
A fost cândva o seară
Bătută de noroc
Că s-a născut un Făt
Frumos cu păr de foc
Într-un cartier cu blocuri
Înalte, cu balcoane,
Cu străzi pline de praf
Și multe termopane.
Pe taică-su-l chema
Grigore Împărat
Și tare bun era
Să facă fier forjat.
Iar maică-sa, Rujica,
Era filaturistă
Grăsună, cu varice,
Și parcă mult prea trisă.
Ei la etajul șase
Primiră de la stat
Un mic apartament,
Urât, decomandat.
Și a crescut Frumosul
Acolo șaișpe veri
Pân’ ambii lui părinți
Mi s-au trezit șomeri.
Iar într-o dimineață
Grigore Împărat
În camera cea mare
Pe Făt l-a convocat.
Și așa i-a spus Grigore
Frumosului său fiu
Că-i timp să-și facă traista,
Să plece în pustiu.
Și drum prin viață singur
Băiatul să-și croiască,
Că mica lor căsuță
Nu-i curte-mpărătească.
Iar cum venise seara
Și soarele-a plecat
Pe Fătul cel Frumos
Afară el l-a dat.
I-a-ntins și un rucsac,
I-a-ntins ș-un colt de pâine,
Și niște margarină
Să-l țină până mâine.
Și a pornit Frumosul
Prin vechiul cartier
Cu blocuri și garaje
Sub înstelatul cer.
De-acolo a mers prin beznă
În parcul cu arțari
Unde umblau prin tufe
Iubiți și poponari.
Pe drum treceau taxiuri
Ducând fetele-n club,
Câțiva studenți borau
La poarta unui pub.
Motanii mirolăiau
Orașul fremăta
De-un aer ce fierbinte
Pe Făt îl îmbia.
Și prima lui tristețe
Cumva s-a prefăcut
În gând de pribegie
Și proaspăt început.
Trecând un pod pe Someș,
Spre gară s-a pornit
Să ia un tren să-l ducă
În lume și-a dorit.
Dar cum ajunse-n gară
O ceată rea de zmei
Băgau spaima-n săracii
Bețivi, pișați pe ei.
Și-n bitele femei
Venite de la țară
Să-și vândă ceapa-n piață
În prag de primăvară.
Frumosul nu știa
Ce este de făcut
Căzi zmeii erau mari
Și mulți, l-ar fi bătut
De ar fi îndrăznit
Să Ii se pună-n cale
Și să îi izgonească
Pe Someș mai la vale.
Apoi un porumbel
Cu labe degerate
Din bolte pogorâ
”Vai, scapă-ne, bărbate”
”De zmeii ce fac larmă
Cu ochii lor cei mari,
Și pumnii lor ca piatra
De iuți dar și de tari.”
”Dar ce-aș putea să fac”
Frumosul a-ntrebat.
”Eu sunt doar un copil
Și nicidecum bărbat.”
”Dar ai picioare drepte
Și pieptul tău e lat
Și brațele ți-s groase,
Nu, nu, tu ești bărbat.”
A spus porumbul sur
Curaj astfel i-a dat
Și Fărul ce Frumos
S-a și simțit bărbat.
Și s-a zvârlit spre zmei,
De plete i-a-nșfăcat
Și într-un sfet de ceas
Cumplit i-a scuturat.
Iar zmeii cei cu colți
Și gurile lățite
Fugiră-n jos pe Someș
Cu bucile snopite.
Și s-au oprit la vale
Pe lângă o uzină
Unde erau parcate
Un tanc ș-o limuzină
Acolo ei trăiau
Cu muma lor cea rea
Ce peste muncitori
Cu biciul cârmuia.
Ea pentru Comuniști
O vreme a lucrat
Ca mare directoare
Într-un birou a stat.
Apoi când s-a schimbat
Regimul s-a tocmit
Cu cei de la putere
Uzina și-a-nsușit.
Ș-acum voia un mall
Din gară ea să facă
Cu baruri, magazine
Și un bazin cu apă.
În care zmeișorii
Și zânele de-oraș
Șă vină să la plimbare
Și să nu put-a caș.
Iar când a auzit
Ce Fătul a făcut
Cu fiere și otrava
Zmeoaica s-a umplut.
Cu tancul s-a pornit
Pe Făt să îl reteze
Cu bombe să-l lovească
Iar el să explodeze.
Frumosul aștepta
Cuminte pe peron
Un tren accelerat
Să-l ducă la Lyon.
Și poate acolo, poate,
O fată va găsi
Și-o palmă de regat
Cu ea v-a împărți.
Că lumea de prin gară
I-a spus că viața-i grea
În țara lor săracă
Da-n Franța-i altcumva.
Și ar fi prins și trenul
De nu l-ar fi oprit
Zmeoaica ș-al ei tanc
Ce-n cale i-a ieșit.
Cu tancul ea prăpăd
Prin gară a lăsat
Râzând de bunul Făt
Strigând că nu-i bărbat.
Și a mai spus urâta
Că ea e viitorul,
Progresul și speranța
Și tot ce vrea poporul.
Atunci un șobolan
Spre Făt a alergat
Pe drumul de beton
Ce-abia a fost turnat.
Ș-un paloș fermecat
Frumosului i-a dat,
Iar Fătul îngrozit
În mână l-a luat.
Și cu un ultim strigăt
Spre tanc s-a azvârlit
Până un proiectil
În pântec l-a izbit.
Și tăndări l-a făcut
Pe tânărul Frumos
L-a dezvelit de piele
Și carne pân’ la os.
A râs urâta mumă
A zmeilor de-uzină
Cea plină de otravă,
Dar și de fiere plină
Că peste mica țară
De fier și de beton
În care muncitorul
E talpă la patron
Nu vor mai fi eroi
Ci doar câțiva bogați
Ce vor domni-n vecie
Tihniți și-ndestulați.
Și-n care lupii roșii
Frumos s-au îmbracăt
Și-n mici capitaliști
Cumva s-au preschimbat.
Dar colo sus în gară
Un pom mai stălucea,
Crescut-a printre șine
Și fructe dulci făcea.
Acolo Făt Frumos
Cu pântecul zdrobit
S-a tras pe-a sale brațe
Ș-acolo a murit.
Departe dinspre dealuri
Un vânt a adiat,
Cu aripa lui rece
Pe mort l-a mângăiat.
Iar stelele în lacrimi
În mare au plonjat
Că toate-l îndrăgiră
Pe Fătul sfârtecat.
Dar pomul cela mare,
De soare odrăslit
Un fruc avea în vârf
Rotund și aurit.
Iar fructul cel de aur
Din ramuri s-a desprins
Și-n pântecul cel gol
Căzu și carne-a prins.
Iar din siropul lui
Cu viață l-a-ntrămat
Iar Fătul cel Frumos
Sub pom s-a rădicat.
Și cât înca râdea
Zmeoaica sus pe tanc
Din spate el veni
Și a sărit la țanc
Cu paloșu-i tăie
Măreața căpățână
De se rostogoli
Ca mingea prin țărână.
Strigară boschetarii
Și babele de piață
Pe Făt ei îl țucară
De mi-l luă cu greață.
Iar după ce-i scăpă
De cazne și necaz
L-au dus în barul gării
De zmei să facă haz.
Iat Fătul a băut
O apă minerală
Cu bule multe, multe
Așa, pe burta goală.
Și când veniră zorii
Cu nașul a plecat
Departe la Lyon
Și nu s-a înturnat.
Iar babele și moșii
Ce a rachiu duhneau
Cu lacrimile-n ochi
Strigând, îl salutau.
Mulți ani ei au vorbit
De el acolo-n gară,
Apoi, după o vreme
Sărmanii îl uitară.
Ce s-o fi petrecut
Cu Fătul de la Bloc
Eu nu știu să vă spun,
Dar îi doresc noroc.