Sălbatic fecior cu arcul
întins,
Ieși după capre pe
muntele nins,
Adonis cu pletele lungi și
greoaie
Sărea după pradă printre
pietroaie.
Și-n codrul de cedrii
apoi rătăcit
Se-opri la un iaz de
soare-ncălzit,
Cu ochiul lui ager în jur
cercetă,
De haină el grabnic apoi
se scăpă.
Cu pielea întinsă un trup
viguros,
De sângele-i tânăr udat
pân’ la os,
Ieși de sub togă, în apă
intră
Sărind ca un pește și o tulbură.
Iar fiarele multe,
simțindu-l aproape,
Fugiră prin peșteri și
peste hârtoape,
Când, iată, din umbre,
deloc tulburată,
Veni să-l privească o
gingașă fată.
Cu pielea ca sarea ce
marea o lasă
De albă și fața cuminte,
frumoasă,
Ea fără veșminte pe apă
călcă,
Ajunse la el și-ncet se-afundă.
Un dulce sărut pe
buzele-i lipi
Ș-apoi într-un zbor
de-acolo-l răpi,
Zburând peste codrul ce
lung fremăta
Venera pe-Adonis în brațe-l
purta.
Zeița de fildeș cu păr
mătăsos
Îl duse-ntr-un crâng cu
mult chiparos,
Ș-acolo sub stânci
fierbinți, vineții,
Pe-un pat aurit cu el se
iubi.
Parfumul Venerei, de alge
și flori
Umpluse văzduhul până la
nori
Și sclav și-l făcu pe
omu-ndrăgit,
Cu el în frunziș un an a
trăit.
Dar, vai, într-o zi un
lup se-auzi,
De urletul lui pădurea
vui.
Adonis sări de pofte
stârnit
C-o piatră în mână și gol
a fugit.
Voia să-l omoare pe lupul
fugar,
Dar dorul i-a fost aprins
în zadar,
Frumoasa Veneră îndată
l-a tras
La sânul-i rotund și
dulce și gras.
Cu plânset și vrajă așa
l-a ținut,
I-a dat fructul ei, i-a
dat tot ce-a vrut,
Cu dulce nectar mereu l-a
hrănit
Dar el se simțea de ea
pironit.
Căci unde frumoasa cu
cântec umplea
Tăcerea, el larmă și
goană visa.
Degeaba zeița plăcere i-a
dat,
În el colcăia un gând
blestemat.
Așa, într-o zi, pe la
răsărit
Când ea într-un somn
adânc, liniștit,
Zăcea-n așternut, băiatul
țâșni
Pe vârfuri călcând,
de-acolo fugi.
Trecu de un râu ce-n van
încercă
Să-l țină în loc și
se-nvolbură,
Apoi peste-un deal ce
calea-i opri
Crescând până-n cer
Adonis răzbi.
Și soarele-l arse și ploaia-l
udă,
Dar neînfricat el tot alergă
La iazul din vale. Ajuns,
și-a luat
Și arcul și tolba și iar
s-a-mbrăcat.
Zeiță, de ce un biet
muritor
Tu mi-ai îndrăgit
cu-atâta fior?
Căci Marte de sus, gelos,
vă pândea
Arzând dinăuntru,
pedeapsă cerea.
Apoi când Adonis din pat
ți-a scăpat,
De sus, din Olimp, pe-un
vânt a zburat
Ș-ajuns în pădure din zeu
se schimbă
În trup de mistreț și tare
urlă.
Adonis, sărmanul, un
neștiutor,
Vâna într-o luncă un
blând căprior,
Când, iată, a fost din
spate plesnit
De vierul cel rău și-n
prund tăvălit.
Un strigăt și gata, frumosul
băiat
De sânge umplut sfârși
spintecat –
Un corp fără vlagă, zdrobit
și târât,
Cu pântecul spart de-al
porcului rât.
Iar ochii lui limpezi
n-au mai zărit
Când dulcea Veneră din
ram a sărit,
Smulgându-l din gura ce
viața-i scurtă,
Iar Marte din pielea de
porc se-nălță.
”Adonis, iubite! Tu, soț
blestemat!
De ce l-ai ucis și l-ai
sfâșiat?”
Vorbise Venera cu lacrimi
pe-obraz.
Dar Marte-i răspunse cu
chiot, cu haz:
”Tu ești doar a mea și
mândrul fecior
E-un doar un grăunte de
timp trecător,
Cât oare-ai crezut că voi
mai răbda
Să-l văd cum din tine el
se înfrupta?”
”Dar eu sunt iubirea și
tot ce-i frumos
Se prinde în mine de sus
până jos,
Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”
Vorbise divina cu chip de
fecioară.
”Iar eu fac războiul de
foc și de fier,
Sub mine cei mulți se
taie și pier,
Un om mai puțin, să știi,
nu mă doare
Să-l rup în bucăți văzându-l
cum moare.
Acesta-i tributul ce toți
îl plătesc
Spre-a fi cu zeița pe
care-o râvnesc,
Te las dar să-ți plângi amantul
ucis,
Mă-ntorc în Olimp,”
bărbatul i-a zis.
Și Marte porni, Venera
țipă,
Un stol din frunziș spre
ceruri zbură,
Tot codrul se-umplu de-o
mare de flori
De roze și maci, de mândri
bujori.
Iar eu mă ridic de-acolo
și plec,
Pe culmi și prin văi ca
fulgerul trec,
Cetăți văd în zare și
cerul de vară,
Văd munții crestați ce-n mare pogoară.
Povestea Venerei și
gemătul ei,
Uitată de oameni și
scrisă de zei,
În zgomot de valuri și cântătoare
Se pierde ca roua topită
de soare.
Pe luciul de plumb
vapoare greoaie
Plutesc spre apus, din
larg vine ploaie…