Călărețul

Prin stepa cea largă

Cu lanuri de iarbă

Venea în galop

Lovind cu potop

Un cal roșcovan

La coamă bălan.

Pe el aplecat,

C-un ochi bulbucat

Și sânge pe față,

Privind ca prin ceață,

Un tânăr gemea,

De piept se ținea.

De neam era scit,

Un păr înnegrit

Din cap îi ieșea

Și fruntea-i lucea

Cu multă sudoare

Ca roua pe-o floare.

Mergea înspre seară,

Mergea ca să moară

La capăt de zare

Spre soare răsare,

El singur scăpat

Din câți au plecat –

La luptă-n câmpie.

Trei sute ș-o mie

De sciți ce-au căzut

Când, vai, s-au bătut

C-o hoardă-nrăită,

Din Iad răsărită.

Obiect ornamental de aur reprezentânt un călăreț scit

Iar hâzii barbari

Cu iuți armăsari,

Pe scit l-au ajuns

Ș-apoi l-au străpuns

Cu multă răbdare

La drumul cel mare.

El astfel rănit

Din nou a fugit,

Dar viața-l lăsă,

Prin răni se vărsă.

Ș-acum pribegea,

De-abia se ținea.

Când, iată, departe

Din steaua lui Marte

Ce-n cer se ivi

O rază porni,

Spre ea îl chemă;

Bărbatul plecă.

Ajuns, se opri

Și-n față-i ieși

Un pom minunat

Din aur curat

Cu pietre-atârnate

Pe el, nestemate.

Sub pom așteptau

Doi zei și strigau

Că toate vor trece

Ca apa cea rece

Și viața și faima,

Necazul și spaima.

Închizătoare de aur pentru o centură scită

Cei doi îl luară

Pe scit și-l culcară

Acolo-n lumină

Sub bolta ce plină

De fructe și frunze

Căci moartea-l ajunse.

Dar zeii-i cântară

Și nu îl lăsară

Să rătăcească

Prin stepa lumească

Și-n crugu-nstelat

Cei trei au zburat.

Bătrânul poet

La casa de piatră prin praf și prin scrum

În prag stă bătrânul privind înspre drum,

Cu hainele vechi și părul albit,

De vreme uitat, de toți ocolit.

Din hornul înalt se-nalță mult fum,

Bătrânul deschide un negru volum,

Apoi ochelarii și-i trage pe nas

Vorbind c-un motan roșcat, mic și gras.

Orașul cu blocuri, de vară încins,

Apare departe murdar și întins,

Iar strada cu garduri și case-ncropite

Se-ascunde de el sub vii ofilite.

Bătrânul citește și seara se lasă

Apoi se ridică și intră în casă.

În spatele ușii ce-ncet s-a închis

Se duce la masă, se pune pe scris.

Nu pierde poetul că lumii nu-i pasă

De el, pierde lumea de gând sărăcită

Și moare urâtă și moare pocită

De lucruri deșarte și hulă atrasă. ^��N �

Manuel și Cele Două Inimi

6. Prima încercare

După ce-și pregăti plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului, încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.

Apoi, într-o noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate.  Totuși, în noaptea următoare din nou văzu acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în a vedea ridicătura în timpul zilei.

Și astfel, în cea de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul  acesteia, Manuel descoperi fel de fel de arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare, elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare nemaiîntâlnite.

Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.

*

Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.

Băiatul se coborâ din copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie, Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă. Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni din iarbă, îi vorbi astfel:

”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.

Manuel pricepu că sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu două aripi ce băteau deasupra capului său…

*

” Manuel, să știi că nu mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”

Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.

*

Închipuiți-vă uimirea celor din cetate când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte, călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.

Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului, unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.

Cât despre Manuel, se întoarse la casa mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi. Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/

Manuel și Cele Două Inimi

3. Prima inimă

După ce Isabela își recăpătă puterile, regele îl chemă pe Manuel la curte dorind să îl încoroneze și să cârmuiască regatul împreună. Dar Manuel refuză coroana, spunându-le tuturor celor prezenți că singurul motiv pentru care se aventurase să o salveze pe prințesă era pentru că nu putuse îndura să o știe prinsă în ghearele acelor ticăloși și că tot ce își dorea acum era veșnica ei prietenie. Recunoscătoare, Isabella sări de pe tronul său și cu ochii în lacrimi îl îmbrățișă pe frumosul grec. Însă parfumul băiatului și trupul lui zvelt și fierbinte o zăpăciră și o fermecară. Fata îți opri plânsetul și, uimită, se uită cu îndrăzneală în ochii celui pe care îl strângea în brațe. Abia acum observă că salvatorul ei era un tânăr de o rară frumusețe. Isabela roși. Recunoștința ei se preschimbă în dorință, iar după ce-și reveni, îl imploră numaidecât pe tatăl ei să-i îngăduie lui Manuel să stea cu ei la curte. Înțeleptul regele încuviință cererea fiicei sale. La fel făcu și Manuel, care în taină o iubea pe Isabela.  Încă de mult timp o urmărise peste tot pe unde se ducea alături de suita ei, visându-i părul cel lung și auriu, buzele ei dulci și ochii ei albaștri. Dar în acea zi cumplită când fata fusese răpită el fusese plecat în Damasc, grijindu-se de negoțul familiei sale. Niciodată nu-și putut ierta acea nefericită întâmplare. Zi și noapte se chinui, plânse și se zbătu cum să facă și să dea de ea. Nimeni nu i-a înțeles zbuciumul, iar el nu-l împărtăși nimănui.  Dar a fost  tocmai acea iubire care fremătă atât de puternic în inima lui a fost cea care-i dădu curajul să o salveze.

Și odată ce înțelegerea a fost făcută, Manuel se mută la palat fiind de nedespărțit de frumoasa lui fecioară. Niciodată nu fusese mai fericit. Până într-o zi când un fermecător cavaler se apropie de prințesă, copleșind-o cu vorbele lui dulci. Și-n timp ce aceștia se conversau toți cei aflați în preajmă văzură cum Manuel începu să tremure, chipul i se învineți și ochii îi ardeau de mânie. În noaptea ce a urmat, tânărul zdruncinat intră în iatacul Isabelei trezind-o și mărturisindu-și iubirea pe care o avea pentru ea. Răbdătoare, prințesa îl lăsă să-și verse suferința, iar după ce băiatul se opri îl sărută pe grumaz, apoi obraz și apoi pe gură. Ce a urmat cuvintele mele nu vă pot destăinui, dar o lună mai târziu cei doi s-au căsătorit, aducând nădejde și bucuria peste întreaga cetate.

https://poemefarastapan.com/2019/06/02/manuel-and-the-two-hearts-3/

Manuel și Cele Două Inimi

2. Tânărul curajos

Bohemond le-a vorbit oamenilor, cerându-le tuturor bărbaților cetății să pornească în căutarea fiicei sale, iar cel care avea să o aducă înapoi nevătămată va conduce regatul alături de el, împărțind toată puterea și privilegiile unui rege.

Astfel ademeniți, mulți dintre bărbați și-au pus șeile pe cai și s-au împrăștiat prin tot regatul, căutând în lung și-n lat. Timp de zece zile ei s-au urcat pe vârfurile munților, au coborât în cele mai adânci ponoare, dar nu au găsit-o pe Isabela. Iar când s-au înturnat cu mâinile goale, regele a știut că venise timpul să ia o hotărâre. La porunca lui toate clopotele bisericilor au bătut o noapte întreagă și multe rugăciuni au fost înălțate la cer în speranța unei minuni.

Minunea însă nu a avut loc, dar în următoarea zi, în timp ce regele stătea întins pe un pat într-una din grădinile interioare ale minunatului său palat alături de regina lui care-i mângâia fruntea și barba, un fecior cu părul negru și sprâncene groase veni să-l vadă. Ochii lui mari și verzi străluceau ca cele mai rafinate smaralde, buzele lui cărnoase rosteau cele mai blânde cuvinte. Îl chema Manuel și era fiul unei grecoaice foarte bogate, ai cărei strămoși își legaseră numele de însăși fondarea Antiohiei. Manuel îngenunche în fața perechii regești jurându-le că o va returna pe preaiubita lor fată. Apoi, fără să aștepte vreun răspuns din partea regelui băiatul a țâșnit afară din palat, fugind la casa mamei lui și implorând-o să-i împrumute cele mai de preț bijuterii pe care le avea. Femeia și ceilalți fii ai ei, aflând ce voia să facă, au încercat să-l facă pe băiat să renunțe la planul lui necugetat, dar Manuel nu-i ascultă. Într-un sfârșit, copleșită de rugămințile lui, văduva a cedat și i-a dat fiului ei un sac plic cu mărgăritare, rubine, safire și multe brățări și cercei de aur. Sfidând privirile nemulțumite de pe fețele fraților lui, tânărul a pornit în căutarea Isabelei, dar nu înainte de a afla de la iscoada ce-l urmărise pe acel mesager jerpelit de veni la curte, unde anume îi pierduse urma. Călări astfel înspre acel loc și odată ajuns a început să vorbească în gura mare, vorbindu-i roibului și lăudându-se pentru furtul unei comori pe care tocmai o șterpeli din casa unei bătrâne văduve din Damasc. Astfel a pătruns mai adânc prin acele chei, făcând larmă și râzând pe seama faptei sale când dintr-o dată fu înconjurat de o ceată de tâlhari ce-l cercetau bănuitori. Viața băiatului ar fi trebuit să se termine atunci și acolo, dar Manuel le vorbi tâlharilor, dându-le în dar toată prada lui și cerându-le să-l ducă la căpetenia lor deoarece dorea să se alăture bandei lui. Văzu un bătrân ponosit ce veni șchiopătând înspre el. Acesta îl prinse pe Manuel mână și-l privi lung, parcă uimit de frumusețea băiatului. Apoi i-a vorbit lui Manuel, dându-se drept regele hoților, cel care în curând avea să fie și rege al întregii Antiohii, deoarece în numai câteva zile avea să se înfățișeze din nou regelui Bohemond, pretinzând a fi unul dintre slujitorii lui și cerând tronul regatului pentru el însuși, temutul tâlhar Două-Cuțite.

Iată cât sunt de miraculoase sunt puterile frumuseții! Datorită chipului său încântător Manuel aflase că cel care îl căută pe Bohemond în cetate, amăgindu-l pe rege, era tocmai Două-Cuțite. Băiatul mai înțelesese că bătrânul avea o slăbiciune pentru bărbații tineri și astfel a căutat să se folosească cât putea de mult de neașteptata împrejurare ivită știind că în acest fel calea sa spre Isabela nu mai avea nici un fel de opreliști. Arătându-se încântat de avansurile ticălosului, Manuel a trecut prin labirintul de stânci și poteci înguste al muntelui Aman, încercând să țină minte orice amănunt care l-ar fi putut ajuta la întoarcere. Când în sfârșit au ajuns la peștera tâlharilor, băiatul o zări pe frumoasa Isabela prinsă în lanțuri și împrejmuită de zece tâlhari puternici, de haita lor de câini sălbatici, și de nenumărate comori. Inima tânărului pătimea pentru suferințele Isabelei, dar și-a ascuns durerea sub un zâmbet rece, străduindu-se să afle o cale să o scape de acolo.

 Izbăvirea veni tocmai din partea regelui tâlharilor. Sângele bătrânului fierbea de dorință pentru Manuel. Străduindu-se în fel și chip să-i facă pe plac noului său acolit tâlharul îi istorisea băiatului despre faptele sale de vitejie și cumplita vărsare de sânge pe care mereu a lăsat-o în urma sa.  Apoi, văzându-l că se apropia tot mai mult de el, șiretul tânăr îi ceru lui Două-Cuțite să sărbătorească buna lor înțelegere stropind-o cu niște vin. Ațâțat de frumusețea feciorului și peste măsură de bucuros, așa-zisul rege al tâlharilor a poruncit să fie adus cel mai întunecat, mai vechi și mai puternic vin armenesc pe care îl ținea în fundul peșterii sale, la răcoare. După un ospăț strașnic și multe cupe de vin, toți tâlharii și căpetenia lor se îmbătară strașnic adormind unul câte unul, până când nici unul nu mai rămăsese în picioare. Dar tânărul Manuel, aținându-se ce la acea destrăbălare și plin de obidă față de acei ticăloși s-a ridicat cu curaj și, luând o sabie, i-a tăiat în bucăți pe toți bețivanii aceia neputincioși. Trezit de o durere pătrunzătoare, Două-cuțite îl zări pe frumosul băiat cu fața toată mânjită de sânge cum sta aplecat peste el înfigându-i sabia adânc în inima lui bătrână și blestemată. Și acela a fost sfârșitul regelui tâlharilor.

Apoi Manuel a omorât toți câinii aceia sălbatici care o păzeau pe Isabela și eliberând-o din lanțuri, o luă pe sărmana fată înspăimântată și ,gonind pe roibul său în lumina lunii, a dus-o pe fată în siguranța palatul părintesc.

Va urma

Manuel și Cele Două Inimi

  1. Fiecare poveste are un început

Regele Bohemond al Antiohiei conducea peste un oraș de o rară frumusețe și bogăție ale cărui turnuri și ziduri groase împrejmuiau unele dintre cele mai mărețe și luxuriante palate și case din Levant. Nenumărați negustori, încărcați cu mirodenii și mătăsuri, pietre scumpe și tămâie îi treceau pe porțile, venind din toate colțurile lumii, umplând piețele prăfuite și folosindu-și toată iscusința pentru a-și spori averile. De-a lungul promenadelor sale umblau frumoasele doamne și admiratorii lor în timp ce în grădinile sale exotice, printre palmierii legănați de vânt, statuile albe ale vechilor zei și fântânile arteziene, savanții și discipolii lor dezbăteau la umbră câte în lună și în stele. Mai erau și bisericile. Ridicându-se spre cerul orientului, acestea străluceau de la miriadele de mozaicuri aurite și icoane bătute cu pietre prețioase care le acopereau zidurile interioare. Iar în mijlocul tuturor acestor minuni se afla marele palat al regelui, un labirint de marmoră de toate culorile și cu toate texturile, sprijinit pe coloane înalte și arcuri largi. Dacă era un loc pe pământ în care îngeri s-ar fi coborât, un loc pe măsura măreției lor, acesta era Antiohia.

Cât despre Bohemond, el era un om înțelept, generos și drept, care de mult uitase păcatele tinereții sale și numeroasele bătălii care l-au pus pe tron. Ajuns în anii cei din urmă ai vieții sale, el împărțea puterea cu mult mai tânăra sa soție, a femeie frumoasă și mândră pe care a întâlnit-o cândva în Ierusalim când aceasta a venit din Franța trecând cu o corabie marea cea largă pentru a vedea locurile sfinte cucerite de cruciați. O chema Constanța și aceasta i-a născut regelui doar un copil, o fiică, care după ce a crescut a ajuns să fie cea mai frumoasă fecioară din întregul regat. Pe nume Isabella, poveștile despre farmecul ei s-au răspândit pretutindeni, inspirând poeți, aprinzând inimi și stârnind invidia.

Dar vai, la nu mult timp după ce Isabela împlinise șaisprezece ani, într-o zi, când se plimba cu suita ei pe malul râului, în afara zidurilor cetății, o bandă de hoți a venit de nicăieri ucigându-i pe servitori și luând-o cu ei pe frumoasa fată, ducând-o în cine știe ce văgăună. Când Bohemond află că și-a pierdut cea mai scumpă comoară, a trimis multe iscoade și mulți emisari să o aducă înapoi, dar fata era de negăsit.

Apoi, într-o seară, un om urât și straniu cu dinții putreziți a venit la curtea regelui cu un mesaj. Acesta i-a povestit lui Bohemond și soției sale că pentru moment fiica lor era în afara oricărei primejdii și că era prizoniera unui crud tâlhar și a acoliților lui, iar aceștia o vor înapoia de bunăvoie dacă Bohemond s-ar fi învoit să le predea orașul cu toate comorile până la următoarea lună plină, peste trei săptămâni. Dacă însă refuza, pe frumoasă o aștepta cea mai cumplită moarte. Numele răufăcătorului era Două-Cuțite și era știut drept un om ce se ținea de promisiunile sale. Iar pentru a-i dovedi că spunea adevărul mesagerul îi dădu regelui unul dintre inelele Isabelei și o coșită din părul ei blond. De asemenea, mesagerul i-a promis regelui că se va întoarce la timpul potrivit să-i asculte hotărârea și să încheie târgul.

Regele ardea de furie, dar totuși îl lăsă pe acel nenorocit să plece, trimițând numaidecât pe urmele lui o iscoadă. Dar, oricât de vicleană a fost acea iscoadă, hoțul i-a scăpat undeva în cheile adânci și șerpuitoare ale muntelui Aman, ce se întindea la miazănoapte de oraș.

Războinic din fire, regele se împotrivi să-și dea atât fata cât și coroana pe mâna tâlharilor cufundându-se zile și nopți în gând și rugăciune. Iar după o vreme, când reapăru palid și slăbit de suferință, le vorbi supușilor săi…

Va urma