A fost cândva o seară

Bătută de noroc

Că s-a născut un Făt

Frumos cu păr de foc

Într-un cartier cu blocuri

Înalte, cu balcoane,

Cu străzi pline de praf

Și multe termopane.

Pe taică-su-l chema

Grigore Împărat

Și tare bun era

Să facă fier forjat.

Iar maică-sa, Rujica,

Era filaturistă

Grăsună, cu varice,

Și parcă mult prea trisă.

Ei la etajul șase

Primiră de la stat

Un mic apartament,

Urât, decomandat.

Și a crescut Frumosul

Acolo șaișpe veri

Pân’ ambii lui părinți

Mi s-au trezit șomeri.

Iar într-o dimineață

Grigore Împărat

În camera cea mare

Pe Făt l-a convocat.

Și așa i-a spus Grigore

Frumosului său fiu

Că-i timp să-și facă traista,

Să plece în pustiu.

Și drum prin viață singur

Băiatul să-și croiască,

Că mica lor căsuță

Nu-i curte-mpărătească.

Iar cum venise seara

Și soarele-a plecat

Pe Fătul cel Frumos

Afară el l-a dat.

I-a-ntins și un rucsac,

I-a-ntins ș-un colt de pâine,

Și niște margarină

Să-l țină până mâine.

Și a pornit Frumosul

Prin vechiul cartier

Cu blocuri și garaje

Sub înstelatul cer.

De-acolo a mers prin beznă

În parcul cu arțari

Unde umblau prin tufe

Iubiți și poponari.

Pe drum treceau taxiuri

Ducând fetele-n club,

Câțiva studenți borau

La poarta unui pub.

Motanii mirolăiau

Orașul fremăta

De-un aer ce fierbinte

Pe Făt îl îmbia.

Și prima lui tristețe

Cumva s-a prefăcut

În gând de pribegie

Și proaspăt început.

Trecând un pod pe Someș,

Spre gară s-a pornit

Să ia un tren să-l ducă

În lume și-a dorit.

Dar cum ajunse-n gară

O ceată rea de zmei

Băgau spaima-n săracii

Bețivi, pișați pe ei.

Și-n bitele femei

Venite de la țară

Să-și vândă ceapa-n piață

În prag de primăvară.

Frumosul nu știa

Ce este de făcut

Căzi zmeii erau mari

Și mulți, l-ar fi bătut

De ar fi îndrăznit

Să Ii se pună-n cale

Și să îi izgonească

Pe Someș mai la vale.

Apoi un porumbel

Cu labe degerate

Din bolte pogorâ

”Vai, scapă-ne, bărbate”

”De zmeii ce fac larmă

Cu ochii lor cei mari,

Și pumnii lor ca piatra

De iuți dar și de tari.”

”Dar ce-aș putea să fac”

Frumosul a-ntrebat.

”Eu sunt doar un copil

Și nicidecum bărbat.”

”Dar ai picioare drepte

Și pieptul tău e lat

Și brațele ți-s groase,

Nu, nu, tu ești bărbat.”

A spus porumbul sur

Curaj astfel i-a dat

Și Fărul ce Frumos

S-a și simțit bărbat.

Și s-a zvârlit spre zmei,

De plete i-a-nșfăcat

Și într-un sfet de ceas

Cumplit i-a scuturat.

Iar zmeii cei cu colți

Și gurile lățite

Fugiră-n jos pe Someș

Cu bucile snopite.

Și s-au oprit la vale

Pe lângă o uzină

Unde erau parcate

Un tanc ș-o limuzină

Acolo ei trăiau

Cu muma lor cea rea

Ce peste muncitori

Cu biciul cârmuia.

Ea pentru Comuniști

O vreme a lucrat

Ca mare directoare

Într-un birou a stat.

Apoi când s-a schimbat

Regimul s-a tocmit

Cu cei de la putere

Uzina și-a-nsușit.

Ș-acum voia un mall

Din gară ea să facă

Cu baruri, magazine

Și un bazin cu apă.

În care zmeișorii

Și zânele de-oraș

Șă vină să la plimbare

Și să nu put-a caș.

Iar când a auzit

Ce Fătul a făcut

Cu fiere și otrava

Zmeoaica s-a umplut.

Cu tancul s-a pornit

Pe Făt să îl reteze

Cu bombe să-l lovească

Iar el să explodeze.

Frumosul aștepta

Cuminte pe peron

Un tren accelerat

Să-l ducă la Lyon.

Și poate acolo, poate,

O fată va găsi

Și-o palmă de regat

Cu ea v-a împărți.

Că lumea de prin gară

I-a spus că viața-i grea

În țara lor săracă

Da-n Franța-i altcumva.

Și ar fi prins și trenul

De nu l-ar fi oprit

Zmeoaica ș-al ei tanc

Ce-n cale i-a ieșit.

Cu tancul ea prăpăd

Prin gară a lăsat

Râzând de bunul Făt

Strigând că nu-i bărbat.

Și a mai spus urâta

Că ea e viitorul,

Progresul și speranța

Și tot ce vrea poporul.

Atunci un șobolan

Spre Făt a alergat

Pe drumul de beton

Ce-abia a fost turnat.

Ș-un paloș fermecat

Frumosului i-a dat,

Iar Fătul îngrozit

În mână l-a luat.

Și cu un ultim strigăt

Spre tanc  s-a azvârlit

Până un proiectil

În pântec l-a izbit.

Și tăndări l-a făcut

Pe tânărul Frumos

L-a dezvelit de piele

Și carne pân’ la os.

A râs urâta mumă

A zmeilor de-uzină

Cea plină de otravă,

Dar și de fiere plină

Că peste mica țară

De fier și de beton

În care muncitorul

E talpă la patron

Nu vor mai fi eroi

Ci doar câțiva bogați

Ce vor domni-n vecie

Tihniți și-ndestulați.

Și-n care lupii roșii

Frumos s-au îmbracăt

Și-n mici capitaliști

Cumva s-au preschimbat.

Dar colo sus în gară

Un pom mai stălucea,

Crescut-a printre șine

Și fructe dulci făcea.

Acolo Făt Frumos

Cu pântecul zdrobit

S-a tras pe-a sale brațe

Ș-acolo a murit.

Departe dinspre dealuri

Un vânt a adiat,

Cu aripa lui rece

Pe mort l-a mângăiat.

Iar stelele în lacrimi

În mare au plonjat

Că toate-l îndrăgiră

Pe Fătul sfârtecat.

Dar pomul cela mare,

De soare odrăslit

Un fruc avea în vârf

Rotund și aurit.

Iar fructul cel de aur

Din ramuri s-a desprins

Și-n pântecul cel gol

Căzu și carne-a prins.

Iar din siropul lui

Cu viață l-a-ntrămat

Iar Fătul cel Frumos

Sub pom s-a rădicat.

Și cât înca râdea

Zmeoaica sus pe tanc

Din spate el veni

Și a sărit la țanc

Cu paloșu-i tăie

Măreața căpățână

De se rostogoli

Ca mingea prin țărână.

Strigară boschetarii

Și babele de piață

Pe Făt ei îl țucară

De mi-l luă cu greață.

Iar după ce-i scăpă

De cazne și necaz

L-au dus în barul gării

De zmei să facă haz.

Iat Fătul a băut

O apă minerală

Cu bule multe, multe

Așa, pe burta goală.

Și când veniră zorii

Cu nașul a plecat

Departe la Lyon

Și nu s-a înturnat.

Iar babele și moșii

Ce a rachiu duhneau

Cu lacrimile-n ochi

Strigând, îl salutau.

Mulți ani ei au vorbit

De el acolo-n gară,

Apoi, după o vreme

Sărmanii îl uitară.

Ce s-o fi petrecut

Cu Fătul de la Bloc

Eu nu știu să vă spun,

Dar îi doresc noroc.