Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel și Cele Două Inimi

2. Tânărul curajos

Bohemond le-a vorbit oamenilor, cerându-le tuturor bărbaților cetății să pornească în căutarea fiicei sale, iar cel care avea să o aducă înapoi nevătămată va conduce regatul alături de el, împărțind toată puterea și privilegiile unui rege.

Astfel ademeniți, mulți dintre bărbați și-au pus șeile pe cai și s-au împrăștiat prin tot regatul, căutând în lung și-n lat. Timp de zece zile ei s-au urcat pe vârfurile munților, au coborât în cele mai adânci ponoare, dar nu au găsit-o pe Isabela. Iar când s-au înturnat cu mâinile goale, regele a știut că venise timpul să ia o hotărâre. La porunca lui toate clopotele bisericilor au bătut o noapte întreagă și multe rugăciuni au fost înălțate la cer în speranța unei minuni.

Minunea însă nu a avut loc, dar în următoarea zi, în timp ce regele stătea întins pe un pat într-una din grădinile interioare ale minunatului său palat alături de regina lui care-i mângâia fruntea și barba, un fecior cu părul negru și sprâncene groase veni să-l vadă. Ochii lui mari și verzi străluceau ca cele mai rafinate smaralde, buzele lui cărnoase rosteau cele mai blânde cuvinte. Îl chema Manuel și era fiul unei grecoaice foarte bogate, ai cărei strămoși își legaseră numele de însăși fondarea Antiohiei. Manuel îngenunche în fața perechii regești jurându-le că o va returna pe preaiubita lor fată. Apoi, fără să aștepte vreun răspuns din partea regelui băiatul a țâșnit afară din palat, fugind la casa mamei lui și implorând-o să-i împrumute cele mai de preț bijuterii pe care le avea. Femeia și ceilalți fii ai ei, aflând ce voia să facă, au încercat să-l facă pe băiat să renunțe la planul lui necugetat, dar Manuel nu-i ascultă. Într-un sfârșit, copleșită de rugămințile lui, văduva a cedat și i-a dat fiului ei un sac plic cu mărgăritare, rubine, safire și multe brățări și cercei de aur. Sfidând privirile nemulțumite de pe fețele fraților lui, tânărul a pornit în căutarea Isabelei, dar nu înainte de a afla de la iscoada ce-l urmărise pe acel mesager jerpelit de veni la curte, unde anume îi pierduse urma. Călări astfel înspre acel loc și odată ajuns a început să vorbească în gura mare, vorbindu-i roibului și lăudându-se pentru furtul unei comori pe care tocmai o șterpeli din casa unei bătrâne văduve din Damasc. Astfel a pătruns mai adânc prin acele chei, făcând larmă și râzând pe seama faptei sale când dintr-o dată fu înconjurat de o ceată de tâlhari ce-l cercetau bănuitori. Viața băiatului ar fi trebuit să se termine atunci și acolo, dar Manuel le vorbi tâlharilor, dându-le în dar toată prada lui și cerându-le să-l ducă la căpetenia lor deoarece dorea să se alăture bandei lui. Văzu un bătrân ponosit ce veni șchiopătând înspre el. Acesta îl prinse pe Manuel mână și-l privi lung, parcă uimit de frumusețea băiatului. Apoi i-a vorbit lui Manuel, dându-se drept regele hoților, cel care în curând avea să fie și rege al întregii Antiohii, deoarece în numai câteva zile avea să se înfățișeze din nou regelui Bohemond, pretinzând a fi unul dintre slujitorii lui și cerând tronul regatului pentru el însuși, temutul tâlhar Două-Cuțite.

Iată cât sunt de miraculoase sunt puterile frumuseții! Datorită chipului său încântător Manuel aflase că cel care îl căută pe Bohemond în cetate, amăgindu-l pe rege, era tocmai Două-Cuțite. Băiatul mai înțelesese că bătrânul avea o slăbiciune pentru bărbații tineri și astfel a căutat să se folosească cât putea de mult de neașteptata împrejurare ivită știind că în acest fel calea sa spre Isabela nu mai avea nici un fel de opreliști. Arătându-se încântat de avansurile ticălosului, Manuel a trecut prin labirintul de stânci și poteci înguste al muntelui Aman, încercând să țină minte orice amănunt care l-ar fi putut ajuta la întoarcere. Când în sfârșit au ajuns la peștera tâlharilor, băiatul o zări pe frumoasa Isabela prinsă în lanțuri și împrejmuită de zece tâlhari puternici, de haita lor de câini sălbatici, și de nenumărate comori. Inima tânărului pătimea pentru suferințele Isabelei, dar și-a ascuns durerea sub un zâmbet rece, străduindu-se să afle o cale să o scape de acolo.

 Izbăvirea veni tocmai din partea regelui tâlharilor. Sângele bătrânului fierbea de dorință pentru Manuel. Străduindu-se în fel și chip să-i facă pe plac noului său acolit tâlharul îi istorisea băiatului despre faptele sale de vitejie și cumplita vărsare de sânge pe care mereu a lăsat-o în urma sa.  Apoi, văzându-l că se apropia tot mai mult de el, șiretul tânăr îi ceru lui Două-Cuțite să sărbătorească buna lor înțelegere stropind-o cu niște vin. Ațâțat de frumusețea feciorului și peste măsură de bucuros, așa-zisul rege al tâlharilor a poruncit să fie adus cel mai întunecat, mai vechi și mai puternic vin armenesc pe care îl ținea în fundul peșterii sale, la răcoare. După un ospăț strașnic și multe cupe de vin, toți tâlharii și căpetenia lor se îmbătară strașnic adormind unul câte unul, până când nici unul nu mai rămăsese în picioare. Dar tânărul Manuel, aținându-se ce la acea destrăbălare și plin de obidă față de acei ticăloși s-a ridicat cu curaj și, luând o sabie, i-a tăiat în bucăți pe toți bețivanii aceia neputincioși. Trezit de o durere pătrunzătoare, Două-cuțite îl zări pe frumosul băiat cu fața toată mânjită de sânge cum sta aplecat peste el înfigându-i sabia adânc în inima lui bătrână și blestemată. Și acela a fost sfârșitul regelui tâlharilor.

Apoi Manuel a omorât toți câinii aceia sălbatici care o păzeau pe Isabela și eliberând-o din lanțuri, o luă pe sărmana fată înspăimântată și ,gonind pe roibul său în lumina lunii, a dus-o pe fată în siguranța palatul părintesc.

Va urma

Alina

E cinci dimineața prin optzeci și nouă,

Afară e noapte, e rece și plouă,

Un vechi camion duhnind a benzină

Le duce pe fete încet spre uzină.

Cu ele-i ș-Alina, copilă săracă,

La față lividă, slăbuță, posacă.

În mâna sa ține un colț de covrig.

Și azi va lucra în praf și în frig!

Uzina pătrată cu geamuri murdare

O ține departe de cer și de soare,

Dar ea nu se lasă, cuminte, muncește

Și pentru o viață mai bună robește.

Iar când dup-un an uzina e-nchisă,

Alina-n șomaj e iute trimisă,

Dar ea nu renunță și prin magazine

Își caută treabă, așa se-ntreține.

Mai trage cinci ani pe bani de nimic

Și tot ce câștigă adună-ntr-un plic,

Se face frumoasă, bărbații o plac,

Dar fata-i refuză, necazuri îi fac.

Alina prin crâșme apoi mai servește,

În piață la chioșcuri să vândă-și găsește,

Dar oameni-s răi și banii puțini,

Se duce să-ncerce printe la străini.

Acolo-i jignită, mereu umilită

Dar ea nu renunță că-i fată cinstită,

Și an după an cu mâna ei strânge

Cum știe și poate, în veci nu se plânge.

Iar dacă prin țară se-ntoarce vreodată,

Se simte pierdută, se simte uitată,

Dar singura casă, Alina învață,

E doar când oglinda și-o pune în față.

Apoi un iubit Alina-și găsește,

Bărbatu-i frumos și ea îl iubește,

Prin lume se duc, se ceartă-și zâmbesc,

Ca Eva ș-Adam păcatu-și trăiesc.

Alinei nu-i pasă ce oamenii spun,

Ea știe că vorba-i un glob de săpun,

Și tot ce rămâne e ce noi lăsăm

Cât încă trăim, cât încă lucrăm.

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…