Manuel and The Two Hearts

8. The third trial

Manuel had just found out that was to set off once again, this time to the court of the great sultan of Rum. What he had to bring from there was a holy rose whose petals once touched always compelled people to tell the truth. But this flower was heavily guarded and there were not many who would dare to venture and take it from the place where it lay?

Yet, again, Manuel put aside all fears and rode across the mountains until one day he arrived at the gates of the sultan’s city, which he entered pretending to be a Persian a merchant.

When night fell Manuel struggled to find a way inside the palace, but everywhere he looked heavily armed guards were watching it from high up on the stone walls. A silver crescent moon then rose up a brightened the darkness, making Manuel’s quest even harder.

But then, out of nowhere, the blows of a thousand horns shook the midnight air. A great host of soldiers coming with their emperor from Constantinople surrounded the city and started wreaking panic among its people. How was it that such a great army had passed unobserved by their scouts, no one understood? But now it was too late. The city had to defend itself. In the confusion that followed, many of the sultan’s guards left the palace to go fight on the walls. It was then that the mysterious sight Manuel had acquired when he sacrificed his eye led him to a small door behind the palace. It their frenzy, some of the guards who rushed out through it had left it open. Manuel entered that door and walked around a palace he had never seen, knowing its every corner, its every hallway, and its every room. This is how, unseen by anyone, Manuel found the holy rose hidden in a lavish inner court with its pillars, and arches, and four whispering marble fountains. Under the light of the moon the turmoil of the fight subsided in the distance. All Manuel could hear now were a few crickets and the lazy trickling of those fountains. The rose stood in the middle, surrounded by its thorny wreathing bush. It had only one majestic, glowing bloom right in the heart of all those entwined branches. To get to it, Manuel had to pass through its sharp thorns who scratched and stung him without mercy. Ah Manuel, why was it that right here your second sight had to fail you?

The boy picked the flower and hid it in his shirt. He then got out of the palace the same way he got in and, eluding both armies, he climbed down the city walls, stole a horse and rode way back to Antioch.

Once he crossed his city’s gates he went to Isabella and gave her the rose. It was a beautiful summer morning. The girl gazed at her charming Manuel and, ignoring everyone around, she embraced the boy. But only a few seconds after a terrible shiver took over Manuel, throwing him to the ground. A thick, white foam started to pour from his mouth and the youth coiled in pain. With a desperate grimace, he looked  for one last time at Isabella and screamed her name, then, after some excruciating five minutes he died killed by the holy rose’s poisoned thorns. That had been the real secret behind the great sultan’s rose safety.

Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…

Prometeu

1

La marginea lumii spre-o mare-nghețată

Gonea într-un car cu blonda lui pleată

Al zilei stăpân, de zei zămislit,

El, Soarele sfânt și nebiruit.

Pe frunte purta cunună aleasă

Din frunze de foc și tare frumoasă,

Iar trupu-i era de rele păzit

C-o zale de aur ș-un scut oțelit.

Și opt cai de fier căruța-i trăgeau,

Acolo pe-un țărm jăratec cereau,

Putere să-și ia din el și să-nceapă,

Să-l treacă-n galop spre zori, peste apă.

Dar mai la o parte stătea printre stânci

Pândindu-l pe Soare acolo, pe brânci,

Cu părul vâlvoi și barbă roșcată,

Cu ochii lui ageri și chipu-i de piatră,

Acel Prometeu, titan ne-mblânzit,

Ce-n sfadă cu zeii mereu a trăit.

Iar dinții lui duri în gură-i scrâșneau

Și mușchii lui aprigi cumplit tremurau,

Căci, iată, răbdarea încet îl lăsa,

Un plan blestemat în minte-i fierbea.

Tăcut el țâșni din prund și pietriș

Lovindu-l pe Soare în ceafă, pieziș,

Dar astrul puternic pe loc se roti

Și-n cel ce-l pocnise răgind se trânti.

Un munte titanul apoi clătină,

Cu zgomot spre Soare îl și răsturnă,

Dar astrul cu cotul bucăți îl făcu

Și lui Prometeu un ghiont îi dădu.

Căzuse titanul, dar iarăși veni,

Pe Soare mușcându-l în tâmplă-l lovi.

Așa s-au smucit, grozav s-au ciocnit

La capătul lumii pe-un țărm înnegrit,  

De carne s-au tras și pielea și-au smuls,

Cu mâinile goale cei doi s-au străpuns…

Un ceas s-au bătut, păreau neclintiți,

De patimi vrăjmașe fiind înghiontiți,

Într-unul tot focul din cer se vărsa,

Într-altul pământul și lava-i zvâcnea.

Apoi dintr-o dată titanul sări,

Pe Soare-l împinse, de-acolo fugi,

Iar astrul rămase uimit și-nciudat.

De ce Prometeu așa l-a lăsat,

Titanul cu ochii atotștiutori

Ce semăna teama în nemuritori?

Dar Soarele-n sus privirea-și ținti

Grăbit, se sui în car și porni,

Zbură peste marea cea rece și rea

Căci noaptea din urmă cu ropot venea.

2

Călca prin păduri, sălta peste văi

Titanul urmând ascunsele căi,

Iar când dup-un timp, suflând, se opri,

Urlă ca un urs și zarea muți.

În fața lui munți și grote erau,

Din grote sălbatici în cete veneau,

De cerul cel veșnic, acolo uitați,

Copii și bătrâni, femei și bărbați.

Titanul, de zeii cei mari izgonit

Când pentru putere ei s-au războit,

De primii sălbatici lăsați pe pământ

Se prinse-nvățându-i cerescul cuvânt.

A stat printre ei și noapte și zi,

Și-n mințile lor o forță simți,

Dar pentru ca ea frumos să dospească,

Să facă lumină și să izbucnească

O sfântă scânteie cu foc trebuia

El să le-aducă și acum o avea.

Căci iată de ce pe Soare l-a-mpins,

Iar când s-au luptat cununa i-a prins

Ș-o frunză de foc el astfel fură,

Pe fiare în oameni cu ea îi schimbă.

Făcându-i stăpâni pe foc i-a-ntărit

Ei lemne au ars și fier au topit

Și focul puteri cumplite le-a dat,

Dar i-a-mbogățit și i-a înălțat,

Cetăți au zidit, regate-au întins,

Pământul în lung și-n l-au cuprins.

Ș-aceasta-i povestea lui Prometeu

Titanul cel bun cu părul de leu.