E cinci dimineața prin optzeci și nouă,
Afară e noapte, e rece și plouă,
Un vechi camion duhnind a benzină
Le duce pe fete încet spre uzină.
Cu ele-i ș-Alina, copilă săracă,
La față lividă, slăbuță, posacă.
În mâna sa ține un colț de covrig.
Și azi va lucra în praf și în frig!
Uzina pătrată cu geamuri murdare
O ține departe de cer și de soare,
Dar ea nu se lasă, cuminte, muncește
Și pentru o viață mai bună robește.
Iar când dup-un an uzina e-nchisă,
Alina-n șomaj e iute trimisă,
Dar ea nu renunță și prin magazine
Își caută treabă, așa se-ntreține.
Mai trage cinci ani pe bani de nimic
Și tot ce câștigă adună-ntr-un plic,
Se face frumoasă, bărbații o plac,
Dar fata-i refuză, necazuri îi fac.
Alina prin crâșme apoi mai servește,
În piață la chioșcuri să vândă-și găsește,
Dar oameni-s răi și banii puțini,
Se duce să-ncerce printe la străini.
Acolo-i jignită, mereu umilită
Dar ea nu renunță că-i fată cinstită,
Și an după an cu mâna ei strânge
Cum știe și poate, în veci nu se plânge.
Iar dacă prin țară se-ntoarce vreodată,
Se simte pierdută, se simte uitată,
Dar singura casă, Alina învață,
E doar când oglinda și-o pune în față.
Apoi un iubit Alina-și găsește,
Bărbatu-i frumos și ea îl iubește,
Prin lume se duc, se ceartă-și zâmbesc,
Ca Eva ș-Adam păcatu-și trăiesc.
Alinei nu-i pasă ce oamenii spun,
Ea știe că vorba-i un glob de săpun,
Și tot ce rămâne e ce noi lăsăm
Cât încă trăim, cât încă lucrăm.