
Poveste închisă în scoarțe, uitată
Pictată de unii, de alții cântată,
Poveste în veacuri demult îngropată
Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.
Juditha, frumoasa cu ochii de piatră,
Aleargă prin pe câmpul de stele-nvelit
Cu hainele rupte ea gâfâie aprig
Și-n mâini ține bine un cap ciopârțit.
Cetatea ei veche, Asiria-cea mare
Porni să o ardă cu oameni, cu care
Conduse de cruntul bărbat Holofern
Ce vru Israelul să-l vâre-n Infern.
Dar ea la acesta veni cătrănită
Și plânse șireata c-a fost izgonită
De-acasă, privind-o bărbatul dori
Să fie cu ea, așa mi-l vrăji.
Apoi, Holofern curpins de-așa patimi
În cortul lui singur la ea s-a cerut,
Cei doi se iubiră cu multă sudoare,
Iar când se gătară în somn au căzut.
Și-n noapte, vicleana, cu buzele late
Din somn ca o fiară încet s-a sculat,
Ea prinse un paloș ce-era pe aproape
Pe mândrul bărbat prin gât l-a tăiat.
Cu țeasta cea caldă ‘napoi la cetate
Fugi ea strigând: război și dreptate!
Ponit-au evreii în grabă la vale
Trecându-și dușmanii prin săbii și jale.
Poveste închisă în scoarțe, uitată
Pictată de unii, de alții cântată,
Poveste în veacuri demult îngropată
Juditha, frumoasa cu ochii de piatră.