Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/

Manuel și Cele Două Inimi

3. Prima inimă

După ce Isabela își recăpătă puterile, regele îl chemă pe Manuel la curte dorind să îl încoroneze și să cârmuiască regatul împreună. Dar Manuel refuză coroana, spunându-le tuturor celor prezenți că singurul motiv pentru care se aventurase să o salveze pe prințesă era pentru că nu putuse îndura să o știe prinsă în ghearele acelor ticăloși și că tot ce își dorea acum era veșnica ei prietenie. Recunoscătoare, Isabella sări de pe tronul său și cu ochii în lacrimi îl îmbrățișă pe frumosul grec. Însă parfumul băiatului și trupul lui zvelt și fierbinte o zăpăciră și o fermecară. Fata îți opri plânsetul și, uimită, se uită cu îndrăzneală în ochii celui pe care îl strângea în brațe. Abia acum observă că salvatorul ei era un tânăr de o rară frumusețe. Isabela roși. Recunoștința ei se preschimbă în dorință, iar după ce-și reveni, îl imploră numaidecât pe tatăl ei să-i îngăduie lui Manuel să stea cu ei la curte. Înțeleptul regele încuviință cererea fiicei sale. La fel făcu și Manuel, care în taină o iubea pe Isabela.  Încă de mult timp o urmărise peste tot pe unde se ducea alături de suita ei, visându-i părul cel lung și auriu, buzele ei dulci și ochii ei albaștri. Dar în acea zi cumplită când fata fusese răpită el fusese plecat în Damasc, grijindu-se de negoțul familiei sale. Niciodată nu-și putut ierta acea nefericită întâmplare. Zi și noapte se chinui, plânse și se zbătu cum să facă și să dea de ea. Nimeni nu i-a înțeles zbuciumul, iar el nu-l împărtăși nimănui.  Dar a fost  tocmai acea iubire care fremătă atât de puternic în inima lui a fost cea care-i dădu curajul să o salveze.

Și odată ce înțelegerea a fost făcută, Manuel se mută la palat fiind de nedespărțit de frumoasa lui fecioară. Niciodată nu fusese mai fericit. Până într-o zi când un fermecător cavaler se apropie de prințesă, copleșind-o cu vorbele lui dulci. Și-n timp ce aceștia se conversau toți cei aflați în preajmă văzură cum Manuel începu să tremure, chipul i se învineți și ochii îi ardeau de mânie. În noaptea ce a urmat, tânărul zdruncinat intră în iatacul Isabelei trezind-o și mărturisindu-și iubirea pe care o avea pentru ea. Răbdătoare, prințesa îl lăsă să-și verse suferința, iar după ce băiatul se opri îl sărută pe grumaz, apoi obraz și apoi pe gură. Ce a urmat cuvintele mele nu vă pot destăinui, dar o lună mai târziu cei doi s-au căsătorit, aducând nădejde și bucuria peste întreaga cetate.

https://poemefarastapan.com/2019/06/02/manuel-and-the-two-hearts-3/

Manuel și Cele Două Inimi

2. Tânărul curajos

Bohemond le-a vorbit oamenilor, cerându-le tuturor bărbaților cetății să pornească în căutarea fiicei sale, iar cel care avea să o aducă înapoi nevătămată va conduce regatul alături de el, împărțind toată puterea și privilegiile unui rege.

Astfel ademeniți, mulți dintre bărbați și-au pus șeile pe cai și s-au împrăștiat prin tot regatul, căutând în lung și-n lat. Timp de zece zile ei s-au urcat pe vârfurile munților, au coborât în cele mai adânci ponoare, dar nu au găsit-o pe Isabela. Iar când s-au înturnat cu mâinile goale, regele a știut că venise timpul să ia o hotărâre. La porunca lui toate clopotele bisericilor au bătut o noapte întreagă și multe rugăciuni au fost înălțate la cer în speranța unei minuni.

Minunea însă nu a avut loc, dar în următoarea zi, în timp ce regele stătea întins pe un pat într-una din grădinile interioare ale minunatului său palat alături de regina lui care-i mângâia fruntea și barba, un fecior cu părul negru și sprâncene groase veni să-l vadă. Ochii lui mari și verzi străluceau ca cele mai rafinate smaralde, buzele lui cărnoase rosteau cele mai blânde cuvinte. Îl chema Manuel și era fiul unei grecoaice foarte bogate, ai cărei strămoși își legaseră numele de însăși fondarea Antiohiei. Manuel îngenunche în fața perechii regești jurându-le că o va returna pe preaiubita lor fată. Apoi, fără să aștepte vreun răspuns din partea regelui băiatul a țâșnit afară din palat, fugind la casa mamei lui și implorând-o să-i împrumute cele mai de preț bijuterii pe care le avea. Femeia și ceilalți fii ai ei, aflând ce voia să facă, au încercat să-l facă pe băiat să renunțe la planul lui necugetat, dar Manuel nu-i ascultă. Într-un sfârșit, copleșită de rugămințile lui, văduva a cedat și i-a dat fiului ei un sac plic cu mărgăritare, rubine, safire și multe brățări și cercei de aur. Sfidând privirile nemulțumite de pe fețele fraților lui, tânărul a pornit în căutarea Isabelei, dar nu înainte de a afla de la iscoada ce-l urmărise pe acel mesager jerpelit de veni la curte, unde anume îi pierduse urma. Călări astfel înspre acel loc și odată ajuns a început să vorbească în gura mare, vorbindu-i roibului și lăudându-se pentru furtul unei comori pe care tocmai o șterpeli din casa unei bătrâne văduve din Damasc. Astfel a pătruns mai adânc prin acele chei, făcând larmă și râzând pe seama faptei sale când dintr-o dată fu înconjurat de o ceată de tâlhari ce-l cercetau bănuitori. Viața băiatului ar fi trebuit să se termine atunci și acolo, dar Manuel le vorbi tâlharilor, dându-le în dar toată prada lui și cerându-le să-l ducă la căpetenia lor deoarece dorea să se alăture bandei lui. Văzu un bătrân ponosit ce veni șchiopătând înspre el. Acesta îl prinse pe Manuel mână și-l privi lung, parcă uimit de frumusețea băiatului. Apoi i-a vorbit lui Manuel, dându-se drept regele hoților, cel care în curând avea să fie și rege al întregii Antiohii, deoarece în numai câteva zile avea să se înfățișeze din nou regelui Bohemond, pretinzând a fi unul dintre slujitorii lui și cerând tronul regatului pentru el însuși, temutul tâlhar Două-Cuțite.

Iată cât sunt de miraculoase sunt puterile frumuseții! Datorită chipului său încântător Manuel aflase că cel care îl căută pe Bohemond în cetate, amăgindu-l pe rege, era tocmai Două-Cuțite. Băiatul mai înțelesese că bătrânul avea o slăbiciune pentru bărbații tineri și astfel a căutat să se folosească cât putea de mult de neașteptata împrejurare ivită știind că în acest fel calea sa spre Isabela nu mai avea nici un fel de opreliști. Arătându-se încântat de avansurile ticălosului, Manuel a trecut prin labirintul de stânci și poteci înguste al muntelui Aman, încercând să țină minte orice amănunt care l-ar fi putut ajuta la întoarcere. Când în sfârșit au ajuns la peștera tâlharilor, băiatul o zări pe frumoasa Isabela prinsă în lanțuri și împrejmuită de zece tâlhari puternici, de haita lor de câini sălbatici, și de nenumărate comori. Inima tânărului pătimea pentru suferințele Isabelei, dar și-a ascuns durerea sub un zâmbet rece, străduindu-se să afle o cale să o scape de acolo.

 Izbăvirea veni tocmai din partea regelui tâlharilor. Sângele bătrânului fierbea de dorință pentru Manuel. Străduindu-se în fel și chip să-i facă pe plac noului său acolit tâlharul îi istorisea băiatului despre faptele sale de vitejie și cumplita vărsare de sânge pe care mereu a lăsat-o în urma sa.  Apoi, văzându-l că se apropia tot mai mult de el, șiretul tânăr îi ceru lui Două-Cuțite să sărbătorească buna lor înțelegere stropind-o cu niște vin. Ațâțat de frumusețea feciorului și peste măsură de bucuros, așa-zisul rege al tâlharilor a poruncit să fie adus cel mai întunecat, mai vechi și mai puternic vin armenesc pe care îl ținea în fundul peșterii sale, la răcoare. După un ospăț strașnic și multe cupe de vin, toți tâlharii și căpetenia lor se îmbătară strașnic adormind unul câte unul, până când nici unul nu mai rămăsese în picioare. Dar tânărul Manuel, aținându-se ce la acea destrăbălare și plin de obidă față de acei ticăloși s-a ridicat cu curaj și, luând o sabie, i-a tăiat în bucăți pe toți bețivanii aceia neputincioși. Trezit de o durere pătrunzătoare, Două-cuțite îl zări pe frumosul băiat cu fața toată mânjită de sânge cum sta aplecat peste el înfigându-i sabia adânc în inima lui bătrână și blestemată. Și acela a fost sfârșitul regelui tâlharilor.

Apoi Manuel a omorât toți câinii aceia sălbatici care o păzeau pe Isabela și eliberând-o din lanțuri, o luă pe sărmana fată înspăimântată și ,gonind pe roibul său în lumina lunii, a dus-o pe fată în siguranța palatul părintesc.

Va urma

Manuel și Cele Două Inimi

  1. Fiecare poveste are un început

Regele Bohemond al Antiohiei conducea peste un oraș de o rară frumusețe și bogăție ale cărui turnuri și ziduri groase împrejmuiau unele dintre cele mai mărețe și luxuriante palate și case din Levant. Nenumărați negustori, încărcați cu mirodenii și mătăsuri, pietre scumpe și tămâie îi treceau pe porțile, venind din toate colțurile lumii, umplând piețele prăfuite și folosindu-și toată iscusința pentru a-și spori averile. De-a lungul promenadelor sale umblau frumoasele doamne și admiratorii lor în timp ce în grădinile sale exotice, printre palmierii legănați de vânt, statuile albe ale vechilor zei și fântânile arteziene, savanții și discipolii lor dezbăteau la umbră câte în lună și în stele. Mai erau și bisericile. Ridicându-se spre cerul orientului, acestea străluceau de la miriadele de mozaicuri aurite și icoane bătute cu pietre prețioase care le acopereau zidurile interioare. Iar în mijlocul tuturor acestor minuni se afla marele palat al regelui, un labirint de marmoră de toate culorile și cu toate texturile, sprijinit pe coloane înalte și arcuri largi. Dacă era un loc pe pământ în care îngeri s-ar fi coborât, un loc pe măsura măreției lor, acesta era Antiohia.

Cât despre Bohemond, el era un om înțelept, generos și drept, care de mult uitase păcatele tinereții sale și numeroasele bătălii care l-au pus pe tron. Ajuns în anii cei din urmă ai vieții sale, el împărțea puterea cu mult mai tânăra sa soție, a femeie frumoasă și mândră pe care a întâlnit-o cândva în Ierusalim când aceasta a venit din Franța trecând cu o corabie marea cea largă pentru a vedea locurile sfinte cucerite de cruciați. O chema Constanța și aceasta i-a născut regelui doar un copil, o fiică, care după ce a crescut a ajuns să fie cea mai frumoasă fecioară din întregul regat. Pe nume Isabella, poveștile despre farmecul ei s-au răspândit pretutindeni, inspirând poeți, aprinzând inimi și stârnind invidia.

Dar vai, la nu mult timp după ce Isabela împlinise șaisprezece ani, într-o zi, când se plimba cu suita ei pe malul râului, în afara zidurilor cetății, o bandă de hoți a venit de nicăieri ucigându-i pe servitori și luând-o cu ei pe frumoasa fată, ducând-o în cine știe ce văgăună. Când Bohemond află că și-a pierdut cea mai scumpă comoară, a trimis multe iscoade și mulți emisari să o aducă înapoi, dar fata era de negăsit.

Apoi, într-o seară, un om urât și straniu cu dinții putreziți a venit la curtea regelui cu un mesaj. Acesta i-a povestit lui Bohemond și soției sale că pentru moment fiica lor era în afara oricărei primejdii și că era prizoniera unui crud tâlhar și a acoliților lui, iar aceștia o vor înapoia de bunăvoie dacă Bohemond s-ar fi învoit să le predea orașul cu toate comorile până la următoarea lună plină, peste trei săptămâni. Dacă însă refuza, pe frumoasă o aștepta cea mai cumplită moarte. Numele răufăcătorului era Două-Cuțite și era știut drept un om ce se ținea de promisiunile sale. Iar pentru a-i dovedi că spunea adevărul mesagerul îi dădu regelui unul dintre inelele Isabelei și o coșită din părul ei blond. De asemenea, mesagerul i-a promis regelui că se va întoarce la timpul potrivit să-i asculte hotărârea și să încheie târgul.

Regele ardea de furie, dar totuși îl lăsă pe acel nenorocit să plece, trimițând numaidecât pe urmele lui o iscoadă. Dar, oricât de vicleană a fost acea iscoadă, hoțul i-a scăpat undeva în cheile adânci și șerpuitoare ale muntelui Aman, ce se întindea la miazănoapte de oraș.

Războinic din fire, regele se împotrivi să-și dea atât fata cât și coroana pe mâna tâlharilor cufundându-se zile și nopți în gând și rugăciune. Iar după o vreme, când reapăru palid și slăbit de suferință, le vorbi supușilor săi…

Va urma

Cântecul Bizanțului

Corifeul:

Cetate încinsă cu ziduri curate

Și turnuri înalte pe stâncă durate

De ce te-ai pierdut de timp înghițită,

Stăpână a mării, cetate slăvită?

Corul:

Furată de-Apus și de Răsărit

În negura vremii te-ai prăbușit.

Corifeul:

Veneau pelerinii, veneau călătorii,

Să-ți intre pe poartă, tu, mândră minune,

Veneau mercenarii, veneau negustorii,

Cu gând de mărire, avere s-adune.

Corul:

În imnuri de slavă mereu răsunai

Și cerul pe lume tu îl revărsai.

Corifeul:

Cu marmore-albastre frumos învelite

Palatele tale pe toți îi uimeau

Și scumpe biserici morminte țineau

De mari împărați și trupuri sfințite.

Corul:

Aveai multe piețe, fântâni și bazare,

Statui și grădini ca rupte de soare.

Corifeul:

Pe stâlpi din porfir, pe-arcade-nflorite

Zidirile toate erau sprijinite,

Din marea cea verde precum un smarald

Ieșeai sub un cer albastru și cald.

Corul:

Pe-alei eremiți cu bărbile dese

Umblau printre-oșteni și doamne alese.

Corifeul:

Iar purpura Romei pe steaguri vopsită

În briza de vară plăcut flutura,

La curtea cu perle și aur stropită

Un cârd de supuși cântând se-nchina –

Corul:

Sublimului cezar abia-ncununat,

De-un dârz patriarh pe tron înălțat.

Corifeul:

Văd Sfânta Sofia cu bolta ei lată,

Biserica mare, în grabă clădită,

Pe Sfânta Irene în umbra-i pitită,

Mai văd Hipodromul, gigantul de piatră.

Corul:

Ș-aud învățații, apoi funcționarii,

Studenții, poeții, meșteșugarii.

Corifeul:

Apoi mai aud din intrigi ieșite

Suspine și strigăt și scuturi lovite

De săbii, ghiulele ce cad, te zdrobesc!

Nu pot să-ndur, aici mă opresc.

Corul:

Bizanțul e mort, dar noi mai trăim

Și poate vom ști din nou să-l clădim.