Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră,

Aleargă prin pe câmpul de stele-nvelit

Cu hainele rupte ea gâfâie aprig

Și-n mâini ține bine un cap ciopârțit.

Cetatea ei veche, Asiria-cea mare

Porni să o ardă cu oameni, cu care

Conduse de cruntul bărbat Holofern

Ce vru Israelul să-l vâre-n Infern.

Dar ea la acesta veni cătrănită

Și plânse șireata c-a fost izgonită

De-acasă, privind-o bărbatul dori

Să fie cu ea, așa mi-l vrăji.

Apoi, Holofern curpins de-așa patimi

În cortul lui singur la ea s-a cerut,

Cei doi se iubiră cu multă sudoare,

Iar când se gătară în somn au căzut.

Și-n noapte, vicleana, cu buzele late

Din somn ca o fiară încet s-a sculat,

Ea prinse un paloș ce-era pe aproape

Pe mândrul bărbat prin gât l-a tăiat.

Cu țeasta cea caldă ‘napoi la cetate

Fugi ea strigând: război și dreptate!

Ponit-au evreii în grabă la vale

Trecându-și dușmanii prin săbii și jale.

Poveste închisă în scoarțe, uitată

Pictată de unii, de alții cântată,

Poveste în veacuri demult îngropată

Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.