Juditha

Judith Decaptându-l pe Holofern, Caravaggio, Sursă Foto: Wikipedia

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră,

Aleargă prin pe câmpul de stele-nvelit

Cu hainele rupte ea gâfâie aprig

Și-n mâini ține bine un cap ciopârțit.

Cetatea ei veche, Asiria-cea mare

Porni să o ardă cu oameni, cu care

Conduse de cruntul bărbat Holofern

Ce vru Israelul să-l vâre-n Infern.

Dar ea la acesta veni cătrănită

Și plânse șireata c-a fost izgonită

De-acasă, privind-o bărbatul dori

Să fie cu ea, așa mi-l vrăji.

Apoi, Holofern curpins de-așa patimi

În cortul lui singur la ea s-a cerut,

Cei doi se iubiră cu multă sudoare,

Iar când se gătară în somn au căzut.

Și-n noapte, vicleana, cu buzele late

Din somn ca o fiară încet s-a sculat,

Ea prinse un paloș ce-era pe aproape

Pe mândrul bărbat prin gât l-a tăiat.

Cu țeasta cea caldă ‘napoi la cetate

Fugi ea strigând: război și dreptate!

Ponit-au evreii în grabă la vale

Trecându-și dușmanii prin săbii și jale.

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Manuel și Cele Două Inimi

  1. Fiecare poveste are un început

Regele Bohemond al Antiohiei conducea peste un oraș de o rară frumusețe și bogăție ale cărui turnuri și ziduri groase împrejmuiau unele dintre cele mai mărețe și luxuriante palate și case din Levant. Nenumărați negustori, încărcați cu mirodenii și mătăsuri, pietre scumpe și tămâie îi treceau pe porțile, venind din toate colțurile lumii, umplând piețele prăfuite și folosindu-și toată iscusința pentru a-și spori averile. De-a lungul promenadelor sale umblau frumoasele doamne și admiratorii lor în timp ce în grădinile sale exotice, printre palmierii legănați de vânt, statuile albe ale vechilor zei și fântânile arteziene, savanții și discipolii lor dezbăteau la umbră câte în lună și în stele. Mai erau și bisericile. Ridicându-se spre cerul orientului, acestea străluceau de la miriadele de mozaicuri aurite și icoane bătute cu pietre prețioase care le acopereau zidurile interioare. Iar în mijlocul tuturor acestor minuni se afla marele palat al regelui, un labirint de marmoră de toate culorile și cu toate texturile, sprijinit pe coloane înalte și arcuri largi. Dacă era un loc pe pământ în care îngeri s-ar fi coborât, un loc pe măsura măreției lor, acesta era Antiohia.

Cât despre Bohemond, el era un om înțelept, generos și drept, care de mult uitase păcatele tinereții sale și numeroasele bătălii care l-au pus pe tron. Ajuns în anii cei din urmă ai vieții sale, el împărțea puterea cu mult mai tânăra sa soție, a femeie frumoasă și mândră pe care a întâlnit-o cândva în Ierusalim când aceasta a venit din Franța trecând cu o corabie marea cea largă pentru a vedea locurile sfinte cucerite de cruciați. O chema Constanța și aceasta i-a născut regelui doar un copil, o fiică, care după ce a crescut a ajuns să fie cea mai frumoasă fecioară din întregul regat. Pe nume Isabella, poveștile despre farmecul ei s-au răspândit pretutindeni, inspirând poeți, aprinzând inimi și stârnind invidia.

Dar vai, la nu mult timp după ce Isabela împlinise șaisprezece ani, într-o zi, când se plimba cu suita ei pe malul râului, în afara zidurilor cetății, o bandă de hoți a venit de nicăieri ucigându-i pe servitori și luând-o cu ei pe frumoasa fată, ducând-o în cine știe ce văgăună. Când Bohemond află că și-a pierdut cea mai scumpă comoară, a trimis multe iscoade și mulți emisari să o aducă înapoi, dar fata era de negăsit.

Apoi, într-o seară, un om urât și straniu cu dinții putreziți a venit la curtea regelui cu un mesaj. Acesta i-a povestit lui Bohemond și soției sale că pentru moment fiica lor era în afara oricărei primejdii și că era prizoniera unui crud tâlhar și a acoliților lui, iar aceștia o vor înapoia de bunăvoie dacă Bohemond s-ar fi învoit să le predea orașul cu toate comorile până la următoarea lună plină, peste trei săptămâni. Dacă însă refuza, pe frumoasă o aștepta cea mai cumplită moarte. Numele răufăcătorului era Două-Cuțite și era știut drept un om ce se ținea de promisiunile sale. Iar pentru a-i dovedi că spunea adevărul mesagerul îi dădu regelui unul dintre inelele Isabelei și o coșită din părul ei blond. De asemenea, mesagerul i-a promis regelui că se va întoarce la timpul potrivit să-i asculte hotărârea și să încheie târgul.

Regele ardea de furie, dar totuși îl lăsă pe acel nenorocit să plece, trimițând numaidecât pe urmele lui o iscoadă. Dar, oricât de vicleană a fost acea iscoadă, hoțul i-a scăpat undeva în cheile adânci și șerpuitoare ale muntelui Aman, ce se întindea la miazănoapte de oraș.

Războinic din fire, regele se împotrivi să-și dea atât fata cât și coroana pe mâna tâlharilor cufundându-se zile și nopți în gând și rugăciune. Iar după o vreme, când reapăru palid și slăbit de suferință, le vorbi supușilor săi…

Va urma