihna. Umblând de unul singur, tâlharul nostru tocmai ce ieșise dintr-o crâșmă unde încercă să-i încredințeze pe oameni de cele ce i se întâmplaseră cu două nopți înainte. Desigur, fără a le da toate amănuntele el ținea sus tare că la conacul din câmpie se petrec lucruri necurate și că niște pisici uriașe au sărit la el când a trecut pe drum, prin fața porții.

După ce au făcut haz pe seama lui oamenii s-au săturat să-l asculte și l-au alungat din crâșma aceea, crezându-l smintit. Hoțul acum umbla furios și fără țintă, bolborosind și încleștându-și pumnii de ciudă când numai ce simți că cineva îl prinde de umăr. Se întoarse și văzu cum în spatele lui stătea un om bătrân, lung și subțire, cu privirea răutăcioasă și necruțătoare. Pe umeri purta o mantie lungă și în cap avea o pălărie ce era poate semnul cel mai limpede că omul acela era un vrăjitor.

Întâmplarea făcu ca vrăjitorul să fie de față când hoțul își depănă povestea, stârnindu-i interesul.

Trăgându-l de mânecă pe tâlhar, vrăjitorul îl duse la casa lui unde îl descusu și află în amănunt toate cele petrecute. Apoi, după câteva clipe de șovăială, îi spuse tâlharului că trebuia cu orice preț să pună mâna pe acele pisici și că dacă-l va ajuta să le prindă, îi va da tot aurul din lume. Și îi mai spuse vrăjitorul că acele pisici sunt duhuri cu puteri neînchipuite  și că era uimit să audă tâlharul întâlnise nu una, ci trei. Iar pentru a le prinde, avea el un sac fermecat, dar trebuiau să fie iuți și cu băgare de seamă și după ce le vor aduce în târg și le vor îmblânzi, nimeni nu îi va mai putea atinge, vor fi stăpânii lumii.

Lacom din fire, hoțul se tocmi numaidecât să-l ajute pe vrăjitor. Și așa porniră cei doi înspre conac călare pe doi cai iuți ca vântul.

*

 Când cei doi răufăcători ajunseră în apropierea conacului descălecară și, strecurându-se printre salcâmii și buruienile ce creșteau pe marginea drumului, ajunseră până la poarta cea mare unde le și văzură pe cele trei pisici albe dormind una lângă alta, în iarbă. Apoi, călcând pe vârfurile degetelor și cu inimile cât un purice, se apropiară de prada lor și se aruncară peste cele trei, înhățându-le și vârându-le în sacul fermecat. Până să se dezmeticească, pisicile, amorțite de soarele fierbinte, se văzură prinse în sacul acela vrăjit și oricât încercară să-l străpungă și să iasă din el, nu reușiră. Degeaba miorlăiră ele, degeaba împroșcară și încercară fel de fel de scamatorii, erau prinse în sacul vrăjitorului și nu aveau nici o scăpare.

Vrăjitorul și hoțul râdeau mulțumiți de fapta lor și, fără să-i vadă cineva, alergară spre roibii lor pe care încălecându-i îi mânară înspre târg lăsând în urma lor o dâră mare de praf.

Dar bucuria celor doi a durat prea puțin. Nici nu se îndepărtară prea mult de conacul boieroaicei că vrăjitorul care ținea sacul cu cele trei pisici captive în el, numai ce văzu că acesta se făcea din ce în ce mai ușor până ce rămăsese la fel de gol precum fusese înainte să vâre mâțele înăuntru. Cu un strigăt, vrăjitorul își opri roibul îndemnându-l și pe tâlhar să stea locului. Tâlharul îl ascultă și tare se mai miră când văzu că sacul atârna în mâna vrăjitorului, pleoștit și ușor ca un fulg. Pisicile dispăruseră.

Peste numai câteva clipe hoțul se apucă să strige la vrăjitor certându-l că sacul lui fermecat nu e bun de nimic că, iată, pisicile au scăpat și de îndată vor tăbărî peste ei cine știe de unde.

Vrăjitorul, mânios, se răsti și el la tâlhar jurându-se că sacul lui niciodată nu l-a lăsat de izbeliște, ca hoțul nu știe ce vorbește și că mai bine ar tăcea și-i vor da ei de capăt și acestei năzbâtii. Și așa s-au tot mâncat în gură până când tâlharul, roșu de furie, înșfăcă sacul din mâna vrăjitorului și-l desfăcu să vadă ce se întâmplase cu pisicile. Îngrozit, vrăjitorul sări la el și trase de gura sacului, încercând să-l oprească pe tâlhar când, dintr-o dată, un nor greu îi împroșcă pe amândoi în față și pisicile, acum prefăcute într-un fum alb, țâșniră afară și recăpătându-și forma se aruncară răgind asupra celor doi ticăloși. I-ar fi rupt în bucăți atunci și acolo dacă din depărtare nu s-ar fi auzit strigătele îngrijorate ale boieroaicei și ale slugilor ei, care le chemau pe la mâncare pe cele trei. Pisicile, de îndată ce o auziră pe bătrână, se făcură nevăzute, iar cei doi oameni rămaseră țintuiți locului cu gurile căscate și tremurând de spaimă.

Ai fi zis că acum, după ce a văzut ce puteri aveau, vrăjitorul se va lăsa păgubaș, mergând în treaba lui. Dar el era și mai îndârjit să să le prindă și să le înrobească.

*

Înapoindu-se în târg, cei doi erau cât pe ce să meargă fiecare-n drumul său când vrăjitorul fusese străfulgerat de un gând.

Era hotărât să meargă până în pânzele albe pentru a pune mâna pe cele trei pisici.

Și cum noaptea care avea să vină era una cu lună plină, avea să-l cheme în ajutor pe cel căruia îi datora toată știința lui, pe însuși Prințul Infernului. Știa că asta îl va costa scump, căci duhul răului cerea mult în schimbul oricăror servicii făcute muritorilor. Însă acela era momentul cel mai potrivit, deoarece Necuratul putea să-și părăsească văgăuna subpământeană și să cutreiere pământul numai în nopțile cu lună plină. Atunci el făcea toate relele care îi treceau prin cap, dansând cu vrăjitoarele și căpcăunii, umblând cu cetele de pricolici, de strigoi și de moroi pe dealuri, prin poieni și pe drumuri părăsite, împrăștiind coșmaruri și gânduri negre în mințile oamenilor.

Odată ce planul acesta încolțise în mintea vrăjitorului, el îl îndemnă pe tâlhar să-l însoțească și să aștepte împreună apusul de soare în casa lui, de la marginea târgului. Apoi, de îndată ce se înseră și pe cer apăruseră primele stele, bătrânul deschise o carte cu scoarțe vechi și mâncate de timp din care citi într-un grai neînțeles o vrajă.

Nici nu termină bine și la ușă bătu cineva. Vrăjitorul se grăbi să deschidă, iar în încăpere întră o umbră cu doi ochi de jar încins. Tâlharul, văzându-l pentru prima dată pe stăpânul lumii subpământene se trase înfricoșat la o parte, ascunzându-se după o perdea. Vrăjitorul se închină până la pământ și îl înștiință pe Diavol despre pățania din ziua ce tocmai se terminase, cerându-i sprijin pentru a le prinde pe cele trei pisici. Demonul încuviință cu o voce groasă și eterică și învârtindu-se iscă un vânt care îi luă pe toți trei ducând-i până la conac.

*

Pisicile, care dormeau în odaia bătrânei, îl simțiră pe cel rău și săriră toate trei din pat, făcându-se nevăzute. Când demonul încercă să intre pe poarta conacului, sus pe zid reapărură ca prin vis cele trei pisici, mari și amenințătoare, ținându-i calea. Pădurea din spate fierbea la fel cum făcuse în prima noapte când apăruseră pisicile. Dar Necuratul se năpusti asupra dușmancelor sale și o bătălie cumplită se porni între acestea și Diavol. Zgomotele treziră tot conacul. Îngrozite, boieroaica și slugile sale stăteau la ferestre și priveau trei pisici uriașe care se băteau cu un drac, când la drum, când în curte, când pe câmp.

Fulgere și văpăi brăzdau văzduhul, vânturi puternice înclinau copacii până la pământ, iar cei patru se băteau neîncetat. Trecu așa mai mult de un ceas și se părea că cumpăna bătăliei va înclina de partea Diavolului.  

Atunci, una dintre pisici, desprinzându-se din miezul bătăliei, o luă în goană peste câmp și fugi așa până la cel mai apropiat deal, pe care-l urcă din doar câteva salturi. Ajunsă în vârf, privi înspre lună strigând:

”Mândră lună te văd cât ești de rotundă, de albă și de strălucitoare. Ca tine nu-i nimeni în cer și pe pământ.”

La care luna îi răspunse, plină de fală:

”Așa și este, nu degeaba mi se spune mândră lună. Dar tu ce vrei?”

Pisica, șireată, strigă:

”Vreau doar să-ți spun că eu sunt de o mie de ori mai frumoasă, mai albă și mai strălucitoare decât tine.”

Furioasă, luna se răsti la pisica ce o sfida astfel:

”Cum îndrăznești, tu, o făptură pământeană, să mi te asemeni, ba mai mult, să ții sus și tare că mă întreci în toate cele?”

”Așa și este,” îi spuse pisica. ”Dacă nu mă crezi, vino, așează-te lângă mine și îți voi dovedi.”

Tare mânioasă și fără să mai țină seama de rostul ei pe cer, mândra lună se azvârli spre pământ să se măsoare în strălucire și frumusețe cu pisica. Acesta din urmă se făcu nevăzută, întorcându-se la conac. Dar pentru lună era prea târziu. Odată ce se pogora de pe cer ea nu mai putea merge îndărăt. Și cum era legată de soare printr-un lanț nevăzut, îl trase și pe astrul zilei după ea, aducând ziua mai devreme decât ar fi trebuit. Astfel lumina soarelui se răspândi peste toată lumea ajungând și la Diavol. Focul ceresc îl pârjoli pe Necurat tocmai când era să le învingă pe celelalte două pisici care-l înfruntau. Umbra subpământeană urlă de durere și se zvârcoli, plutind prin văzduh și împrăștiindu-se ca o ceață de dimineață. Diavolul dispăru, luându-i cu el pe tâlharul cel lacom și pe vrăjitorul cel afurisit și ducându-i în împărăția lui unde aveau lui să-i fie robi pe vecie.

*

După ce primejdia trecu, boieroaica și slugile ei ieșiră din conac și le luară în brațe pe pisici ducându-le înăuntru. Ostenite de atâtea lupte, mâțele se făcură iarăși mici. Toată grădina conacului era vraiște, zidurile și poarta fuseseră dărâmate, acoperișul azvârlit cât colo, dar într-o lună bătrâna și slugile ei le refăcură pe toate, de arătau așa cum au fost înainte.

A mai trecut așa o lună, apoi, într-o noapte adâncă boieroaica fu din nou trezită de freamătul pădurii. Lângă fereastra la care obișnuia ea să citească, pe un scaun, stăteau adunate toate cele trei pisici albe privind înspre copacii care le chemau. Își mai întoarseră o dată privirile spre bătrână și mieunară. Boieroaica, șușotind, le mulțumi și își luă rămas bun de la acele spirite de pădure, apoi cele trei pisici se făcură nevăzute.

Rămânând singură, bătrâna a stat trează toată noaptea, dar a doua zi s-a ridicat din pat și și-a văzut de moșia ei, de slugi și de săracii pe care mereu îi ajuta.

Iar când din întâmplare mai treceau pe acolo, pisicile o căutau pe femeie mieunând și sărind prin iarbă vara sau lăsând urme prin zăpadă iarna. Ea le mângâia, vorbindu-le frumos, apoi pisicile se întorceau în pădurea lor, lăsând-o pe boieroaică să-și continue, tihnită, viața.

Aici închei povestea celor trei pisici albe care au scăpat-o ele de necaz pe bătrâna boieroaică ce trăia cu slugile sale într-un conac alb, la marginea pădurii.

Poem de seară – Faunul

Cândva într-o pădure printre copaci stătea

Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,

O bestie cu coarne și ochii albi-verzui

Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.

Din trupul lui păros lichenii atârnau,

Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,

Picioarele-i de capră cu agere mișcări

Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.

Un nai ținea la brâu și când se odihnea,

Sufla ușor în el și crângul șuiera,

Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,

Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.

Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut

O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.

Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,

Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.

Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit

Și astfel dispăru, din umbră a sărit

Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă

Când ea dădu să intre în casă, o fură.

Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,

Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,

Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea

Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.

În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați

Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați

Pe care îi aduse acel încornorat,

Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.

Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure

Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,

Cu ochii arzători el lung o cerceta,

Dar fata amuțise și toată tremura.

Sub stele el apoi să cânte a-nceput

Din nai și în copite pământul l-a bătut,

El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,

Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.

Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,

Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,

Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti

Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.

De-ndată peste ei un fulger răzbătu,

Sosind pe un cal de aur în față le-apăru

Al codrului stăpân, un zeu încununat

Cu ramuri de cireș și chipul minunat.

Pe fată de o mână cuminte-o apucă

Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă

Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă

Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.

Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.

Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.

Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit

Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.

Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,

Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.

Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,

Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,

Căci an de an copacii sub fierul vostru mor

Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”

Așa el a vorbit, frumosul luminos

Și într-un gând o duse pe fată până jos –

În satul ei din vale, în poartă o lăsă,

Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.

Fecioara temătoare în casă a intrat

Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.

Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,

S-a pus și a mâncat un iepure și mure

Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,

Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.