Manuel și Cele Două Inimi

  1. Fiecare poveste are un început

Regele Bohemond al Antiohiei conducea peste un oraș de o rară frumusețe și bogăție ale cărui turnuri și ziduri groase împrejmuiau unele dintre cele mai mărețe și luxuriante palate și case din Levant. Nenumărați negustori, încărcați cu mirodenii și mătăsuri, pietre scumpe și tămâie îi treceau pe porțile, venind din toate colțurile lumii, umplând piețele prăfuite și folosindu-și toată iscusința pentru a-și spori averile. De-a lungul promenadelor sale umblau frumoasele doamne și admiratorii lor în timp ce în grădinile sale exotice, printre palmierii legănați de vânt, statuile albe ale vechilor zei și fântânile arteziene, savanții și discipolii lor dezbăteau la umbră câte în lună și în stele. Mai erau și bisericile. Ridicându-se spre cerul orientului, acestea străluceau de la miriadele de mozaicuri aurite și icoane bătute cu pietre prețioase care le acopereau zidurile interioare. Iar în mijlocul tuturor acestor minuni se afla marele palat al regelui, un labirint de marmoră de toate culorile și cu toate texturile, sprijinit pe coloane înalte și arcuri largi. Dacă era un loc pe pământ în care îngeri s-ar fi coborât, un loc pe măsura măreției lor, acesta era Antiohia.

Cât despre Bohemond, el era un om înțelept, generos și drept, care de mult uitase păcatele tinereții sale și numeroasele bătălii care l-au pus pe tron. Ajuns în anii cei din urmă ai vieții sale, el împărțea puterea cu mult mai tânăra sa soție, a femeie frumoasă și mândră pe care a întâlnit-o cândva în Ierusalim când aceasta a venit din Franța trecând cu o corabie marea cea largă pentru a vedea locurile sfinte cucerite de cruciați. O chema Constanța și aceasta i-a născut regelui doar un copil, o fiică, care după ce a crescut a ajuns să fie cea mai frumoasă fecioară din întregul regat. Pe nume Isabella, poveștile despre farmecul ei s-au răspândit pretutindeni, inspirând poeți, aprinzând inimi și stârnind invidia.

Dar vai, la nu mult timp după ce Isabela împlinise șaisprezece ani, într-o zi, când se plimba cu suita ei pe malul râului, în afara zidurilor cetății, o bandă de hoți a venit de nicăieri ucigându-i pe servitori și luând-o cu ei pe frumoasa fată, ducând-o în cine știe ce văgăună. Când Bohemond află că și-a pierdut cea mai scumpă comoară, a trimis multe iscoade și mulți emisari să o aducă înapoi, dar fata era de negăsit.

Apoi, într-o seară, un om urât și straniu cu dinții putreziți a venit la curtea regelui cu un mesaj. Acesta i-a povestit lui Bohemond și soției sale că pentru moment fiica lor era în afara oricărei primejdii și că era prizoniera unui crud tâlhar și a acoliților lui, iar aceștia o vor înapoia de bunăvoie dacă Bohemond s-ar fi învoit să le predea orașul cu toate comorile până la următoarea lună plină, peste trei săptămâni. Dacă însă refuza, pe frumoasă o aștepta cea mai cumplită moarte. Numele răufăcătorului era Două-Cuțite și era știut drept un om ce se ținea de promisiunile sale. Iar pentru a-i dovedi că spunea adevărul mesagerul îi dădu regelui unul dintre inelele Isabelei și o coșită din părul ei blond. De asemenea, mesagerul i-a promis regelui că se va întoarce la timpul potrivit să-i asculte hotărârea și să încheie târgul.

Regele ardea de furie, dar totuși îl lăsă pe acel nenorocit să plece, trimițând numaidecât pe urmele lui o iscoadă. Dar, oricât de vicleană a fost acea iscoadă, hoțul i-a scăpat undeva în cheile adânci și șerpuitoare ale muntelui Aman, ce se întindea la miazănoapte de oraș.

Războinic din fire, regele se împotrivi să-și dea atât fata cât și coroana pe mâna tâlharilor cufundându-se zile și nopți în gând și rugăciune. Iar după o vreme, când reapăru palid și slăbit de suferință, le vorbi supușilor săi…

Va urma

Poem de seară – Faunul

Cândva într-o pădure printre copaci stătea

Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,

O bestie cu coarne și ochii albi-verzui

Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.

Din trupul lui păros lichenii atârnau,

Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,

Picioarele-i de capră cu agere mișcări

Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.

Un nai ținea la brâu și când se odihnea,

Sufla ușor în el și crângul șuiera,

Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,

Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.

Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut

O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.

Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,

Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.

Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit

Și astfel dispăru, din umbră a sărit

Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă

Când ea dădu să intre în casă, o fură.

Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,

Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,

Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea

Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.

În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați

Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați

Pe care îi aduse acel încornorat,

Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.

Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure

Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,

Cu ochii arzători el lung o cerceta,

Dar fata amuțise și toată tremura.

Sub stele el apoi să cânte a-nceput

Din nai și în copite pământul l-a bătut,

El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,

Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.

Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,

Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,

Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti

Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.

De-ndată peste ei un fulger răzbătu,

Sosind pe un cal de aur în față le-apăru

Al codrului stăpân, un zeu încununat

Cu ramuri de cireș și chipul minunat.

Pe fată de o mână cuminte-o apucă

Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă

Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă

Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.

Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.

Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.

Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit

Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.

Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,

Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.

Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,

Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,

Căci an de an copacii sub fierul vostru mor

Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”

Așa el a vorbit, frumosul luminos

Și într-un gând o duse pe fată până jos –

În satul ei din vale, în poartă o lăsă,

Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.

Fecioara temătoare în casă a intrat

Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.

Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,

S-a pus și a mâncat un iepure și mure

Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,

Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.