Manuel și Cele Două Inimi

10. Mărturisirea

În ultima parte a acestei povești am să vă dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.

Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat în cinstea unor ambasadori veniți de departe.

Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:

”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei mele Isabela.”

Freamătul care a pus stăpânire peste curte a pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut. Bohemond îl întrebă pe Manuel:

”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”

”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici ea nu știe întregul adevăr.”

”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?” întrebă regele.

Prințesa sovăi:

”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”

”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.

”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu? Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.

”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.

”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă Bohemond.

”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău, stăpâne?”

Regele se învoi.

”Atunci află că înainte ca toate cele să se întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea târziu să-l scot la iveală.”

”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a înnebunit,” răbufni regina.

”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala, despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.

”Ridicol!  Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj, am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,” spuse regina cu dârzenie.

”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune adevărul și cine minte.”

”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă, regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului este adevărată sau nu.”

”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți trandafirul sultanului.”

Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul. Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:

”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici, ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”

”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”

Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate, care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în care știința și arta înfloriră.

Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia, nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.

Sfârșit

Manuel and The Two Hearts

10. The confession                                                                      

In the last part of this tale will disclose to you what happened only a few weeks after Manuel’s return.

It was during at a great banquet given to honour some foreign ambassadors.

In a resplendent hall thronged with guests echoing with the clattering of cutleries and with people’s songs and laughter, the tables were loaded with the best food and wine one could have ever imagined. Yet, amid the festivities, Manuel stood up and, asking for a moment of silence, he spoke:

“Hear me out, everyone! By now all of you know of all my recent troubles and deem me to be a worthy man. I have done everything in my power to restore my honour and to mitigate my beautiful wife’s mistrust towards me. But none of you knows that what had happened was caused by a untamed heart, one that unless made to confess, will never admit any of the wrongdoings it has brought upon me and my dear Isabella.”

The commotion that followed brought the celebration to an end. Then, at a sign from the king, all the guests suddenly became silent. Bohemond asked Manuel:

“What do you mean? Wasn’t it by your own free will that you endeavoured to go an fulfil the tasks you accomplished?”

“It was, my king. Hadn’t she sworn an oath not to confess it, my wife should be able to tell us who made her ask of me all those chores she did,. But even so, she doesn’t know the whole truth either,” said Manuel.

“I don’t understand! What is he talking about, Isabella?” the king inquired.

The princess stuttered:

“Father… I… I mean… I got that letter, you saw it. It had Manuel’s writing on it. Had I

known how much trouble it would cause; I would have burned it. Father…”

“Please, my king, don’t blame her for anything. Both I and Isabella had to learn that some things are not what they seem to be, that some people, we tend to trust, can deceive us for their own good,” intervened Manuel.

“Then what in God’s name is going on? Be quick and bring light upon the matter!” spoke Bohemond gripped by anger.

“I shall, but only if you swear not the harm that person in any way,” said Manuel.

“Why would you ask for such a thing?” asked Bohemond.

“I must. Do I have your word, my king?” asked Manuel

The king confirmed.

“Then know that before all this started, the queen herself wanted to see me, for she desired my body and my love. After I refused her, she swore herself to get read of me and remove the threat I represented. And so, she persuaded Isabella to try my loyalty in ways no one had done it before. In the end I lost my life. But you see, it wasn’t the will of the heavens that her majesty’s plot would go undiscovered. I saw it myself, but it was too late for me to divulge it.”

“This is pure nonsense? The boy is out of his mind,” the queen uttered.

“This might be true, but it was you, my queen, the one who forged the letter with the help of the powerful sorceress Amala, one who everyone in this room has heard about. You don’t to admit it, but let me assure you, you will,” said Manuel.

“Ridiculous! My king, his insults have poured on me, long enough. Ban your so-called hero from the court. He is and adulterer and most probably a wizard. Don’t let yourself be deceived by him. I tried to warn you about this for so many times, but you were blinded by his pretence kindness and bravery. There was nothing I could do to undo the spell he cast on you. And now look at him, he is trying to undermine you, by taking me out of the way. My king, I am the only one who now stands between you and a certain death. Who will you believe: this cunning upstart or your ever-faithful wife? Show this court and your guests what you are made of,” said the queen with a decisive look on her face.

“Bring forth the sultan’s rose,” said Manuel. “We will both kiss its petals and you shall find out who is right and who is wrong.”

“Clearly you will not allow such a sham of a trial, my king. Who can confirm to any of us that the story about the rose is fact or mere superstition?” said Constance.

“It will be one of you two, my queen,” said Bohemond, talking with as much resoluteness as Constance. “If you will both hold onto your stories after you have touched the rose, there is nothing neither of us can do but to agree with one side or the other, but if one of you will admit his guilt then we can only hold the rose’s power as responsible for it. Bring forth the sultan’s flower.”

And so, they did. And after each of the two touched the rose’s petals with his lips, they were again asked to confess. While Manuel’s version stayed unchanged, the queen admitted her intrigue in front of all those people. The uproar that followed shook the whole palace. The king, immediately ordered for the queen to be banished from the court, but Isabella stood up and spoke:

“Father, husband and all you that are present, listen to what I have to say. If this is the punishment you assign for my mother, then I should join her wherever she goes. For if she was foolish enough to fall in love with a younger man, I was even more of a fool to have listened to her. My guilt surpasses her in every way. I know you will look at her and judge. What she had done was both wicked and human in the same time. But, if my husband agrees with me, I would like that the two of us leave this house never to return. People of Antioch don’t banish your queen. Let her live in the shadow of her sins. Manuel, this world is not ours, I beg you, let’s build ourselves a new home and forget about the old one.”

“I agree, my sweetheart,” said Manuel and then he turned towards the royal couple, “My queen, I forgive you, my king, I pray that you forgive her too. Isabella, we shall ride far away this very night and we shall forge us that kingdom you spoke of.”

And so, the two youths took the golden peacock, the star and the rose and, together with just a few followers, they travelled far, far away where no one could find them, and there they raised a new citadel one that slowly grew to become a home for many wanderers and exiles, growing into a place of great knowledge and art.

As for those they left in Antioch, I do not know what happened to them. They grew old and died and were slowly forgotten as it’s always happens with those who so briefly pass through this world.

The End

Manuel și Cele Două Inimi

9. Steaua și păunul

Moartea lui Manuel a adus multă suferință asupra casei lui Bohemond. Poporul fremăta de nemulțumire. Asupra familiei regelui pluteau bănuielile unor înșelăciuni și a intrigilor de curte. Pentru a potoli murmurul care creștea în fiecare zi, regele a poruncit ca în onoarea tânărului să fie construit un măreț mausoleu. Și de îndată ce acesta fu terminat, regele așeză pe piatra de mormânt a băiatului mica stea pe care Manuel a smuls-o din sânul mării, ca o veșnică amintire a frumuseții și virtuților prin care s-a distins. Iar de atunci încolo, cu inima frântă, Isabela avea să treacă în fiecare zi pe la mausoleul cel rece și impozant, plutind ca o stafie palidă printre statuile de marmoră și rugându-se cu ardoare pentru a alunga vina ce o chinuia fără încetare. Simțindu-se răspunzătoare pentru tot ce se întâmplase, fata nu-ți reveni niciodată în urma acestei pierderi.

Cât despre regină, niciodată nu se simți mai bine. Tânărul Manuel fusese pedepsit pentru impertinența sa și ticăloșia pe care ea o înfăptui era îngropată sub o placă grea de piatră.

Trecu un an și, în afară de câțiva barzi și bețivi, orașul aproape că uitase totul despre Manuel și patimile lui. Iar cum oamenii trebuiau să își vadă de viețile lor, fermecătoarea Isabela avea să fie căsătorită în curând cu un nou pretendent, un prinț din Edessa, un regat învecinat, întărind astfel alianțele cruciaților împotriva numeroșilor dușmani care-i înconjurau.

*

Era o noapte încețoșată ce înconjura monumentul în care trupul lui Manuel se odihnea când ușa de fier se deschise cu un tunet și niște pași ușori, abia atingând pavajul mausoleului se apropiară în grabă de mormânt. Înlăcrimată, Isabela căzu în genunchi chiar lângă mormânt și vorbi astfel:

”Iartă-mă, iubirea mea, pentru toate chinurile pe care ți le-am pricinuit și pentru amarnicul sfârșit de care ai avut parte. Ai meritat o soartă mai bună, iar eu voi avea parte de pedeapsa mea în viața aceasta și în cea care urmează. Sunt mereu cei nevinovați și cei buni ce plătesc pentru toate păcatele noastre în timp ce restul lumii se scaldă în deșertăciunea ei ca și cum ea ar fi cel mai bun lucru dintre toate. Am venit să-ți pun rămas bun. În doar câteva zile mă voi căsători cu alt bărbat. Voința tatălui meu și nevoile țării mă silesc să accept. Dar să știi, dragul meu Manuel, tu vei fi întotdeauna adevărata mea iubire. Să dormi în pace și să nu te întorci în această lume înainte de sfârșitul lumii, când sunt sigură că vei pogorî din cer ca unul dintre îngerii lui Dumnezeu.”

Isabela tremură, înecându-se în lacrimi, dar atunci, steaua cea singuratică ce pâlpâia pe mormântul lui Manuel se aprinse și-i vorbi fetei înmărmurite:

”Sper că acele lacrimi ale tale sunt de bucurie. Multe sunt minunile vieții dar nici una nu este asemenea reînvierii. Fiică a Antiohiei, privește în jur! În tot întunericul nopții acesteia vei găsi speranță și lumină. Ți-aș fi vorbit mai devreme, dar am vrut să mă încredințez de adâncimea devotamentului tău. Nimic din ceea ce a făcut Manuel nu a fost în zadar. El a primit cel mai prețios dar dintre toate în forma unui păun. Căci vezi tu, păunul acesta este pasărea Celui Veșnic și are putere atât asupra vieții cât și asupra morții. Așa că du-te acum, nu irosi timpul și cere-i păunului să-ți aducă sufletul lui Manuel de acolo de unde este el, în marele abis.”

Lumina stelei se stinse subit iar Isabela stătu acolo țintuită de uimire pentru tot ceea ce tocmai văzuse. Apoi fugi ca și vântul, ieși din mausoleu și intră în palat, căutând pasărea măiastră, iar când o găsi păunul își desfăcu coada și cântă. Isabela îi ceru păunului să facă ceea ce tocmai îi spusese steaua. La început pasărea cea strălucitoare se uită la fată cu nepăsare, dar după doar câteva clipe își întinse aripile și zbură sus înspre cer până când dispăru dinaintea ochilor fetei.  Păunul din acel nimic a luat în ciocul lui o sămânță nevăzută cu care se întoarse pe pământ, lăsând-o pe mormântul lui Manuel. Sămânța își făcu drum până în trupul lui Manuel unde se sădi în inima lui. Apoi, mormântul se cutremură și placa cea grea care-l acoperea plesni ca o coajă de nucă.

În ziua următoare, purtând minunatul păun pe umărul său, Manuel apăru la curte. Groaza și uimirea cuprinse întregul oraș. Clopotele bisericilor bătură din nou, căci eroul lor învinse până și însăși moartea.

Venise vremea răzbunării.

Manuel and The Two Hearts

9. The star and the peacock

The death of Manuel brought munch sorrow on Bohemond’s house. The people were whispering in discontent. Suspicion of foul play and court intrigues hanged above every member of his family. To assuage the growing clamour the king ordered the building of a massive mausoleum for the young man. Once this was finished, on his tomb stone the king laid the small, shining star that Manuel had snatched from the bosom of the cold sea, an eternal reminder of the youth’s beauty and virtues.

Isabella would visit the imposing mausoleum every day, floating like a pale ghost among the marble statues and praying in a frenzy to chase away the pain and the guilt that tormented her day and night. She blamed herself for what had happened and never recovered from the loss of her love.

As for the queen, she never had it better. Young Manuel had been punished for his impertinence and all her misdemeanour lay buried with him under a heavy stone slab.

A year passed and, apart from a few bards and drunkards, the city almost forgot all about Manuel and his troubles. And, as people had to go on with their lives, the dashing Isabella was soon to marry a new suitor, a prince from Edessa, a neighbouring kingdom, thus forging a new alliance of the crusaders against the many enemies that surrounded them.

*

It was a night and a thick fog surrounded the monument where Manuel body rested, when the iron door opened with a rumble and two light steps barely touching the hard pavement of the mausoleum rushed towards the stone coffin. A tearful Isabella kneeled right next to the tomb and uttered:

“I am sorry, my love, for all the torments I caused you and for the sad ending I brought upon you. You deserved better and I will have my punishment in this life and the next. It is always the innocent and the good that pay the price for all our sins while the rest of the world gloats in its vanity like it is the best thing there can be. I… I came to bid you farewell for in just a few day I am about to be betrothed to another man. The will of my father and the needs of my country compel me, and I must accept. But know this, my dearest Manuel, you will forever be my one true love. Rest well, and don’t return to this world of sadness before the end of days, when I am sure you will come flying down as one of God’s angels.”

Isabella trembled and choked in tears, but then, the lonely star that was flickering on Manuel’s tomb flared up and spoke to the startled girl:

“I hope those tears of yours are tears of joy. Life gives has many wonders but there is nothing like the one of resurrection. Daughter of Antioch look around you! In all the darkness there is hope and there is light. I would have spoken earlier to you, but I had to know the depth of your devotion. Nothing Manuel has done was in vain and he received the greatest gift of all in the shape of a peacock. For you see, that peacock is the bird of God one who has power over life as well as over death. So, go now, waste no time and ask the bird to bring you Manuel’s soul back from the great beyond. ”

The star’s light suddenly faded away and Isabella stood there in awe for what she had just witnessed. The girl then ran like the wind out of the mausoleum and into the palace, seeking for the wonderful golden bird and when she found it the bird puffed its tail and sang.

Isabella asked the peacock to do what the star had just told her. The dazzling bird looked at her with indifference, just like any other bird would have done, but after just a few moments it spread its wings and flu away, high in the sky until it disappeared from Isabella’s sight. The peacock passed beyond the clouds, beyond the stars, and beyond the fire that surrounds the world and arrived in a place where there was nothing and from that nothing it picked with its beak an invisible seed it then took back on the Earth and left in on Manuel’s tomb. The seed bore its way to Manuel’s body and planted itself in his heart. Then, the tomb shook and its heavy slab cracked like a nutshell. 

The next day, carrying the wonderful peacock on his shoulder Manuel appeared at the court. Horror and amazement gripped the whole city. The church bells tolled once again, for their hero had now defeated even death itself. The time for retribution had come.

Manuel și Cele Două Inimi

8. A treia încercare

Manuel tocmai aflase că iar trebuia să plece la drum, de data aceasta la curtea marelui sultan al Rumului. Ce avea să aducă de acolo era un trandafir sfânt ale cărui petale, odată atinse, îi sileau pe oameni să spună întotdeauna numai adevărul. Dar această floare era foarte bine păzită și nu erau mulți cei care s-ar fi aventurat să o ia de unde se afla.

Totuși, Manuel înlătură încă o dată toate fricile și călări peste munți până când, într-o zi, ajunse la porțile orașului în care pătrunse pretinzând că era un negustor persan.

Când se lăsă noaptea Manuel se strădui să afle o cale în interiorul palatului, dar oriunde se uită oștenii înarmați până în dinți stăteau de pază peste tot pe zidurile cele înalte de piatră. Un pătrar de lună argintie răsări și pe cer și lumină întunericul, îngreunând și mai mult sarcina lui Manuel.

Dar apoi, ca de nicăieri, mugetele unor goarne au cutremurat aerul miezului de noapte. O oștire numeroasă tocmai ce venise cu împăratul lor din Constantinopol, înconjurară orașul și au început să semene groaza printre locuitorii cetății. Cum se putu oare ca o oștire atât de mare să treacă nevăzută de toate iscoadele sultanului? Dar acum era mult prea târziu pentru asemenea întrebări. Orașul trebuia să se apere. În confuzia care urmă, mulți dintre paznicii sultanului părăsiră palatul pentru a lupta pe zidurile cetății. Atunci, acel simț neobișnuit pe care Manuel îl dobândi când își sacrifică ochiul, îl conduse la o mică ușă din spatele palatului. În graba lor, oștenii care au ieșit pe ea o uitaseră descuiată. Manuel a intrat pe acolo și a început să umble prin palat ca și cum ar fi cunoscut fiecare colț, fiecare coridor și fiecare încăpere. Așa a ajuns, nevăzut de nimeni, să găsească sfântul trandafir ce era ascuns într-o somptuoasă curte interioară decorată cu stâlpi, arcuri înalte și patru fântâni minunate. Sub lumina lunii larma luptelor se stinse în depărtare. Tot ce Manuel putea auzi acum erau fluieratul câtorva greieri și susurul leneș al apei din fântâni. Trandafirul era în mijlocul curții, împrejmuit de un ramurile sale spinoase. Avea o singură floare măreață și strălucitoare, aflată în inima acelor crengi încolăcite. Pentru a ajunge la ea, Manuel a trebuit să treacă printre acei spini, care îi zgâriară și-l înțepară până la sânge. Ah, Manuel, de ce puterea ta de-a vedea lucruri te-a părăsit tocmai aici?

Băiatul a cules floarea, ascunzând-o la piept. Apoi, a ieșit din palat așa cum a și intrat și, reușind să treacă de ambele armate, se coborî pe zidurile cetății, fură un cal și călări înapoi spre Antiohia.

Odată ce trecu de porțile cetății a mers la Isabela și dădu floarea. Era o dimineață frumoasă de vară. Fata-l privi pe încântătorul Manuel și, nepăsătoare la toți cei din jur, îl îmbrățișă cu dragoste. Dar la numai câteva clipe după aceea un tremur cumplit îl cuprinse pe Manuel azvârlindu-l la pământ. O spumă groasă și albă a început să-i iasă pe la colțurile gurii și tânărul se răsuci de durere. Cuprins de disperare, Manuel o privi pe Isabella pentru o ultimă oară, strigându-i numele, apoi, după câteva minute cumplite, a murit otrăvit de spinii otrăviți ai trandafirului sfânt. Acesta a fost adevăratul secret ce păzea minunata comoară a marelui sultan.

Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel and The Two Hearts

7. The second trial

A few days later Manuel received a letter which appeared to have been written by Isabella. The letter contained the following:

“My love, I wish nothing more than to have you by my side, but the wounds that were left by your infidelity are still bleeding. Please do not forsake our love and prove me for a second time that there can be no one else in your heart but me. Beloved Manuel, bring me a star from the sky and I shall forget the past.”

Dumbfounded, Manuel could barely recognise his wife voice in those words and he was right to do so, for the letter had been written at the queen’s urging, who, after seeing the incredible golden peacock hated him even more. But this request she now made would keep Manuel away from both her and Isabella forever, punishing his defiance and avenging her pride.

For many nights to come Manuel contemplated the beautiful sky, with its endless dark plains and its travelling constellations. Sometimes, when he closed   his eyes, he thought he could hear a music coming from above. Yet the brightest star of all was his fair Isabella and the purest sound he longed for was the one of her voice. He then wondered how to do it, how on earth could he bring her the star she wanted.

The answer came to him on the brightest night of all. Manuel was again gazing at the sky when he saw one tiny star falling somewhere in the West, sinking in the great sea.

The boy didn’t hesitate for one moment. He left Antioch that very moment reaching the shores of the Mediterranean on the coming morning. Heading towards the sunset on a boat he bought from a fisherman, Manuel was carried far away offshore by the light sea breeze.

This time he wasn’t led by a distant shadow but by the star’s blue light plunging out from below the waters like the beam of a sunken far, and, when finally reached the place where the star fell into the sea, he stared into the depths and saw a lonely white dot resting on the sea bed. He had found what he was looking for. Manuel then took a deep breath; he dived into the abyss and swam right into the stream of light that came towards him. It was a long way to the sea floor and back, nevertheless Manuel went on until he ran out of air. Hanging half-way below the surface, he started to choke and to squirm, gripped by terror. The was no way he could go on, no way to turn back. The boy would have drowned for sure if it hadn’t been for a sudden, cold kiss which filled him with the breath of life. Manuel came back to his senses to see himself in the embrace of a lovely sea nymph who jumped to his aid. It was because of her that he finally reached the depts of the sea where the star was being slowly extinguished by the salty water. The heavenly body was just a small orb he could hold in the palm of his hand, but the stream of light it diffused, spread for hundreds of miles around. The boy grabbed it and pulled by the enchanting sea woman he escaped a horrible death.

Once they reached the surface, he thanked the nymph and jumped inside the boat, rowing towards the Eastern shores. But the sea creature sopped him. She had saved him only because of his unearthly beauty and now he had to stay with her forever. When Manuel refused, the furious nymph shook the boat and threatened the shred Manuel into pieces. Knowing how bloodthirsty sea creatures could be, Manuel asked for her forgiveness and told her his whole story, begging her to let him sail away. The nymph looked him in the eyes and said:

“My gentle human, what you ask of me is   almost impossible. But you seem have an honest heart, one that will never fall for me. That is why, I will let you leave if you to give me one of your eyes to remind me of you and to be an undoubtable proof of your valour.”

And so, poor Manuel gorged his right eye out and offered it to the sea nymph.

Once free, the half-blind youth went back to Antioch.  But while still on his way, something dark crept in Manuel’s soul as if the loss of that eye had given him a second sight and for the first time, he came to recognise the source of all his hardships.

When he reached the city, he bowed in front of the court and placed the glowing white star at the feet of none other but the queen.

Apart from Constance, everyone failed to understand the gesture. The queen sensed that somehow Manuel wasn’t the same anymore.  

The star was then sealed away in an ivory box and taken to Isabella’s chamber while Manuel re-joined his family. From there he wrote a short note to his wife. The reply arrived three days later, and it wasn’t at all what he had expected…

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-si-cele-doua-inimi-7/

Manuel și Cele Două Inimi

6. Prima încercare

După ce-și pregăti plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului, încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.

Apoi, într-o noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate.  Totuși, în noaptea următoare din nou văzu acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în a vedea ridicătura în timpul zilei.

Și astfel, în cea de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul  acesteia, Manuel descoperi fel de fel de arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare, elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare nemaiîntâlnite.

Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.

*

Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.

Băiatul se coborâ din copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie, Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă. Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni din iarbă, îi vorbi astfel:

”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.

Manuel pricepu că sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu două aripi ce băteau deasupra capului său…

*

” Manuel, să știi că nu mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”

Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.

*

Închipuiți-vă uimirea celor din cetate când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte, călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.

Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului, unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.

Cât despre Manuel, se întoarse la casa mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi. Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.

Manuel and The Two Hearts

6. The first trial

After preparing a swift departure, early on the next day Manuel left Antioch and went Eastwards. It took him many days, but once he reached the banks of the mighty Euphrates, he built a raft and floated down the cold, rapid waters, struggling not to crush into the massive rocks that stood in his way. As the river widened, the flow of water slowed down, slowly carrying him towards the endless, deep sea. And when he reached it, he kept on floating on the calm waters for weeks, but he didn’t find the beautiful island and its fantastic dwellers. Maybe it all had been just a lie meant to send him to his doom.

Then, one cold night, somewhere on the high seas, Manuel spotted a small outcrop. But by morning the distant promontory had vanished, and so did the boy’s hopes. What made things worse, his food and water were nearly gone. Yet, the next night he again saw that strange mound, looming in the distance. Feeling how his strength was flowing out of his body, he sailed for it. That was his last chance of getting anywhere. With the new daylight came another disappointment. Whatever that thing was, it was nowhere in sight. However, Manuel stayed on course, oaring towards the inexistent destination. And with every passing night the once small shadow reappeared growing larger and larger only to disappear in the morning. He had done well not to give up to desolation and stop from reaching it. It became clear that some sort of magic impeded Manuel from seeing the outcrop in clear daylight. And so, on the seventh night he finally arrived on the shores of an island, all covered with forests the like he had never seen before. Manuel crept inside those woods to see them populated with all sorts creatures having many odd shapes and ravishing, bright colours. There were fruits and flowers of incredible sizes, swarms of flying fish, giant reptiles and frogs, buffalos with magnificent, spiralling horns, two headed elephants, white deer, covered with gemstones, airy butterflies who dissolved into thin air like smoke, and all sorts of other unknown creatures.

The island was crossed by a network of small rivers, and all seemed to flow from one single place in its centre. Fade, eerie sounds came down the water streams, but as Manuel advanced deeper inside the forest, they became louder. He then found an open plain, and in the middle of that plain there was a pond, the source of all those streams. What was even more bizarre, on the pond there was a small island thronged by hundreds of peacocks. Their plumage came in all colours ant they were singing in a frenzy around a tall tree and perched on one its branches there was a radiant golden peacock. The bird spanned its metallic wings and chased away all the other peacocks, who rose in a dazzling swirl, spreading across the island. After that, the king of peacocks fell asleep.

*

Manuel sought the chance and swam across to that small patch of land, and crawling towards the three, he climbed on it getting as close as he could to the sleeping bird. But just before he could grab it, the peacock awoke and flu away on another branch, where Manuel couldn’t reach it.

The boy went down, trying how to find a way to catch the sly peacock, always thinking of his beloved Isabella who was waiting for him, far away in Antioch.

Not long after, all the noises of the forest halted. Alone in that wilderness, Manuel started to be harassed by his body’s needs. Beleaguered by thirst, hunger and fatigue he first went to drink some water from the pond, but went he tried to take some in his palm, the waters withdrew under the ground. Hungry, he saw that the three was full of fruits, but when he grabbed one of them, the fruit withered away and turned into ash. Too tired to think about the bird, Manuel laid on the ground and thought of dozing off for a few minutes, but a voice came from under the grass and spoke to him:

“Young man, if you fall asleep, you’ll be swallowed by this island. All that beauty you see thrives on the bodies of those who hoped to catch the golden bird. Go back and never return to this cursed place! I was a man like you once. I came here thinking this golden bird would make me rich, that it would help me fulfil all my desires. But now, look at me, look what I’ve become. I am just a pile of soil and roots; defenceless food for the ants that crawl inside me. I feel their stinging bites, but I cannot defend myself. Don’t share my torment. Run away from here, for if you sleep, you’ll be always trapped in here, half dead and half alive, just like the me.” The voice stopped.

Manuel understood this was a task he could never accomplish. Weakened by the many nights on the sea, he closed his heavy eye lids for a moment and saw Isabella. It was just for her he had come so far. He sought no fortune, no fame. He lived only for his love. Alas, without even knowing he slipped into the sleep of death. When he realised that he had fallen into that never-ending dream, it was already too late. He felt the thin roots of the three piercing his skin and dragging him under the earth. He tried to fight them but had no more power. Hopeless, Manuel whispered his young wife’s name. The last thing he heard were some wings flapping above his head…

*

“Manuel, I only let myself caught in dreams, for dreams always reveal a man’s true nature, his deepest thoughts. Most of those who came here have tried to have me for their own vain desires. What they got instead was eternal damnation. But you seek to save your love and that I cannot vanquish. So far, I’ve met only a few mortals to be worthy of me. You’re among them. I free you from my course. Wake up!”

The boy opened his eyes and found the golden peacock sitting right next to him. His kind soul had saved him and brought the bird down to the ground.

 And so, the youth had managed to complete the task. But now he started to contemplate at his long way back. He had no more food and water, neither could he get them from that island. Then, like somehow it had read Manuel’s mind, the peacock shook its feathers and grew tenfold in size. Spreading its long, golden wings it shrieked and waited for Manuel to climb on its back. Once that happened, the two flew back to Antioch.

*

Imagine the amazement of all those living in the city when they saw the boy circling on the back of a giant golden peacock high above the lofty, slender towers.

Once the landed, the peacock returned to its previous size and was taken in one of the palace gardens, where he spent much of the days grooming itself and displaying its glittering plumage to the astounded people at the court.

 As for Manuel, he returned to his mother house and from where he sent a message to Isabella, waiting for her response. Tee poor youth hoped their troubles were finally over.

Relieved, Isabella, wanted to see him right away, but her jealous mother reminded her of the letter and persuaded her not to give up with such an ease. Manuel must have caught the bird out of sheer luck. There were better ways to prove his devotion to his wife and she will find them.

Manuel și Cele Două Inimi

5. Uneltirea

Regina îl îndrăgise pe Manuel din prima clipă în care îl zărise. La început, prevăzătoare, se abținuse să-i facă orice fel de avansuri tânărului, dar după un timp, dragostea ei deveni mai puternică decât cugetul și acționă. Acum, înțelegând că Manuel nu-i va aparține niciodată și că urmările necugetării sale îi vor afecta poziția la palat, trebuia să scape de tânăr cu orice preț.

Astfel, într-o noapte, înveșmântată într-o mantie întunecată, regina părăsi Antiohia gonind pe un armăsar și după câteva ceasuri ajunse la un mic bordei aflat la marginea unei păduri întunecate. Bătu la ușă, iar dinăuntru îi răspunse vocea aspră a unei bătrâne care, odată ce-și recunoscu oaspetele deschise numaidecât, lăsând-o pe regină să intre. Constanța venise să se întrevadă cu cel mai de nădejde sfetnic al ei, cea mai puternică vrăjitoare din Levant. Furioasă, ea îi povesti bătrânei că toate farmecele și licorile pe care îi le dăduse pentru a-l cuceri pe Manuel nu fură bune de nimic și că tot ce-i mai rămânea de făcut acum era să-l nimicească pe băiat. Știind-o prea bine pe stăpâna ei, vrăjitoarea încuviință. Așezându-se la o masă, aprinsese o lumânare, luă o foaie de hârtie, o pană și cerneală apoi, privind printr-un ochean fermecat, începuse să scrie ceva. De îndată ce termină, îi dădu scrisoare aceea reginei spunându-i că așternu pe ea întocmai scrisul de mână al lui Manuel. Scrierea mincinoasă era o confesiune de dragoste făcută fiicei unui nobil, cunoscută în tot regatul pentru frumusețea ei. Tot ceea ce trebuia regina să facă era să-i arate acea înșelăciune Isabelei. Geloasă, prințesa avea să-și piardă încrederea în soțul ei, care cu siguranță ar fi fost surghiunite de la curte pentru faptele sale.

Mulțumită, Constanța se înapoie la palat și în următoarea zi se apropie de Isabela. Cu ochii înlăcrimați, prefăcuta regină îi arătă scrisoarea fetei sale, încredințându-i acea așa-zisă taină pe care numai ele două și presupușii îndrăgostiți o cunoșteau. Sărmana Isabela fusese zdrobită. Sufletul îi era înnecat de suferintă. Manuel fusese lumea ei, iar acum această lume se nărui. Îndemnată de mama ei să nu divulge de unde primise acea scrisoare Isabela îl înfruntă pe Manuel, cerându-i o bucată de hârtie scrisă cu mâna lui apoi îl acuză de infidelitate, arătându-i scrisoarea vrăjitoarei. În timp ce Manuel citi acea mărturie a unei aventuri închipuite, chipul lui se umplu de durere și mânie. Căzând în genunchi băiatul se jură pe tot ce avea mai sfânt că totul era o unletire împotriva vieții lui și a iubirii ce i-o purta Isabelei. Prințesa însă se uita la el cu privirea unui strain. Atunci, Manuel se ridică și se decise să lupte pentru iubirea lor. Înapoindu-i scrisoarea soției sale îi vorbi acesteia:

”Nu pot smulge semințele îndoielii din inima ta. Nu am șiretenia acelora care mi-au înscenat povestea aceasta. Dacă aș fi un altfel de om aș renunța acum la tine, dar sunt cel pe care mereu l-ai știut și l-ai prețuit. Voi îndrepta necistea care ți-a fost făcută cum voi ști mai bine. Voi semăna o nouă dragoste în inima ta. Cere-mi orice și am să fac. Până când te vei horărî voi pleca de la curte. Mă vei găsi în casa mamei mele.”

Manuel părăsi încăperea lăsând-o în urma lui pe Isabela care stătea țintuită locului, deznădăjduită și speriată. Însă, după doar câteva clipe fugi la mama sa, imporând-o să o ajute să-și salveze iubirea. Regina o încredință că-i va da tot sprijinul, dar că-i trebuia puțin timp de cugetare. În următoarea zi Constanța merse din nou la bătrâna vrăjitoare, se sfătui cu ea și întocându-se la palat o căută numaidecât pe fiica ei. Îmbrățișând-o, ei îi vorbi astfel Isabelei:

”Scumpa mea fată, dorința unui bărbat vine și pleacă la fel de repede ca o ploaie de vară. Cel pe care îl iubești nu te mai dorește. Sângele lui înfocat tânjește după o alta. Dar daca chiar îl vrei înapoi și el este gată să-ți dovedească cât prețuiește, află că la gurile râului Eufrat se află o insula uitată de lume și pe acea insula este o grădină cu flori și jivine cum altele nu mai sunt nici pe pământ și nici în cele șapte ceruri de deasupra. În mijlocul acelei grădini se află un copac fermecat în care viețuiește o pasăre măiastră, făcută cu totul și cu totul din aur. Dacă soțul tău te iubește cu adevărat cere-i să prindă acea pasăre și să ți-o aducă. Ce dovadă mai mare de credință ai putea cere? Drumul spre acea grădină este primejdios, dar ține de el dacă vrea se ducă într-acolo și să-ți recâștige încrederea.”

Regina o sărută pe fiica ei și zâmbi. Știa de la vrăjitoarea cea bătrână că o asemenea încercare era de neînfăptuit. În seara acelei zile, prințesa îl căută pe Manuel cerându-i să plece departe și să-i aducă acea pasăre de aur. Fără nici măcar un semn de șovăială el se învoi.