Sfântul Ladislau

Fragment dintr-o frescă aflată în biserica fortificată de la Dărjiu (patrimoniu UNESCO), județul Harghita
sursă foto: fonduri-patrimoniu.ro

PROLOG

Bardul:

 „Cum te iubește apa cea dulce, de cristal

Și-ai răscolit nisipul mai rece ca un val,

În râul lin în care tu tocmai ai intrat,

Toți peștii de parfumu-ți îndat’ s-au speriat.

Și codru-ntins cu frunze ca vârful de cuțit

Se leagănă încet, cu rouă poleit,

Iar soarele pe ceruri, când luna-ncet se stinge,

Cu raza-i te-mpresoară și parcă te atinge.

Plăcut e chipul tău și păru-ți despletit,

Iar trupul ți-este zvelt și tânăr, oțelit,

Curată pielea ta ca pânza de mătase,

Ai mușchii sângerii, legați, întinși pe oase.

Dac-un arhanghel azi o formă ar lua

Și-ar vrea să vie-n trup, prin lume de-ar umbla,

Numai cu tine-ar prinde așa asemănare,

O, prinț al vieții noastre atât de muritoare.

Căci nu a fost vreodată văzut pe-acest pământ

Un nobil mai măreț, mai harnic și mai blând.

Pe drept te-au socotit, un sfânt și un divin,

O, rege înțelept și darnic și senin.”

1

Trezit în zori și gol, din ape răsări,

Sub cerul plin de vapori albaștri-cenușii,

Înfățișarea lui părea să răscolească

În jurul lui cântarea cea sfântă, îngerească.

Cu inima aprinsă, în grabă se găti,

Armura de argint pe corp și-o potrivi

Îngenunchind apoi, în paloș sprijinit

Și-o bardă grea ținând, cu teamă a vorbit:

„Tu, Tatăl meu de sus, de dincolo de nori,

Al firii împărat și-al cosmicei vâltori,

Tu, vânător etern ce sprijini zarea toată,

Spre tine gândul meu se zbate și înoată,

Căci vastele câmpii, udate-n ploi fierbinți

Și țara dintre munții ciopliți ca niște dinți,

Ele-aburite-n zori cu șerpi de cețuri grele,

Sub orizontul larg și încărcat cu stele,

De un cumplit prăpăd, de moarte s-au umplut,

Nici ochiul încercat așa n-a mai văzut,

Iar focul peste tot ca ciuma s-a prelins,

În flăcările-i mii de inocenți s-au stins.

Căci cete de cumani, cu ochii lor cei crunți,

Prin trecători au curs, venind turbați și mulți,

Ai noști sărmani supuși de robi au fost luați,

Iar cei ce s-au opus sfârșit-au spintecați.

Putere tu ne dă, păstorul meu iubit,

Pe cei ce pân-acum prea mult au suferit

De cei ce i-au rănit să știm să-i apărăm,

Pe cei ce i-au lovit să știm să-i alungăm.

Iar drumu-ntunecat tu azi ni-l luminează,

Cu harul tău divin ne binecuvântează,

Din jertfa celor duși pe scara din văzduh,

Tu fă dreptate iar, atotputernic duh.”

2

Cu patos s-a rugat frumosul Ladislau,

Iar îngerii plângând cuminți îl ascultau,

Când cavalerii toți pe cai se adunară,

Să-i prindă pe păgâni din urmă căutară.

Dar numai ce-ncetă a cere și-mplora,

Căci auzi venind tăcut în urma sa,

Cărarea de noroi din talpă-o bătuci,

Iar firul ierbii lung sub roba lui foșni.

Episcopul firav, cu numele uitat,

De prinț s-a agățat și-apoi a cuvântat:

„Tu, fiul nostru scump și gloria credinței,

Deschide-ți pieptul cald, cuptor al cuviinței.

Pe fata ce-am pierdut, căci fost-a înșfăcată,

De-acei păgâni haini în funii-nfășurată,

Te du cu frații tăi și cu a voastră-oștire,

De mi-o adu-ndărăt, ferește-o de pieire.

Tu ești stăpânul meu și, prin tăria ta,

Regatul ce-l avem, eu văd, se va-nălța,

Căci dintre toți ce sunt din neamul cel crăiesc,

Cei simpli și cei mulți pe tine te iubesc.

Ridică-te din loc, pe diavol să-l răpui,

Dihanie ce-a țâșnit din fundul Iadului,

Aruncă peste munți ce fiare a clocit

Și izbăvește dar norodul oropsit.”

Păli prelatul slab, bătrân și nedormit,

Rămas-a fără glas și tot a înlemnit,

De jale năpădit, ușor s-a clătinat

Pe umărul cel ferm, sleit el s-a lăsat.

Când pe potecă-apoi cei doi s-au înturnat,

Episcopul de prinț c-un braț s-a rezemat,

Ajunși la un castel de zid împrejmuit,

Sub poarta cea de fier, bărbații s-au oprit.

Cum Ladislau credința la mare rang punea,

Și-n luptă, de va fi o viață el să ia,

Ceru omului sfânt să-i dea o dezlegare,

El de la Dumnezeu să capete-ndurare.

3

S-au despărțit atunci și prințul a plecat,

Când goarnele sunând prelung au anunțat,

Sosirea celor drepți și duri ce se-nmulțiră,

Să-i prindă pe vrăjmași cu toții ei veniră.

Biharia detuna din vârfu-i de movilă,

Cetatea se umplea, războinici fără milă,

Eroi ce așteptau cu flamurile-n vânt,

Uniți în ură toți și prinși în jurământ.

Și Solomon sosi, el, craiul unguresc,

Și Geza și cu Lampert, ce-un tată-mpărtășesc

Cu ducele cel bun, veniseră să-l vadă,

Din pustă ei stârnind o mare cavalcadă.

Cu clinchet și cu dangăt și cu pocnit de fier,

Ecouri ridicând, izbindu-le de cer,

Oștirea-n răsărit de țară se urni,

Odată ce-a pornit, n-o mai puteai opri.

Și-n grabă-au străbătut ei dealurile verzi,

Trecut-au prin păduri, prin holde și livezi,

Prin râurile-adânci, ce aprige curgeau,

Când ciutele sărind din calea lor fugeau.

O foame-i chinuia cu ghionturile ei,

Sub piele-i zgândărea intrând ca un crâmpei,

Ca un grăunte dur sub pleoapă-i supăra,

Neîmpăcați voiau a-mpunge și mușca.

Căci prin natura lor, bărbații se smintesc,

Când moartea stă să ia tot ceea ce-ndrăgesc,

Cu ochi întunecați, ajung sălbăticiți,

Precum acei mistreți de haite prigoniți.

Așa și-acești oșteni cu fălcile scrâșnind,

Pumnale și securi le-ar fi zvârlit cu jind

În cărnuri de păgâni și, neîndestulați,

I-ar fi mâncat de vii, zdrobiți și sfârtecați.

4

Și iată că veni ea, ziua cea din urmă,

Când ungurii-au găsit neînfricata turmă

Din deal ei s-au pornit, rânjind precum dulăii

Cumanii lâncezeau cu prada-n fundul văii.

Iscoadele ce-n iarbă și-n rugii pârguiți,

Știindu-se din vreme de rege încolțiți,

De veste ei dădură cumanilor fugari,

Ce chiuind săltară pe roșii armăsari.

Au cotropit prin colb și nori au ridicat,

Din arcurile lor, săgețile-au plouat,

Dar ele-n coif și scut s-au rupt și s-au strivit,

Iar cavalerii grei din săbii i-au ciuntit.

Cu sulițele lor dușmani au spintecat,

Cu ghioagele de fier i-au spart, i-au măturat,

Sălbaticii-au fugit pe unde au știut,

Ei tot ce-au jefuit acolo au pierdut.

5

„Dar stai, cu ochi de șoim și-urechea încordată,

Tu află, un cuman scăpat-a cu o fată,

Proptind-o sus pe cal, el peste țarini zboară,

Pătruns-a prin păduri cu tânăra comoară.”

Prin umbre o târî în mijlocul de vară,

Trăgând în laba lui cea aspră și murdară

Un sân abia ieșit din coastele subțiri,

Cu-o frăgezime ce isca în el simțiri.

Când zarva bătăliei pierit-a, ia, din spate,

Într-un galop venind, cu fălcile-ncleștate,

Călare pe un cal ce necheza cumplit,

Sta Ladislau cel Sfânt, viteaz neobosit.

Se-ntinse după ei dar roibul lui slăbit,

Ca varga tremurând deodat-a-ncetinit,

Iar calul de barbar cu pas fulgerător,

Pe fată-o rătăci în codru-nșelător.

Apoi încrezător, el prințul a strigat,

În graiul lor străin trei vorbe-a aruncat

Și ascultând de el și al poveței șir,

Fecioara pe păgân îl prinse de chimir.

Cumanul neștiind ce-n jur se uneltea,

Călare pe-animal, în pântece-l lovea,

Dar când pe drumul lung la dreapta ocoli,

Fecioara de pe cal îl smulse și-l trânti.

Din lovitura grea, când omul se trezi,

Un pumn în zale tari măselele-i izbi,

Din botu-i furios, mult sânge se vărsă,

Dar zdravănul barbar pe loc se ridică.

Cu prințul cel frumos la trântă s-a luat,

Prin crengi și prin ciulini cei doi s-au răsturnat,

Barbarul cel vânjos ca stâlpul se ținea,

Iar corpul lui osos defel nu obosea.

Cinci ceasuri s-au luptat cei doi necontenit,

Niciunul nefiind ușor de biruit,

Când soarele apoi, grăbit, se prăvăli,

Lăsând pământul sur și codrii cei pustii…

6

Așa trecu un timp și ceru-nvinețit

Cu stele, rând pe rând, apoi s-a poleit,

Iar printre lovituri și gemetele lungi,

Tăcerea se-așternu pe dealuri și pe lunci.

Când luna izvorî, de bolta o-mpungea,

În ochii bulbucați, mânia pâlpâia,

Prin mâzga nopții noi, fecioara apăru

Și-al prințului topor în mână îl ținu.

Veni în dreptul lor, când ei se îmbrânceau,

Încinși, făptura ei nicicum n-o bănuiau

Și când s-a nimerit, de stat-au în picioare,

Ea barda a plesnit, durere-ucigătoare.

Al armei lung tăiș călcâiul i-a crestat

Grozavului cuman ce-amarnic a urlat,

Apoi s-a prăbușit, pe coate s-a târât,

Dar Ladislau, în păr, o gheară i-a vârât.

L-a prins ca pe-un vânat ce zile nu mai are

Și capul i l-a strâns c-un braț fără-ndurare,

Iar gâtul lui masiv cumva l-a răsucit,

Când bezna cerul tot deja l-a înnegrit.

Securea învârtind, fecioara înălță,

Și pielea deschizând, grumazul îl crăpă,

Puhoi de sânge cald în jur s-a-mprăștiat,

Apoi prin lovituri, de trup l-a depărtat.

Un vânt bătu spre ei și sângele-nchegat,

Cu izul lui greoi, de carne și sărat,

Se-ntinse peste tot, pe câmpul înverzit,

O viață de păgân țărâna a stropit.

7

El, prințul, ostenit, fecioarei i-a vorbit,

Și a aflat atunci de unde a venit,

Războinicul privi, la chip înseninat,

Căci tatăl ei era episcopul uitat.

El țeasta o scăpă, de trudă apăsat,

La pieptul fecioresc cu tâmpla-i așezat

Și rugăciuni spre Rai și sfinți el îngână,

Iertare el cerând căci moarte semănă.

Regatul cel întins, ca rupt din paradis,

Sub astre așternut, se cufundă în vis,

Pâraiele curgeau, povestea o cântau,

Cu-acel cuman învins de sfântul Ladislau.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului, 2018, Editura Școala Ardeleană, Cluj

Făt Frumos de la Bloc

A fost cândva o seară

Bătută de noroc

Că s-a născut un Făt

Frumos cu păr de foc

Într-un cartier cu blocuri

Înalte, cu balcoane,

Cu străzi pline de praf

Și multe termopane.

Pe taică-su-l chema

Grigore Împărat

Și tare bun era

Să facă fier forjat.

Iar maică-sa, Rujica,

Era filaturistă

Grăsună, cu varice,

Și parcă mult prea trisă.

Ei la etajul șase

Primiră de la stat

Un mic apartament,

Urât, decomandat.

Și a crescut Frumosul

Acolo șaișpe veri

Pân’ ambii lui părinți

Mi s-au trezit șomeri.

Iar într-o dimineață

Grigore Împărat

În camera cea mare

Pe Făt l-a convocat.

Și așa i-a spus Grigore

Frumosului său fiu

Că-i timp să-și facă traista,

Să plece în pustiu.

Și drum prin viață singur

Băiatul să-și croiască,

Că mica lor căsuță

Nu-i curte-mpărătească.

Iar cum venise seara

Și soarele-a plecat

Pe Fătul cel Frumos

Afară el l-a dat.

I-a-ntins și un rucsac,

I-a-ntins ș-un colt de pâine,

Și niște margarină

Să-l țină până mâine.

Și a pornit Frumosul

Prin vechiul cartier

Cu blocuri și garaje

Sub înstelatul cer.

De-acolo a mers prin beznă

În parcul cu arțari

Unde umblau prin tufe

Iubiți și poponari.

Pe drum treceau taxiuri

Ducând fetele-n club,

Câțiva studenți borau

La poarta unui pub.

Motanii mirolăiau

Orașul fremăta

De-un aer ce fierbinte

Pe Făt îl îmbia.

Și prima lui tristețe

Cumva s-a prefăcut

În gând de pribegie

Și proaspăt început.

Trecând un pod pe Someș,

Spre gară s-a pornit

Să ia un tren să-l ducă

În lume și-a dorit.

Dar cum ajunse-n gară

O ceată rea de zmei

Băgau spaima-n săracii

Bețivi, pișați pe ei.

Și-n bitele femei

Venite de la țară

Să-și vândă ceapa-n piață

În prag de primăvară.

Frumosul nu știa

Ce este de făcut

Căzi zmeii erau mari

Și mulți, l-ar fi bătut

De ar fi îndrăznit

Să Ii se pună-n cale

Și să îi izgonească

Pe Someș mai la vale.

Apoi un porumbel

Cu labe degerate

Din bolte pogorâ

”Vai, scapă-ne, bărbate”

”De zmeii ce fac larmă

Cu ochii lor cei mari,

Și pumnii lor ca piatra

De iuți dar și de tari.”

”Dar ce-aș putea să fac”

Frumosul a-ntrebat.

”Eu sunt doar un copil

Și nicidecum bărbat.”

”Dar ai picioare drepte

Și pieptul tău e lat

Și brațele ți-s groase,

Nu, nu, tu ești bărbat.”

A spus porumbul sur

Curaj astfel i-a dat

Și Fărul ce Frumos

S-a și simțit bărbat.

Și s-a zvârlit spre zmei,

De plete i-a-nșfăcat

Și într-un sfet de ceas

Cumplit i-a scuturat.

Iar zmeii cei cu colți

Și gurile lățite

Fugiră-n jos pe Someș

Cu bucile snopite.

Și s-au oprit la vale

Pe lângă o uzină

Unde erau parcate

Un tanc ș-o limuzină

Acolo ei trăiau

Cu muma lor cea rea

Ce peste muncitori

Cu biciul cârmuia.

Ea pentru Comuniști

O vreme a lucrat

Ca mare directoare

Într-un birou a stat.

Apoi când s-a schimbat

Regimul s-a tocmit

Cu cei de la putere

Uzina și-a-nsușit.

Ș-acum voia un mall

Din gară ea să facă

Cu baruri, magazine

Și un bazin cu apă.

În care zmeișorii

Și zânele de-oraș

Șă vină să la plimbare

Și să nu put-a caș.

Iar când a auzit

Ce Fătul a făcut

Cu fiere și otrava

Zmeoaica s-a umplut.

Cu tancul s-a pornit

Pe Făt să îl reteze

Cu bombe să-l lovească

Iar el să explodeze.

Frumosul aștepta

Cuminte pe peron

Un tren accelerat

Să-l ducă la Lyon.

Și poate acolo, poate,

O fată va găsi

Și-o palmă de regat

Cu ea v-a împărți.

Că lumea de prin gară

I-a spus că viața-i grea

În țara lor săracă

Da-n Franța-i altcumva.

Și ar fi prins și trenul

De nu l-ar fi oprit

Zmeoaica ș-al ei tanc

Ce-n cale i-a ieșit.

Cu tancul ea prăpăd

Prin gară a lăsat

Râzând de bunul Făt

Strigând că nu-i bărbat.

Și a mai spus urâta

Că ea e viitorul,

Progresul și speranța

Și tot ce vrea poporul.

Atunci un șobolan

Spre Făt a alergat

Pe drumul de beton

Ce-abia a fost turnat.

Ș-un paloș fermecat

Frumosului i-a dat,

Iar Fătul îngrozit

În mână l-a luat.

Și cu un ultim strigăt

Spre tanc  s-a azvârlit

Până un proiectil

În pântec l-a izbit.

Și tăndări l-a făcut

Pe tânărul Frumos

L-a dezvelit de piele

Și carne pân’ la os.

A râs urâta mumă

A zmeilor de-uzină

Cea plină de otravă,

Dar și de fiere plină

Că peste mica țară

De fier și de beton

În care muncitorul

E talpă la patron

Nu vor mai fi eroi

Ci doar câțiva bogați

Ce vor domni-n vecie

Tihniți și-ndestulați.

Și-n care lupii roșii

Frumos s-au îmbracăt

Și-n mici capitaliști

Cumva s-au preschimbat.

Dar colo sus în gară

Un pom mai stălucea,

Crescut-a printre șine

Și fructe dulci făcea.

Acolo Făt Frumos

Cu pântecul zdrobit

S-a tras pe-a sale brațe

Ș-acolo a murit.

Departe dinspre dealuri

Un vânt a adiat,

Cu aripa lui rece

Pe mort l-a mângăiat.

Iar stelele în lacrimi

În mare au plonjat

Că toate-l îndrăgiră

Pe Fătul sfârtecat.

Dar pomul cela mare,

De soare odrăslit

Un fruc avea în vârf

Rotund și aurit.

Iar fructul cel de aur

Din ramuri s-a desprins

Și-n pântecul cel gol

Căzu și carne-a prins.

Iar din siropul lui

Cu viață l-a-ntrămat

Iar Fătul cel Frumos

Sub pom s-a rădicat.

Și cât înca râdea

Zmeoaica sus pe tanc

Din spate el veni

Și a sărit la țanc

Cu paloșu-i tăie

Măreața căpățână

De se rostogoli

Ca mingea prin țărână.

Strigară boschetarii

Și babele de piață

Pe Făt ei îl țucară

De mi-l luă cu greață.

Iar după ce-i scăpă

De cazne și necaz

L-au dus în barul gării

De zmei să facă haz.

Iat Fătul a băut

O apă minerală

Cu bule multe, multe

Așa, pe burta goală.

Și când veniră zorii

Cu nașul a plecat

Departe la Lyon

Și nu s-a înturnat.

Iar babele și moșii

Ce a rachiu duhneau

Cu lacrimile-n ochi

Strigând, îl salutau.

Mulți ani ei au vorbit

De el acolo-n gară,

Apoi, după o vreme

Sărmanii îl uitară.

Ce s-o fi petrecut

Cu Fătul de la Bloc

Eu nu știu să vă spun,

Dar îi doresc noroc.