Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/