Sfântul Ladislau

Fragment dintr-o frescă aflată în biserica fortificată de la Dărjiu (patrimoniu UNESCO), județul Harghita
sursă foto: fonduri-patrimoniu.ro

PROLOG

Bardul:

 „Cum te iubește apa cea dulce, de cristal

Și-ai răscolit nisipul mai rece ca un val,

În râul lin în care tu tocmai ai intrat,

Toți peștii de parfumu-ți îndat’ s-au speriat.

Și codru-ntins cu frunze ca vârful de cuțit

Se leagănă încet, cu rouă poleit,

Iar soarele pe ceruri, când luna-ncet se stinge,

Cu raza-i te-mpresoară și parcă te atinge.

Plăcut e chipul tău și păru-ți despletit,

Iar trupul ți-este zvelt și tânăr, oțelit,

Curată pielea ta ca pânza de mătase,

Ai mușchii sângerii, legați, întinși pe oase.

Dac-un arhanghel azi o formă ar lua

Și-ar vrea să vie-n trup, prin lume de-ar umbla,

Numai cu tine-ar prinde așa asemănare,

O, prinț al vieții noastre atât de muritoare.

Căci nu a fost vreodată văzut pe-acest pământ

Un nobil mai măreț, mai harnic și mai blând.

Pe drept te-au socotit, un sfânt și un divin,

O, rege înțelept și darnic și senin.”

1

Trezit în zori și gol, din ape răsări,

Sub cerul plin de vapori albaștri-cenușii,

Înfățișarea lui părea să răscolească

În jurul lui cântarea cea sfântă, îngerească.

Cu inima aprinsă, în grabă se găti,

Armura de argint pe corp și-o potrivi

Îngenunchind apoi, în paloș sprijinit

Și-o bardă grea ținând, cu teamă a vorbit:

„Tu, Tatăl meu de sus, de dincolo de nori,

Al firii împărat și-al cosmicei vâltori,

Tu, vânător etern ce sprijini zarea toată,

Spre tine gândul meu se zbate și înoată,

Căci vastele câmpii, udate-n ploi fierbinți

Și țara dintre munții ciopliți ca niște dinți,

Ele-aburite-n zori cu șerpi de cețuri grele,

Sub orizontul larg și încărcat cu stele,

De un cumplit prăpăd, de moarte s-au umplut,

Nici ochiul încercat așa n-a mai văzut,

Iar focul peste tot ca ciuma s-a prelins,

În flăcările-i mii de inocenți s-au stins.

Căci cete de cumani, cu ochii lor cei crunți,

Prin trecători au curs, venind turbați și mulți,

Ai noști sărmani supuși de robi au fost luați,

Iar cei ce s-au opus sfârșit-au spintecați.

Putere tu ne dă, păstorul meu iubit,

Pe cei ce pân-acum prea mult au suferit

De cei ce i-au rănit să știm să-i apărăm,

Pe cei ce i-au lovit să știm să-i alungăm.

Iar drumu-ntunecat tu azi ni-l luminează,

Cu harul tău divin ne binecuvântează,

Din jertfa celor duși pe scara din văzduh,

Tu fă dreptate iar, atotputernic duh.”

2

Cu patos s-a rugat frumosul Ladislau,

Iar îngerii plângând cuminți îl ascultau,

Când cavalerii toți pe cai se adunară,

Să-i prindă pe păgâni din urmă căutară.

Dar numai ce-ncetă a cere și-mplora,

Căci auzi venind tăcut în urma sa,

Cărarea de noroi din talpă-o bătuci,

Iar firul ierbii lung sub roba lui foșni.

Episcopul firav, cu numele uitat,

De prinț s-a agățat și-apoi a cuvântat:

„Tu, fiul nostru scump și gloria credinței,

Deschide-ți pieptul cald, cuptor al cuviinței.

Pe fata ce-am pierdut, căci fost-a înșfăcată,

De-acei păgâni haini în funii-nfășurată,

Te du cu frații tăi și cu a voastră-oștire,

De mi-o adu-ndărăt, ferește-o de pieire.

Tu ești stăpânul meu și, prin tăria ta,

Regatul ce-l avem, eu văd, se va-nălța,

Căci dintre toți ce sunt din neamul cel crăiesc,

Cei simpli și cei mulți pe tine te iubesc.

Ridică-te din loc, pe diavol să-l răpui,

Dihanie ce-a țâșnit din fundul Iadului,

Aruncă peste munți ce fiare a clocit

Și izbăvește dar norodul oropsit.”

Păli prelatul slab, bătrân și nedormit,

Rămas-a fără glas și tot a înlemnit,

De jale năpădit, ușor s-a clătinat

Pe umărul cel ferm, sleit el s-a lăsat.

Când pe potecă-apoi cei doi s-au înturnat,

Episcopul de prinț c-un braț s-a rezemat,

Ajunși la un castel de zid împrejmuit,

Sub poarta cea de fier, bărbații s-au oprit.

Cum Ladislau credința la mare rang punea,

Și-n luptă, de va fi o viață el să ia,

Ceru omului sfânt să-i dea o dezlegare,

El de la Dumnezeu să capete-ndurare.

3

S-au despărțit atunci și prințul a plecat,

Când goarnele sunând prelung au anunțat,

Sosirea celor drepți și duri ce se-nmulțiră,

Să-i prindă pe vrăjmași cu toții ei veniră.

Biharia detuna din vârfu-i de movilă,

Cetatea se umplea, războinici fără milă,

Eroi ce așteptau cu flamurile-n vânt,

Uniți în ură toți și prinși în jurământ.

Și Solomon sosi, el, craiul unguresc,

Și Geza și cu Lampert, ce-un tată-mpărtășesc

Cu ducele cel bun, veniseră să-l vadă,

Din pustă ei stârnind o mare cavalcadă.

Cu clinchet și cu dangăt și cu pocnit de fier,

Ecouri ridicând, izbindu-le de cer,

Oștirea-n răsărit de țară se urni,

Odată ce-a pornit, n-o mai puteai opri.

Și-n grabă-au străbătut ei dealurile verzi,

Trecut-au prin păduri, prin holde și livezi,

Prin râurile-adânci, ce aprige curgeau,

Când ciutele sărind din calea lor fugeau.

O foame-i chinuia cu ghionturile ei,

Sub piele-i zgândărea intrând ca un crâmpei,

Ca un grăunte dur sub pleoapă-i supăra,

Neîmpăcați voiau a-mpunge și mușca.

Căci prin natura lor, bărbații se smintesc,

Când moartea stă să ia tot ceea ce-ndrăgesc,

Cu ochi întunecați, ajung sălbăticiți,

Precum acei mistreți de haite prigoniți.

Așa și-acești oșteni cu fălcile scrâșnind,

Pumnale și securi le-ar fi zvârlit cu jind

În cărnuri de păgâni și, neîndestulați,

I-ar fi mâncat de vii, zdrobiți și sfârtecați.

4

Și iată că veni ea, ziua cea din urmă,

Când ungurii-au găsit neînfricata turmă

Din deal ei s-au pornit, rânjind precum dulăii

Cumanii lâncezeau cu prada-n fundul văii.

Iscoadele ce-n iarbă și-n rugii pârguiți,

Știindu-se din vreme de rege încolțiți,

De veste ei dădură cumanilor fugari,

Ce chiuind săltară pe roșii armăsari.

Au cotropit prin colb și nori au ridicat,

Din arcurile lor, săgețile-au plouat,

Dar ele-n coif și scut s-au rupt și s-au strivit,

Iar cavalerii grei din săbii i-au ciuntit.

Cu sulițele lor dușmani au spintecat,

Cu ghioagele de fier i-au spart, i-au măturat,

Sălbaticii-au fugit pe unde au știut,

Ei tot ce-au jefuit acolo au pierdut.

5

„Dar stai, cu ochi de șoim și-urechea încordată,

Tu află, un cuman scăpat-a cu o fată,

Proptind-o sus pe cal, el peste țarini zboară,

Pătruns-a prin păduri cu tânăra comoară.”

Prin umbre o târî în mijlocul de vară,

Trăgând în laba lui cea aspră și murdară

Un sân abia ieșit din coastele subțiri,

Cu-o frăgezime ce isca în el simțiri.

Când zarva bătăliei pierit-a, ia, din spate,

Într-un galop venind, cu fălcile-ncleștate,

Călare pe un cal ce necheza cumplit,

Sta Ladislau cel Sfânt, viteaz neobosit.

Se-ntinse după ei dar roibul lui slăbit,

Ca varga tremurând deodat-a-ncetinit,

Iar calul de barbar cu pas fulgerător,

Pe fată-o rătăci în codru-nșelător.

Apoi încrezător, el prințul a strigat,

În graiul lor străin trei vorbe-a aruncat

Și ascultând de el și al poveței șir,

Fecioara pe păgân îl prinse de chimir.

Cumanul neștiind ce-n jur se uneltea,

Călare pe-animal, în pântece-l lovea,

Dar când pe drumul lung la dreapta ocoli,

Fecioara de pe cal îl smulse și-l trânti.

Din lovitura grea, când omul se trezi,

Un pumn în zale tari măselele-i izbi,

Din botu-i furios, mult sânge se vărsă,

Dar zdravănul barbar pe loc se ridică.

Cu prințul cel frumos la trântă s-a luat,

Prin crengi și prin ciulini cei doi s-au răsturnat,

Barbarul cel vânjos ca stâlpul se ținea,

Iar corpul lui osos defel nu obosea.

Cinci ceasuri s-au luptat cei doi necontenit,

Niciunul nefiind ușor de biruit,

Când soarele apoi, grăbit, se prăvăli,

Lăsând pământul sur și codrii cei pustii…

6

Așa trecu un timp și ceru-nvinețit

Cu stele, rând pe rând, apoi s-a poleit,

Iar printre lovituri și gemetele lungi,

Tăcerea se-așternu pe dealuri și pe lunci.

Când luna izvorî, de bolta o-mpungea,

În ochii bulbucați, mânia pâlpâia,

Prin mâzga nopții noi, fecioara apăru

Și-al prințului topor în mână îl ținu.

Veni în dreptul lor, când ei se îmbrânceau,

Încinși, făptura ei nicicum n-o bănuiau

Și când s-a nimerit, de stat-au în picioare,

Ea barda a plesnit, durere-ucigătoare.

Al armei lung tăiș călcâiul i-a crestat

Grozavului cuman ce-amarnic a urlat,

Apoi s-a prăbușit, pe coate s-a târât,

Dar Ladislau, în păr, o gheară i-a vârât.

L-a prins ca pe-un vânat ce zile nu mai are

Și capul i l-a strâns c-un braț fără-ndurare,

Iar gâtul lui masiv cumva l-a răsucit,

Când bezna cerul tot deja l-a înnegrit.

Securea învârtind, fecioara înălță,

Și pielea deschizând, grumazul îl crăpă,

Puhoi de sânge cald în jur s-a-mprăștiat,

Apoi prin lovituri, de trup l-a depărtat.

Un vânt bătu spre ei și sângele-nchegat,

Cu izul lui greoi, de carne și sărat,

Se-ntinse peste tot, pe câmpul înverzit,

O viață de păgân țărâna a stropit.

7

El, prințul, ostenit, fecioarei i-a vorbit,

Și a aflat atunci de unde a venit,

Războinicul privi, la chip înseninat,

Căci tatăl ei era episcopul uitat.

El țeasta o scăpă, de trudă apăsat,

La pieptul fecioresc cu tâmpla-i așezat

Și rugăciuni spre Rai și sfinți el îngână,

Iertare el cerând căci moarte semănă.

Regatul cel întins, ca rupt din paradis,

Sub astre așternut, se cufundă în vis,

Pâraiele curgeau, povestea o cântau,

Cu-acel cuman învins de sfântul Ladislau.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului, 2018, Editura Școala Ardeleană, Cluj

Cei Doi Feciori cu Păr de Foc

1

Cândva la curtea unui prea mare împărat,

Cu chipul lor frumos, senin, îngemănat,

Și ca într-o oglindă ei parcă zămisliți,

Din două mame mândre și într-un timp ieșiți,

Trăiau atinși de har, de pronie și noroc

Cei doi feciori înalți, cu păr lucios de foc.

Erau nedespărțiți, ca frații viețuiau,

Iar oamenii de rând întruna îi cinsteau.

Și-n toate ce făceau erau desăvârșiți,

În toate adăstau mereu nedespărțiți.

Un așternut, un blid și-o cupă împărțeau,

Cu-același duh curat ei se însuflețeau.

Aceeași vârst-aveau, și-un cuget, și un glas,

Cu apă se spălau, umplând un singur vas.

Și împăratul cela aproape îi ținea,

La oaspeți și străini cu ei se preamărea,

Căci nu văzuse lumea întinsă, lungă-lată,

De călători bătută, pe ape colindată,

Așa de-aleși flăcăi și mândri la un loc,

Cum erau cei doi mânji cu păr lucios de foc.

Iar când în lupte dânșii cu alții se prindeau,

Nebiruiți vreodată, pe fugă mi-i puneau.

În curțile de luptă în joacă de-au săltat,

Cu pumnii lor rotunzi pe toți i-au răsturnat.

Și astfel cei doi fii crescut-au și trăiau,

Oșteni de preț, viteji, ce toți îi prețuiau.

2

Dar marele-mpărat ce peste ei domnea,

De-o spaimă hăituit, amarnic suferea,

Iar faptele prin care coroana și-a-nsușit

Adânc l-au măcinat și-amar l-au otrăvit.

Mereu bănuitor, pricini tot iscodea

Și mulți nevinovați în moarte-i cufunda.

Doar vinul cel dulceag, cu gust ispititor,

I-ajunse după ani șiret sfătuitor.

El mintea i-o strică și trupul i-l slăbi,

De singur într-un turn, el, craiul, se zidi.

Și cum în izolare, el tihnă nu află,

Mai mult și tot mai rău în patimi se-afundă

Și după ani și ani de chin și cugetare,

Cloci un gând nebun, nădejde și scăpare,

De moarte să-i aducă și leac și dezrobire,

Să-i dea lui sănătate și sfânta nemurire.

Un zvon el răspândi prin văi și peste mare:

Cu aur va plăti, cu-arginți și pietre rare

Pe cel ce marea taină îi va încredința,

Ca viața peste timp s-o poată ridica,

El veșnic să trăiască și veșnic să respire

Și fără vreo durere s-o ducă în neștire,

Veninul să nu-l ardă sau răni să nu mai facă,

Să miște fără hrană, să nu mai ceară apă

Și-acolo-n țara lui, poporul cel supus

Să și-l poată veghea din turnul său, de sus.

Au râs de el și-au plâns, supușii-au clevetit,

Stăpânul lor, credeau, deplin că s-a smintit,

Dar împăratul lor era prea tulburat

Și se voia de ani și moarte vindecat.

Șiroi de prefăcuți la curte au venit,

Cu ierburi și cu vrăji apoi l-au amăgit,

Dar unul nu știu din el moartea s-o tragă,

Plecară fără aur și pietre în desagă.

Până veni un ceas, când tocmai pe-nserat,

O babă fără dinți, ajunsă la palat,

Scuipă pe jos, tuși, privind în ochii lui,

Apoi se rezemă de lemnul tronului.

Și la urechea lui ea tainic se-aplecă,

Cu voce hârâită așa îi cuvântă:

„Se află, cum te duci prelung spre miazăzi,

Unde pământul negru îți pare a sfârși,

O punte împletită, ce mult se subțiază,

De-ajunge nu mai groasă ca firul dintr-o rază.

Și de te duci pe ea doar dracul știe cât,

Tu, tot urcând așa, ajungi până pe-un rât,

Unde din iarba verde, cu firu-i gras și moale,

Un codru de stejari și-arini îți iese-n cale.

Iar dincolo de el, retras și fericit,

E sfântul mare rai, de heruvimi păzit.

Acolo vei găsi potop de căprioare,

Cu sângele ales curgând prin mădulare.

De una, numai una prin codru vei goni,

Din raiul fermecat cumva o vei răpi,

La margine, pe rât, s-o poți tu alunga

Din raiul cel frumos, pe unde se-ascundea,

Departe de puterea ce zilnic o ferește,

Departe și de îngeri ori turma ce-o pândește,

Acolo vei putea sfârșitul să-i aduci,

Apoi din hoitul ei, din carnea-i să îmbuci.

Căci au acestea-n ele, curatele cornute,

Ceva de-alungă moartea și viața o ascute.

Iară prin jertfa ei, așa vei dobândi

Un trai fără sfârșit, putere vei găsi.

Da! veșnic vei sufla, vei fi ca Dumnezeu,

Deci ia aminte-acum și fă cum îți spun eu.

Și una să mai știi, când raiul îl pășești,

De ceea ce-i lumesc, tu să mi te lipsești,

Căci straie sau metal de te vor însoți,

Cu ce e omenesc prin rai vei împuți,

Vai, îngerii cerești pe loc te-or sfâșia,

De moartea ce te temi, tu parte vei avea.”

Stârnit și îngrozit, nebunul împărat,

Cu jind ce-a năzuit părea să fi aflat.

Dar neîncrezător pe babă mi-o tocmi

Să stea la curtea lui până s-a lămuri,

Răsplata să i-o dea când veșnicia-n el,

De tot îl va-ncrusta, făcându-l de oțel.

Dar ea pufni în râs, căci aur nu voia,

În groapă nici arginți, nimic nu va lua,

Dar îi ură noroc, cumva să izbutească,

O viață fără ani sărmanul să trăiască.

Apoi pe un călcâi încet se răsuci,

Când luna răsărea, bătrâna-l părăsi,

Păși dar îndărăt, pe unde a venit,

Pe drumul cel pietros, și lung, și șerpuit.

3

Era la cântători, în turnul amorțit,

Iar craiul tulburat, de febră țintuit,

Bolborosea pierdut un gând ce-l necăjea,

Spre-a ușii greu zăvor privirea-și țintuia.

Se auziră pași și scândura trosni,

Zăvorul cel de fier rugina-și scârțâi,

Iar ușa înspre el deodată se crăpă

Și-a soarelui văpaie pe chipu-i lumină.

Cei doi flăcăi roșcați în cameră intrară

Și pe ai lor genunchi osoși se aplecară.

„O, voi, speranța mea, azi nu vă închinați,

Căci eu vă sunt supus și voi doi împărați,

Stăpâni pe soarta mea de astăzi eu vă fac

Și de veți izbândi a-mi face voi pe plac,

Un căprior ales din rai, din miazăzi,

Cu ochii sclipitori și coarne alburii,

Cu mușchii frăgeziți, de purpură, curați,

Din sânul celui sfânt de-ndată să-l furați,

Să faceți cum vă spun și să mi-l căsăpiți,

Cu viața cea de veci voi să mă dăruiți.

Căci iată rostuit-am al nemuririi cânt,

Pătrundeți voi în Eden, lăsați orice veșmânt

Și spadele deoparte, cu voi nu le luați,

Cu izul lor de fier, pe îngeri nu-i sculați.

Porniți dară acum, o clipă nu scutiți,

Până un pod îngust departe voi ochiți,

Pe unde lumea dă cu hăul să se-atingă

Și luna printre nori pogoară să se stingă.

Pe punte v-avântați cu pas încrezător

Și vă opriți apoi pe-al Raiului răzor.

Porniți dar, feții mei, voi, chipeși și sprințari,

Spre codrul cel adânc de-arini și de stejari,

Cu care Dumnezeu, ca brâu de apărat,

Grădina sa cândva a pus de-a-nconjurat.”

Năuci ei l-au privit, căci noimă nu avea,

Ce gura-și deschizând așa bolborosea,

Dar vorbele-i tăind, cumva le-au deslușit,

Și apoi de dragul lui, spre miază s-au pornit.

4

Și mers-au luni și luni, pe ape, prin pustii,

Doar-doar al lumii țărm cumva l-or dibui,

Iar când înspăimântați, curajul și-l lăsară,

La capăt ei ajunși, pământul de-l gătară,

În calea lor ședea subțire-alungit,

Un pod nemaivăzut, spre stele ațintit.

Ei mult au chiuit și mult s-au minunat,

Pe puntea cea de lut, cu zel s-au aruncat,

Și-au mers un timp nespus și greu de cumpănit,

Căci dincolo de veac ei au călătorit.

Cu neputință mi-e să vă împărtășesc,

Pășind înspăimântați pe arcul cel ceresc,

Feciorii roșcovani acolo cât au stat,

Când prin eterul plin tiptil s-au strecurat

Și când în calea lor, umplut cu meteori,

Plămânul se rotea în cosmice vâltori,

Ori când vânturi și nori sau foc el respira

Iar tot așa urcând, în spate-l vor lăsa,

De singur ca un punct în zare a rămas,

Departe s-au mai dus de lume, pas cu pas.

Și pe măsură ce în urma lor scădea

Al firii-ngust tărâm, în fața lor creștea,

Pe vastul orizont, o stea albă și mare.

Și-n sfera-i de cristal, rodind fără-ncetare,

Poieni de-un verde viu, livezi înfloritoare

Sau turle cu-nălțimi cumplit de-amețitoare.

Și râuri de safir pe toate le spălau

Și munții de granit, ei zarea o umpleau.

Iar precum un inel, de sfera o strângea,

Un codru de stejari și-arini se-ntindea,

Pe-un rât pustiu și ud, rotindu-se în zbor,

Un mal înmiresmat, imens, odihnitor.

Acolo-abia-abia feciorii de-au ajuns,

Prin iarbă de smarald, în codru au pătruns,

Când totu-n jur dormea, cuminte, stins, curat,

Doar pomii mai foșneau, mocnit și ne-ncetat.

Mergând pe-a lui cărări, o vreme-au rătăcit

Și după prada lor, prin rugi au iscodit,

Până ce au ajuns la zidul de cleștar,

Ce-abrupt se ridica din codrul de stejar.

Aflară-acolo porți ce larg se deschideau

Și un parfum suav spre ei împrăștiau,

Apoi și-au amintit și necuvântători,

De arme s-au dezis, de haine și de sfori,

În țara celor puri cu grijă au intrat

Și ce-au văzut atunci i-a și cutremurat.

Căci tot ce-n raiul mare mișca ori viețuia,

Fără greșeală veșnic acolo adăsta,

Din el, slăvitul duh vlăstare desprinzând,

Și-n lumea celor morți oglinzi el semănând.

Însă acolo sus, frumosul preafrumos

În toate își punea nemărginit prisos.

De boală neatinși, de vârstă ocoliți

Copacii pânʼ la nori urcau nestingheriți,

Insecte aurii, cu ochi diamantini,

Sclipeau și zbârnâiau prin cupele de crini.

Iar păsări sidefii prin cețuri se roteau,

Din ochii lor rotunzi lumini se revărsau.

Și iată un izvor văzură mai colea,

Cu apa-i de cristal ce-n valuri se spărgea,

Când, aplecat spre el și pus pe adăpat,

Un cerb de catifea, cu-o stea încununat,

Ce, cu vârtejul ei, Edenul lumina,

Acolo însetat și grabnic mai sorbea.

Feciorii dezbrăcați, cu mușchii încălziți,

De frunze și ciuperci umbriți și-acoperiți,

Venind din două părți, tăcuți l-au încolțit,

Ajunși în preajma lui, din umbre au sărit,

El tare a mugit, de coarne l-au cuprins

Și după ei l-au tras, cu pumnii l-au încins,

Pe bietul animal au stat de l-au sleit,

Pe poarta dintre lumi, ei grabnic au ieșit.

Și tot ținând de el în loc de ei știut,

L-au dus și-au căutat și iată le-au văzut,

O sabie și-un topor ce-n haine le-au pitit,

De-acolo le-au luat și cerbul l-au țintit.

Și ei fulgerător pe cerb l-ar fi ucis,

În codrul de stejari de lângă Paradis,

Dar ceru-ndurător, atoateștiutor,

Sărmanului cornut trimis-a ajutor.

Un înger sângeros ce larma-a auzit

La margine de rai el iute a venit,

Înalt, cu ochi de aur și păr întunecat,

Prin pielea lui vedeai scheletu-i argintat

Și viscerele lui, ce lent se zvârcoleau,

Prin învelișul lui sticlos se-ntrezăreau.

El nici că pregetă și tolba-și ușură,

Pe unul din feciori de moarte-l săgetă,

Prin pieptul lui vânjos în inimă-l lovi,

Iar sângele-i aprins pe gură răbufni.

Căzu și-amar gemu, căci viața-l părăsea,

Dar celălalt flăcău de cerb se tot ținea,

Urlă de dragul lui și îl înconjură,

Cu ochii plini de jar pe înger blestemă.

Când cerbul se simți de unul ușurat,

Puternic a împins, s-a smuls și-a nechezat,

Din prinzătoarea lui apoi s-a dezrobit

Și înapoi fugi de unde l-au răpit.

5

Plângea flăcăul viu, căci celălalt pierea,

Pe buze și pe ochi, el tare-l săruta,

Cu lacrimile lui tot chipul i-l stropi,

Apoi venind spre ei, arhanghelul vorbi:

„Aș vrea să știu și eu cum este-a ta iubire,

Dar dragostea nu-și are în mine găzduire,

Căci inima ce-n noi Preasfântul a sădit

E plină de acizi și fier și plumb topit,

Trăim doar pentru El și măreția Lui,

Păzim ce-a mai rămas din gloria cerului,

Pe oameni nu-i lăsăm cetatea să-i pătrundă,

La darul veșniciei cumva ei să ajungă.”

Feciorul cela breaz pe rană apăsa,

Când sângele-ncălzit din pieptul gol țâșnea:

„Prea bine, ne-ai învins, acum te du-ndărăt,

Durerea ce o am nu vreau să ți-o arăt,

Căci mult eu am ascuns iubirea ce i-o port,

Tu lasă-mă să-mi plâng amoru-aproape mort.”

„Nu stau de mila ta, căci mila îmi lipsește,

Eu am venit să fac ce zeu-mi poruncește,

Dar vă mai las un ceas ca să vă alintați

Și singuri în neant apoi să vă-necați.

Tu nu cumva să crezi că astăzi vei pleca

Și-al cerului mister cuiva îl vei trăda,

Aici vei putrezi cu-al tău ales odor

Un ceas am să aștept, apoi am să te-omor.”

„Ce-i viața fără el ?”, flăcăul viu tânji,

„Decât s-o duc așa, aleg să mor aci,

Când am pornit spre cer, speram cutezători,

Pe împăratul nost de-ale morții strânsori

Că noi l-om slobozi, de-aceea am venit,

În cerul înstelat pe podul împletit.

Doi tineri ispitiți cu vise de mărire,

Vai, toate-au fost o tristă și goală amăgire.

Dar iată-l, încă suflă, deși trupul îl doare,

Ne-om regăsi prin moarte ori altă viață oare?

Iubite, mă auzi, te rog, nu mă uita,

Când corpul spre-alte lumi plecând ți-l vei lăsa,

Ah, de-aș putea acum, ți-aș da a mea suflare,

Căci ochii tăi se sting și nu am alinare.”

A plâns apoi mai mult și ceasul a trecut,

Iar scumpu-i muribund deodată s-a zbătut.

Pe când stătea să piară și sufletul să-și piardă,

Din paradis ieși o rază ce dezmiardă,

Pe înger îl lovi și tare-l lumină,

Iar îngerul cuprins de duh, el cuvântă:

„Iubire eu le-am dat în locul nemuririi,

Dar oamenii au pus căluș apoi iubirii,

Doar gloria-i rodea, zeiasca mea mărire,

Cu foame ei pofteau această nemurire.

Dar iată că aici, la margine de Rai,

Ai dragostei urmași, eu astăzi îi aflai,

Mă bucur dar nespus, iertare-am să vă dau,

Iar în castelul meu de-acum am să vă iau.

Și lângă slava mea mereu vă veți iubi,

De moarte, beteșug, nu veți mai suferi,

Iar veșnicia mea în voi am să așez,

Dar că-mi vei fi fidel vreau să mă-ncredințez.

Cu urma morții-adânci acum te-oi însemna

Și de vei încerca cândva a mă trăda,

De-aici, din paradis, să fugi te-i strădui,

Cu cela de-l iubești prin codru veți ieși,

De cum voi veți călca de sub a mea tărie,

Prin rana ce în piept v-am pus-o și e vie,

De-ndată ce pe pod în goană veți călca,

Al morții duh intrând, pe loc v-a sfârteca.”

Și nici n-a terminat cerescul împărat

De spus ce-avu de spus, că îngerul turbat

El arcu-și încordă, săgeata-și potrivi,

Prin coaste i-o trecu și inima-i zdrobi.

Țipă feciorul scurt, pe vine se lăsă

Și trupul celuilalt cu drag îl înșfăcă.

Dar când din ei ieși de tot al vieții freamăt,

Din codrul de stejar el, îngerul, cu-n geamăt,

I-a smuls și i-a târât sub bolta de cleștar,

Unde prin răni intră nepieritorul har.

O altă viață-n ei apoi a șiroit,

Acolo au rămas de-atunci și s-au iubit.

6

Era o noapte rea în turnul din palat,

Nesomnu-l chinuia pe bietul împărat,

El încă aștepta, acolo-n depărtare,

Ca tinerii plecați pe-a raiului cărare,

Să vie înapoi cu prada cea dorită,

Din carnea ei să-și tragă o vlagă înmiită

Și din sângele ei pe Dumnezeu să-l bea,

Acolo-n turnul lui, el astfel aiura.

Când iat-al treilea ceas al nopții că bătu,

Un glas el auzi și îl recunoscu,

Se ridică din pat, pe-o scară se-nvârti

Și-n miezul umezit al nopții îmi ieși.

Acolo, preafrumoși, în fața lui stăteau

Cei doi cu păr de foc, pe umeri ei țineau

Un stârv de cerb divin, cu spume vișinii

Curgând din botu-i fin, ai sângelui copii.

Pe chipul lui uscat, prea palid și hain,

Un zâmbet tremurat se-ntinse din senin,

De ei se-apropie, el cerbul îl privi,

Apoi se prăbuși și imnuri glăsui.

Dar unul din flăcăi spre el se aplecă

Și pașnic, iubitor, în brațe-l ridică.

Apoi țesutul fin, ce fața-i învelea

De bube și puroi și negi se-acoperea

Și arsă se topi, iar de sub masca ei,

O țeastă de cleștar ieși scăpând scântei.

Un craniu alb și hâd necruțător mișca,

Un înger se ivi și sta în fața sa!

Apoi pe împărat în aer îl săltă,

Iar împăratul slab ca șarpele țipă.

Dar îngerul l-a prins de falcă pe-mpărat

Și gura-i cu un scrâșnet degrab-a sfărâmat.

Mai sus pe muribund apoi îl ridică

Și-n piscul cel de turn apoi îl împlântă,

Iar vârful de metal prin el ca uns trecu,

Cu sângele-i bolnav deodată se umplu.

Așa sfârși în chin, de îngeri înșelat,

Cel ce-a călcat pe vii s-ajungă împărat.

Iar eu povestea mea aci am s-o opresc,

Cu-acei feciori frumoși și mândrul cerb ceresc.

Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului (2018), Editura Școala Ardeleană, Cluj

Regele Alfons

Ilustrație de Delia Zahareanu

Când regele Alfons și treizeci de cheflii

Porniseră pe plai, urnind pe bidivii,

Prin holde și livezi, pe văi ei au plecat,

Până aproape-n cer, pe dealuri s-au urcat,

Din lume au ieșit și-n alta au ajuns,

Fără de știre ei hotarul i-au pătruns.

Acolo nimeriți, sub soare au văzut

Un crâng cu ram de fier, tăcut și nebătut,

Cu frunze de cleștar și râuri din eter,

Pentru un zeu copil, sălbatic și stingher,

De îngeri așternut, un loc de sfinți sfințit,

De zâne și strigoi de veacuri locuit.

Metalic fremăta frunzișul răscolit,

De oameni și de cai într-astfel pângărit,

Iar păsări din smarald pe-aceștia îi scrutau,

Cu aripi de rubin deasupra lor zburau.

O, regele Alfons privea mirat, orbit,

De-atâtea străluciri și astrele-au pălit.

Cine-a văzut umblând așa un paradis?

Cine-a avut dormind așa un magic vis?

Un basm ce niciodatʼ n-a fost istorisit!

Așa meleag ales acolo au găsit.

Când iată că, din crâng, lumini veneau tăios,

Ce flăcări se urcau pe drumu-ntins frumos?

Un cerb ai cărui ochi cuvântul n-ar putea

Fără vederea lui doar singur s-o redea,

Un cerb tânăr, măreț ca regele vrăjit,

Dar veșnic și străin de moarte sau cuțit,

Făcut de albe duhuri din aur și argint,

Cu trup vioi de foc, cu ochi de hiacint

Cu pulbere de stele și perle-acoperit

Și coarnele lovind în aer spre zenit.

Alfons strigă focos: „Opriți-l, e al meu!”

În șa se încordă, răcnind precum un leu,

El săgetă spre cerb când arcu-și îndoi,

Dar nu mi-l doborî, căci cerbul brusc sări

Precum un fulger scurt, prin norii-nfierbântați,

Lăsând în urma lui pe crai cu-ai lui bărbați.

Alfons apoi spre ei în pripă porunci:

„Săriți, viteji, acum pe-ai voștri bidivii,

Să mergem să-l vânăm, ascuns pe unde-o sta.”

Și au pornit de-ndat’, prin țara-aceea rea,

După un cerb fugar în tufărișul sfânt,

Străini pe-acel hotar, străini pe-acel pământ

Și-au galopat nebuni pe culmi și s-au pierdut,

Dar zile-n șir, nici gând, pe cerb nu l-au văzut!

Or zilele-au crescut în număr până-n zeci,

Acolo lângă cer și printre aștrii reci,

Iar foametea venind, în gheare i-a cuprins,

Când rătăceau slăbiți prin codrul cela-ntins,

Dar regele-i grăbea, halucinând bolnav,

În mintea lui prinzând pe cerbul cel firav,

El carnea-și înfrânând, umblând și cercetând,

De sete nu știa, nici când era flămând.

Și tot ținând-o așa, pe toți el i-a sleit,

Pierit-au bidiviii, chefliii au pierit.

Spre moarte el pășea, visând, mereu visând,

În spate i-a lăsat pe toți și doar un gând,

Că soarta într-o zi de el se va-mbuna,

Râvnită, prada lui, din nou va apărea.

Îmbătrânea Alfons – clipe vuind treceau,

În ani apăsători tăcut se prefăceau,

Când umbre-l amăgeau prin codrii de cleștar

Și singur urmărea frumosul cerb sprințar.

Așa mergând zălud, cu părul răvășit,

Se arunca zelos prin Raiu-ncremenit,

Și parcă-n fața lui lumini întrezărea,

Nădejdea-n piept zvâcnind, amar îl împingea,

Orbecăia pierdut, biet suflet rătăcit,

După acel vânat, dar nu l-a mai zărit.

Pândea închipuiri sau amintiri vâna,

Uitase de-nceput sau unde se-ndrepta,

Armura-i rugini, slăbise brațu-i viu

Și pribegea mânat de-un soare arămiu.

Dar iată că-ntr-o zi, când cerul l-a lăsat,

Alfons își revăzu pământu-ntunecat,

De unde el ș-ai săi, gonind pe bidivii,

Ajunseră-n păduri cu păsări rubinii.

Dar dealurile verzi acum pustii ședeau,

Doar iederi și ciulini castelu-i năpădeau.

Alfons, de moarte-atins, cu țelu-i-neîmplinit,

Bătrân, bolnav, învins, cu sufletul strivit,

La umbra unui măr, s-a prăbușit jelind,

La anii ce-a pierdut gândindu-se cu jind.

Vai, cât a pribegit și-a năzuit nestins

S-atingă bietul om ce nu era de-atins,

O viață irosind când una doar avea,

Plângea pe-un vârf de deal, iar viața-l părăsea.

                                               Poem apărut în volumul Cântecele Vrăjitorului,

                                               Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018

Noaptea Târziu

1.

Stau ascunse după lună

Stelele învăpaiate

Și-ntunericul se-adună

Se revarsă peste toate.

Din păduri pornesc să urle

Bufnițele flămânzite,

Iar pe dealuri multe surle

Sunt de tobe însoțite.

Vin strigoii și moroii,

Cu păr sur și dinții lungi,

Lupii ies din fundul văii,

Cânta ielele pe stânci.

Șerpii-și suflă limba lungă,

Ies prin iarba-nrourată,

Liliecii sar prin luncă

Și mistreții se arată.

Pe ciuperci otrăvitoare

Stau pitici cu ochii mari

Și țipând vin vrăjitoare

Călărind niște măgari.

Dracii sar de prin izvoare,

Căpcăunii câmpu-l bat,

Muma codrilor în gheare

Ține-un prunc la alăptat.

Zmeii mari și vrăjitorii,

Știmele și vâlvele,

Pricolicii, ghicitorii  

Au umplut poienile.

Dar ș-aci în miez de noapte

Și-a făcut ea drum, iubirea.

Un băiet cu chip de lapte

O-ndrăgește pe Zamfira

Zână dintr-o altă lume,

Fiica unui crai hain

Ce-n pământ cu el o ține

Și i-e Iadului vecin.

Necăjit e-acum feciorul

Pe-al său nume Valentin,

Umblă prin păduri ca chiorul

Ș-are-n suflet doar pelin.

El în fiecare noapte,

Din ograda-i se pornește,

Dealurile le străbate

Pe Zamfira n-o găsește.

Că-i ascunsă marea poartă

A vechii împărății

Unde craiul traiu-și poară

Și așa în veci va fi.

Iar acum în miez de noapte

Stă feciorul pe o piatră

Și suspină printre șoapte

Că-i fu viața blestemată.

Dar după un ceas de jale

Trece Luna de pe cer,

Și apare mai la vale

O bătrâna cu un jder.

Și venind mai lângă dânsul,

Pe băiet baba-l descoase:

”Domolește-ți dară plânsul

Măi, fecior cu plete groase.”

”Ce-ți apasă inima

Și-ți usucă ochii bruni.”

”Lasă-mă mumă așa

Să oftez printre aluni.”

”Că de-ai ști ce a venit

Peste mine, ai tăcea,”

Astfel el a glăsuit.

”Spune și te-oi ajuta,”

A vorbit bătrâna blând

De sub mantia-ei cea neagră,

Iar feciorul în cuvânt

Și-a țesut povestea-ntreagă.

2.

” Am venit în câmp odată

Să tot fi trecut un an

Și aici, pe-această piatră

Sta la margine de lan”

”O fecioară luminoasă,

Cu ochi verzi ca iarba crudă

Iar pe țeasta ei frumoasă

Nu era un semn de trudă.”

”I-am vorbit, ea mi-a zâmbit

Și la joacă m-a chemat

Prin pădure am fugit,

De la drum ne-am depărtat.”

”Și acolo pe sub ramuri,

Printre stâlpii ce de fag,

A prins căpriorii-n hamuri

Ce-au venit spre ea cu drag.”

”Iar din flori și rădăcini

Cu o vrajă a croit

Un căruț legat cu spini

Și acolo m-a primit.”

”Am bătut o noapte-ntreagă

Văile și codrul-ntins

Pe răcoare ea-mi fu dragă

Și de mijloc ea m-a prins.”

”Iar sub cerul cel boltit,

Undeva lâng-o fântână

Un sărut ne-a dezmorțit,

Ne văzu doar scumpa Lună.”

”Ș-apoi zorii se-nălțară

Păsările au cântat,

Iar frumoasa mea fecioară

S-a grăbit și s-a înturnat”

”La părintele-i cel aspru,

Dar când s-a topit sub humă,

S-a jurat pe-al zilei astru,

Că s-a-ntoarce într-o lună.”

”Tot aici la astă piatră.

Și aici am așteptat-o

Dup-o lună blestemată

Când pământul a lăsat-o”

”Să colinde pe răzoare,

Să alerge ne-ncetat

Pe-unde Dumnezeul Mare,

Cu-a Lui sfinți s-a preumblat.”

”Ș-a trecut așa o vară

Până moșu-i ne-a simțit

Într-o noapte la moară

Cu oșteni, ne-a încolțit.”

”Mi-ar fi pus atuncea capăt,

Dară ea l-a domolit,

Eu cu fruntea asudată,

L-am rugat, am stăruit”

”Să ne lase împreună

Și Zamfira să trăiască,

Pe pământ în lumea bună,

Nu în țara cea măiastră.”

”Craiul tot s-a înfocat,

Trupul lui înalt ca plopul,

Și pe gură a strigat:

«Lumea voastră și potopul.»

«Mai demult patru bărbați

Ce de-acia s-au pornit

Mi-au cerut să-i fac argați

Și cu vorbe m-au vrăjit.»

«Suflet bun, m-am învoit

Și la mine i-au luat,

Dar când somnul mi-a venit

Ochii toți mi i-au furat.»

«Eu în van i-am căutat

Și iscoade zi de zi

Lumea lung-au colindat

Nu mi i-au putut zări.»

«Și de-atunci așa-am stat

Fără patru ochi de foc

Orb, bătrân și supărat,

Blestemând al meu noroc.»

«Iar acum pe fata mea

Cea din urmă licărire

Tu mi-o ceri, n-o vei lua,

Ți-o spun fără șovăire.»

«Dar băiete de vei știi

Scumpii ochi să mi-i aduci

Poate atunci m-oi învoi

Pe Zamfira să mi-o duci.»

”A vorbit și a plecat

Înapoi în țara lui

Craiul cela supărat,

Eu pe fată o pierdui.”

”Iar acum stau despărțit

De fecioara ce-o iubesc

Craiul e de neclintit

Ochii n-am cum să-i găsesc.”

3.

Sta bătrâna lângă el

Și-l privea încrezătoare

”Nu te înfrica de el,

Că tot răul leac își are.”

”Ci pornește-acum în grabă

De culege-albastre flori,

Iar când ai cât de-o desagă

Să te duci la căpriori,”

”Strigă-l pe al lor stăpân

Spune-i că nu ai păcat

Și că-i dai să mânce fân

Dulce și înmiresmat.”

”Și atunci tu vei vedea

Un cerb mare, luminat

Cum pe-un vânt va apărea

Și s-a pune pe mâncat.”

”Până nu va termina

Să te urci pe el ușor

Și-o poruncă de-i vei da

Te va duce într-un zbor”

Ochii tu îi vei afla

De iubirea pentru fată

Nu e șubredă și rea

Ci adâncă și curată.”

”Fugi acum nu prididi,

Fă ce-ți spun, fecior iubit,

Acel cerb îl poți struni

Numai pân’ la răsărit.”

”Și-ți mai dau acest ochean

Ce te va călăuzi

Într-un ceas cât într-un

an

Ș-acei ochi îi vei găsi.”

Iar apoi maica plecă

Și se stinse-ncet în zare,

Iar băietul adună

Iarbă cu albastră floare.

Iar cât noaptea mai ținu

Se-avântă peste ponoare,

Într-o luncă el dădu

Peste-acele căprioare.

”Spuneți ciute temătoare,”

Le vorbi cu glas blajin

”Unde-i cerbul cela mare

Eu sunt bunul Valentin,”

”Și-l rog să mi se arate,

I-am adus un fân frumos

Din flori dulci, înmiresmate

Smuls din lanul cel mănos.”

Că prin codru s-a ivit

Dar nu își gătă cuvântul

A zburat spre el ca vântul

Un cerb cu aur poleit.

Iar apoi mâncă din fân,

Valentin pe el sări

Patru ceasuri, până-n zi.

Peste lume au zburat,

Peste munți și peste mări

Ș-au ajuns la un palat

Undeva prin alte țări.

Și feciorul, ca tâlharul

Pe tâlhar l-a tâlhărit

Și cu-ntâiul ochi de foc

Din palat el a fugit.

Iar de-acolo au plecat

Ca un fulger străveziu

De-au ajuns la alt palat

Într-acea noapte, târziu

Un alt ochi de au cules

Și cât soarele-a dormit

De acolo au purces

Precum gândul au țâșnit

Ș-au aflat al treilea ochi

Pe un țărm îndepărtat,

Dar nu le-a adus noroc,

Prea departe au zburat.

Iară când cerbul s-a-nălțat

Și în grabă a pornit

Șpre al patrulea palat

Zorii zilei le-au zâmbit.

Și așa gonit de soare

Mândrul cerb a tresărit,

S-a întors în codrul mare,

Înspre umbre a fugit.

Vai, feciorul întristat,

Că trei ochi doar au adus

Ochiul drept și l-a luat

Lângă ceilalți trei l-a pus.

Cu un glas pe orbul crai

Să se-arate la chemat

Și deodată un alai

Din pământ s-a ridicat.

”Iată-ți ochii, luminate,

Ți-am adus ce ți-ai dorit,

Și de nu ți-e peste poate

Fă cum noi ne-am învoit.”

”Iar de fata mă mai vrea

Tu-i îngăduie să vină,

Om porni la casa mea

Ș-om trăi o viață plină.”

”Stai așa, fecior frumos,

Nu mă las eu păcălit,

Văd că ochiul ți l-ai scos

Și cu el m-ai ploconit.”

”Patru ochi eu ți-am cerut,

Tu doar trei mi-ai înturnat,

Iar obrazul tău cel drept

Este tot însângerat.”

Valentin a împietrit

Fost-a totul în zadar?

Spre Zamfira a privit

Alb ca albul cel de var.

”Dar cu ochiul tău zăresc,

Dragostea ce tu i-o ții

Și, să știi, mă învoiesc,

Soț Zamfirei tu-i vei fi.”

Spuse craiul lămurit,

„Iar ca dar de nuntă-ți dau

Ochiul ce mi l-ai jertfit,”

Astfel dânșii își vorbeau

Când din vale a venit

A femeie-n straie-alese

Și mulțimii i-a vorbit:

”S-aveți zile lungi și dese.”

”Eu sunt Luna călătoare

Pe fecior l-am ajutat

Peste lume el să zboare

Și trei ochi el a aflat.”

”Dar aici,” ea scoase-un dar

”Este ochiul ce lipsea,

Că pe-al patrulea tâlhar

L-am ajuns cu mâna mea.”

”Și o vorbă să mai știți

Ca acest frumos băiat

Altul n-o să mai găsiți

Nici în cerul înstelat.”

”Haideți dară ș-om cânta

Dragostea ce i-a unit,

Astăzi ne vom bucura,

Și ne-om pune pe nuntit.”

Ei de Lună ascultară

Și în câmp s-au adunat

Craiul și întreaga-i țară

Pe  cei doi i-au lăudat.

Ce apoi s-a petrecut

Alte cânturi să va spună

Mai alese ca al meu

Și mai iscusite-n strună.

Manuel și Cele Două Inimi

10. Mărturisirea

În ultima parte a acestei povești am să vă dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.

Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat în cinstea unor ambasadori veniți de departe.

Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:

”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei mele Isabela.”

Freamătul care a pus stăpânire peste curte a pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut. Bohemond îl întrebă pe Manuel:

”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”

”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici ea nu știe întregul adevăr.”

”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?” întrebă regele.

Prințesa sovăi:

”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”

”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.

”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu? Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.

”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.

”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă Bohemond.

”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău, stăpâne?”

Regele se învoi.

”Atunci află că înainte ca toate cele să se întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea târziu să-l scot la iveală.”

”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a înnebunit,” răbufni regina.

”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala, despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.

”Ridicol!  Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj, am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,” spuse regina cu dârzenie.

”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune adevărul și cine minte.”

”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă, regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului este adevărată sau nu.”

”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți trandafirul sultanului.”

Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul. Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:

”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici, ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”

”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”

Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate, care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în care știința și arta înfloriră.

Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia, nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.

Sfârșit

Manuel și Cele Două Inimi

9. Steaua și păunul

Moartea lui Manuel a adus multă suferință asupra casei lui Bohemond. Poporul fremăta de nemulțumire. Asupra familiei regelui pluteau bănuielile unor înșelăciuni și a intrigilor de curte. Pentru a potoli murmurul care creștea în fiecare zi, regele a poruncit ca în onoarea tânărului să fie construit un măreț mausoleu. Și de îndată ce acesta fu terminat, regele așeză pe piatra de mormânt a băiatului mica stea pe care Manuel a smuls-o din sânul mării, ca o veșnică amintire a frumuseții și virtuților prin care s-a distins. Iar de atunci încolo, cu inima frântă, Isabela avea să treacă în fiecare zi pe la mausoleul cel rece și impozant, plutind ca o stafie palidă printre statuile de marmoră și rugându-se cu ardoare pentru a alunga vina ce o chinuia fără încetare. Simțindu-se răspunzătoare pentru tot ce se întâmplase, fata nu-ți reveni niciodată în urma acestei pierderi.

Cât despre regină, niciodată nu se simți mai bine. Tânărul Manuel fusese pedepsit pentru impertinența sa și ticăloșia pe care ea o înfăptui era îngropată sub o placă grea de piatră.

Trecu un an și, în afară de câțiva barzi și bețivi, orașul aproape că uitase totul despre Manuel și patimile lui. Iar cum oamenii trebuiau să își vadă de viețile lor, fermecătoarea Isabela avea să fie căsătorită în curând cu un nou pretendent, un prinț din Edessa, un regat învecinat, întărind astfel alianțele cruciaților împotriva numeroșilor dușmani care-i înconjurau.

*

Era o noapte încețoșată ce înconjura monumentul în care trupul lui Manuel se odihnea când ușa de fier se deschise cu un tunet și niște pași ușori, abia atingând pavajul mausoleului se apropiară în grabă de mormânt. Înlăcrimată, Isabela căzu în genunchi chiar lângă mormânt și vorbi astfel:

”Iartă-mă, iubirea mea, pentru toate chinurile pe care ți le-am pricinuit și pentru amarnicul sfârșit de care ai avut parte. Ai meritat o soartă mai bună, iar eu voi avea parte de pedeapsa mea în viața aceasta și în cea care urmează. Sunt mereu cei nevinovați și cei buni ce plătesc pentru toate păcatele noastre în timp ce restul lumii se scaldă în deșertăciunea ei ca și cum ea ar fi cel mai bun lucru dintre toate. Am venit să-ți pun rămas bun. În doar câteva zile mă voi căsători cu alt bărbat. Voința tatălui meu și nevoile țării mă silesc să accept. Dar să știi, dragul meu Manuel, tu vei fi întotdeauna adevărata mea iubire. Să dormi în pace și să nu te întorci în această lume înainte de sfârșitul lumii, când sunt sigură că vei pogorî din cer ca unul dintre îngerii lui Dumnezeu.”

Isabela tremură, înecându-se în lacrimi, dar atunci, steaua cea singuratică ce pâlpâia pe mormântul lui Manuel se aprinse și-i vorbi fetei înmărmurite:

”Sper că acele lacrimi ale tale sunt de bucurie. Multe sunt minunile vieții dar nici una nu este asemenea reînvierii. Fiică a Antiohiei, privește în jur! În tot întunericul nopții acesteia vei găsi speranță și lumină. Ți-aș fi vorbit mai devreme, dar am vrut să mă încredințez de adâncimea devotamentului tău. Nimic din ceea ce a făcut Manuel nu a fost în zadar. El a primit cel mai prețios dar dintre toate în forma unui păun. Căci vezi tu, păunul acesta este pasărea Celui Veșnic și are putere atât asupra vieții cât și asupra morții. Așa că du-te acum, nu irosi timpul și cere-i păunului să-ți aducă sufletul lui Manuel de acolo de unde este el, în marele abis.”

Lumina stelei se stinse subit iar Isabela stătu acolo țintuită de uimire pentru tot ceea ce tocmai văzuse. Apoi fugi ca și vântul, ieși din mausoleu și intră în palat, căutând pasărea măiastră, iar când o găsi păunul își desfăcu coada și cântă. Isabela îi ceru păunului să facă ceea ce tocmai îi spusese steaua. La început pasărea cea strălucitoare se uită la fată cu nepăsare, dar după doar câteva clipe își întinse aripile și zbură sus înspre cer până când dispăru dinaintea ochilor fetei.  Păunul din acel nimic a luat în ciocul lui o sămânță nevăzută cu care se întoarse pe pământ, lăsând-o pe mormântul lui Manuel. Sămânța își făcu drum până în trupul lui Manuel unde se sădi în inima lui. Apoi, mormântul se cutremură și placa cea grea care-l acoperea plesni ca o coajă de nucă.

În ziua următoare, purtând minunatul păun pe umărul său, Manuel apăru la curte. Groaza și uimirea cuprinse întregul oraș. Clopotele bisericilor bătură din nou, căci eroul lor învinse până și însăși moartea.

Venise vremea răzbunării.

Manuel și Cele Două Inimi

8. A treia încercare

Manuel tocmai aflase că iar trebuia să plece la drum, de data aceasta la curtea marelui sultan al Rumului. Ce avea să aducă de acolo era un trandafir sfânt ale cărui petale, odată atinse, îi sileau pe oameni să spună întotdeauna numai adevărul. Dar această floare era foarte bine păzită și nu erau mulți cei care s-ar fi aventurat să o ia de unde se afla.

Totuși, Manuel înlătură încă o dată toate fricile și călări peste munți până când, într-o zi, ajunse la porțile orașului în care pătrunse pretinzând că era un negustor persan.

Când se lăsă noaptea Manuel se strădui să afle o cale în interiorul palatului, dar oriunde se uită oștenii înarmați până în dinți stăteau de pază peste tot pe zidurile cele înalte de piatră. Un pătrar de lună argintie răsări și pe cer și lumină întunericul, îngreunând și mai mult sarcina lui Manuel.

Dar apoi, ca de nicăieri, mugetele unor goarne au cutremurat aerul miezului de noapte. O oștire numeroasă tocmai ce venise cu împăratul lor din Constantinopol, înconjurară orașul și au început să semene groaza printre locuitorii cetății. Cum se putu oare ca o oștire atât de mare să treacă nevăzută de toate iscoadele sultanului? Dar acum era mult prea târziu pentru asemenea întrebări. Orașul trebuia să se apere. În confuzia care urmă, mulți dintre paznicii sultanului părăsiră palatul pentru a lupta pe zidurile cetății. Atunci, acel simț neobișnuit pe care Manuel îl dobândi când își sacrifică ochiul, îl conduse la o mică ușă din spatele palatului. În graba lor, oștenii care au ieșit pe ea o uitaseră descuiată. Manuel a intrat pe acolo și a început să umble prin palat ca și cum ar fi cunoscut fiecare colț, fiecare coridor și fiecare încăpere. Așa a ajuns, nevăzut de nimeni, să găsească sfântul trandafir ce era ascuns într-o somptuoasă curte interioară decorată cu stâlpi, arcuri înalte și patru fântâni minunate. Sub lumina lunii larma luptelor se stinse în depărtare. Tot ce Manuel putea auzi acum erau fluieratul câtorva greieri și susurul leneș al apei din fântâni. Trandafirul era în mijlocul curții, împrejmuit de un ramurile sale spinoase. Avea o singură floare măreață și strălucitoare, aflată în inima acelor crengi încolăcite. Pentru a ajunge la ea, Manuel a trebuit să treacă printre acei spini, care îi zgâriară și-l înțepară până la sânge. Ah, Manuel, de ce puterea ta de-a vedea lucruri te-a părăsit tocmai aici?

Băiatul a cules floarea, ascunzând-o la piept. Apoi, a ieșit din palat așa cum a și intrat și, reușind să treacă de ambele armate, se coborî pe zidurile cetății, fură un cal și călări înapoi spre Antiohia.

Odată ce trecu de porțile cetății a mers la Isabela și dădu floarea. Era o dimineață frumoasă de vară. Fata-l privi pe încântătorul Manuel și, nepăsătoare la toți cei din jur, îl îmbrățișă cu dragoste. Dar la numai câteva clipe după aceea un tremur cumplit îl cuprinse pe Manuel azvârlindu-l la pământ. O spumă groasă și albă a început să-i iasă pe la colțurile gurii și tânărul se răsuci de durere. Cuprins de disperare, Manuel o privi pe Isabella pentru o ultimă oară, strigându-i numele, apoi, după câteva minute cumplite, a murit otrăvit de spinii otrăviți ai trandafirului sfânt. Acesta a fost adevăratul secret ce păzea minunata comoară a marelui sultan.

Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel și Cele Două Inimi

6. Prima încercare

După ce-și pregăti plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului, încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.

Apoi, într-o noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate.  Totuși, în noaptea următoare din nou văzu acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în a vedea ridicătura în timpul zilei.

Și astfel, în cea de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul  acesteia, Manuel descoperi fel de fel de arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare, elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare nemaiîntâlnite.

Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.

*

Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.

Băiatul se coborâ din copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie, Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă. Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni din iarbă, îi vorbi astfel:

”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.

Manuel pricepu că sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu două aripi ce băteau deasupra capului său…

*

” Manuel, să știi că nu mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”

Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.

*

Închipuiți-vă uimirea celor din cetate când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte, călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.

Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului, unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.

Cât despre Manuel, se întoarse la casa mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi. Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/