An Der Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019

Can We Really Break The Cycle?

Georges Seurat. A Sunday on La Grande Jatte — 1884, 1884/86. Helen Birch Bartlett Memorial Collection.
Art Institute ChicChicago

Can we start living outside the norms and obligations of societies, beyond the prejudices, the mass consumption patterns?

The only thing I can say about my life right now is that I am tired. Tired of running in circles, tired of running away, tired of struggling for things that will most probably never make me happy.

For many of us it is time to redifine their way we think, to learn the function of generosity, the role of a good, long break, to learn to say no when we have to, to cherish everything that life gave us, and to build with what we have. We live under the umbrella of fear and division, we live to serve others, constanlty ingest what we are given, never doubt.

We drag ourselves from one paycheck to another, from one loan to another. Every year we buy year new gadgets without even learning how to use the old ones. We travel to escape our lives, then we return to find ourselves trapped again. We try to evade life and death alike. In a world where everything falls into the hands of private bussineses, society will only feed basic needs, never ensure security to its people, never create free citizens. Is this what we’ve become so proud of? Is that what we actually need from life?

What can we do then?

Tackling social policies and cultural prejudices would be a part of the answer.

Living for a clear, achevable goal and having the right expectations would be another.

Telling the stories we want to tell, telling them out loud, and giving other people the courage they need, will always help.

Discliplining ourselves to push our own imaginary boundaries and find the strenght to pursue our dreams would be ideal.