Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…