cifra 0

O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.

Berlin
Germania
2019

An Die Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019

Dumam și Luntrașul

Săream ca un ied pe-o coastă-nspre mare

Cu fața-ndreptată spre cerul cu soare.

Când, vai, am călcat pe-o piatră crăpată

Căzând ca un ciot în apa-nspumată.

Mi-am rupt și spinarea, iar capu-mi pușcă,

Tot sângele tânăr mi se revărsă,

Așa am pierit pe la răsărit

Și toți cei din sat cumplit m-au jelit.

Trecură trei zile și singur am stat

Sub cerul cu soare și mult m-am cântat,

Că multe-am pierdut din cele trăite,

Pe prietenii mei, ș-a mele iubite.

Cât iată-ntr-o noapte o umbră veni

”Pe lume, Dumam, nu poți zăbovi,

Hai, vino în Hades la cei ce-au murit,

Pământul ne-așteaptă,” apoi am pornit.

Așa am plecat în Hades noi doi,

Prin peșteri săpate de timp și de ploi,

Iar când în adâncuri tăcuți am pătruns,

La marginea lumii cumva am ajuns.

Acolo un râu de nămol se vărsa,

Miasme și aburi în jur împroșca,

Iar din depărtare o barcă sosi

Ducând un luntraș cu ochi rubinii.

Luntrașu-mi întinse o mână cerând

Un galben să-i dau, dar eu tremurând

La chipu-i osos priveam înlemnit,

Iar hâdul luntraș așa mi-a vorbit:

”De nu-mi dai coroana aici eu te las,

Tu crezi că degeaba încoace am tras,

În Hades te duc doar dacă-mi plătești,

Deci scoate moneda, ce te tot codești.”

Atunci eu pe loc m-am și răsucit,

Plesnit-am din palme și am chiuit

”Aleg să rămân, căci prea sunt sărac,

Întoarce-te-n Iad și nu fii posac.

Iar eu pe pământ îndatʼ voi fugi,

Și iarăși ca om aleg a trăi,

Rămâi dar cu bine luntraș ponosit

Și du-te în pace de unde-ai venit.”

Așa i-am lăsat pe morții-ncruntați,

Ce-n Hadesul lor se dară plecați,

La trupul meu rupt, tăiat și lovit

M-am dus și încet la loc l-am lipit.

În el am suflat și viață i-am dat

Apoi cu putere din groap-am strigat,

Veniră sătenii și viu m-au găsit,

De toți s-au crucit și m-au pomenit.

Manuel and The Two Hearts

10. The confession                                                                      

In the last part of this tale will disclose to you what happened only a few weeks after Manuel’s return.

It was during at a great banquet given to honour some foreign ambassadors.

In a resplendent hall thronged with guests echoing with the clattering of cutleries and with people’s songs and laughter, the tables were loaded with the best food and wine one could have ever imagined. Yet, amid the festivities, Manuel stood up and, asking for a moment of silence, he spoke:

“Hear me out, everyone! By now all of you know of all my recent troubles and deem me to be a worthy man. I have done everything in my power to restore my honour and to mitigate my beautiful wife’s mistrust towards me. But none of you knows that what had happened was caused by a untamed heart, one that unless made to confess, will never admit any of the wrongdoings it has brought upon me and my dear Isabella.”

The commotion that followed brought the celebration to an end. Then, at a sign from the king, all the guests suddenly became silent. Bohemond asked Manuel:

“What do you mean? Wasn’t it by your own free will that you endeavoured to go an fulfil the tasks you accomplished?”

“It was, my king. Hadn’t she sworn an oath not to confess it, my wife should be able to tell us who made her ask of me all those chores she did,. But even so, she doesn’t know the whole truth either,” said Manuel.

“I don’t understand! What is he talking about, Isabella?” the king inquired.

The princess stuttered:

“Father… I… I mean… I got that letter, you saw it. It had Manuel’s writing on it. Had I

known how much trouble it would cause; I would have burned it. Father…”

“Please, my king, don’t blame her for anything. Both I and Isabella had to learn that some things are not what they seem to be, that some people, we tend to trust, can deceive us for their own good,” intervened Manuel.

“Then what in God’s name is going on? Be quick and bring light upon the matter!” spoke Bohemond gripped by anger.

“I shall, but only if you swear not the harm that person in any way,” said Manuel.

“Why would you ask for such a thing?” asked Bohemond.

“I must. Do I have your word, my king?” asked Manuel

The king confirmed.

“Then know that before all this started, the queen herself wanted to see me, for she desired my body and my love. After I refused her, she swore herself to get read of me and remove the threat I represented. And so, she persuaded Isabella to try my loyalty in ways no one had done it before. In the end I lost my life. But you see, it wasn’t the will of the heavens that her majesty’s plot would go undiscovered. I saw it myself, but it was too late for me to divulge it.”

“This is pure nonsense? The boy is out of his mind,” the queen uttered.

“This might be true, but it was you, my queen, the one who forged the letter with the help of the powerful sorceress Amala, one who everyone in this room has heard about. You don’t to admit it, but let me assure you, you will,” said Manuel.

“Ridiculous! My king, his insults have poured on me, long enough. Ban your so-called hero from the court. He is and adulterer and most probably a wizard. Don’t let yourself be deceived by him. I tried to warn you about this for so many times, but you were blinded by his pretence kindness and bravery. There was nothing I could do to undo the spell he cast on you. And now look at him, he is trying to undermine you, by taking me out of the way. My king, I am the only one who now stands between you and a certain death. Who will you believe: this cunning upstart or your ever-faithful wife? Show this court and your guests what you are made of,” said the queen with a decisive look on her face.

“Bring forth the sultan’s rose,” said Manuel. “We will both kiss its petals and you shall find out who is right and who is wrong.”

“Clearly you will not allow such a sham of a trial, my king. Who can confirm to any of us that the story about the rose is fact or mere superstition?” said Constance.

“It will be one of you two, my queen,” said Bohemond, talking with as much resoluteness as Constance. “If you will both hold onto your stories after you have touched the rose, there is nothing neither of us can do but to agree with one side or the other, but if one of you will admit his guilt then we can only hold the rose’s power as responsible for it. Bring forth the sultan’s flower.”

And so, they did. And after each of the two touched the rose’s petals with his lips, they were again asked to confess. While Manuel’s version stayed unchanged, the queen admitted her intrigue in front of all those people. The uproar that followed shook the whole palace. The king, immediately ordered for the queen to be banished from the court, but Isabella stood up and spoke:

“Father, husband and all you that are present, listen to what I have to say. If this is the punishment you assign for my mother, then I should join her wherever she goes. For if she was foolish enough to fall in love with a younger man, I was even more of a fool to have listened to her. My guilt surpasses her in every way. I know you will look at her and judge. What she had done was both wicked and human in the same time. But, if my husband agrees with me, I would like that the two of us leave this house never to return. People of Antioch don’t banish your queen. Let her live in the shadow of her sins. Manuel, this world is not ours, I beg you, let’s build ourselves a new home and forget about the old one.”

“I agree, my sweetheart,” said Manuel and then he turned towards the royal couple, “My queen, I forgive you, my king, I pray that you forgive her too. Isabella, we shall ride far away this very night and we shall forge us that kingdom you spoke of.”

And so, the two youths took the golden peacock, the star and the rose and, together with just a few followers, they travelled far, far away where no one could find them, and there they raised a new citadel one that slowly grew to become a home for many wanderers and exiles, growing into a place of great knowledge and art.

As for those they left in Antioch, I do not know what happened to them. They grew old and died and were slowly forgotten as it’s always happens with those who so briefly pass through this world.

The End

The Cherry Tree

That Thursday was sweaty,

Its air, warm and sweet,

A wine made us chatty,

We savoured fresh meat.

The red summer berries

Were bleeding on plates

Ensnaring the flies,

Thus, ending their fates.

Nearby, like a king,

A proud cherry tree

Was shaking its fruits

Enchanting a bee.

Its cherries were heavy,

As dark as the night,

The wasps bit their pulp

And swarmed with delight.

But then I saw more,

For perched on the branches

Were two lazy pigeons

Both taking their chances.

That moment is gone,

But if I’ll display

This painting of words

That moment might stay.

That summer in London

The weather was hot,

A tree bore its cherries

And left them to rot.

(To all the wonderful people I met in London throughout the years)

Manuel and The Two Hearts

8. The third trial

Manuel had just found out that was to set off once again, this time to the court of the great sultan of Rum. What he had to bring from there was a holy rose whose petals once touched always compelled people to tell the truth. But this flower was heavily guarded and there were not many who would dare to venture and take it from the place where it lay?

Yet, again, Manuel put aside all fears and rode across the mountains until one day he arrived at the gates of the sultan’s city, which he entered pretending to be a Persian a merchant.

When night fell Manuel struggled to find a way inside the palace, but everywhere he looked heavily armed guards were watching it from high up on the stone walls. A silver crescent moon then rose up a brightened the darkness, making Manuel’s quest even harder.

But then, out of nowhere, the blows of a thousand horns shook the midnight air. A great host of soldiers coming with their emperor from Constantinople surrounded the city and started wreaking panic among its people. How was it that such a great army had passed unobserved by their scouts, no one understood? But now it was too late. The city had to defend itself. In the confusion that followed, many of the sultan’s guards left the palace to go fight on the walls. It was then that the mysterious sight Manuel had acquired when he sacrificed his eye led him to a small door behind the palace. It their frenzy, some of the guards who rushed out through it had left it open. Manuel entered that door and walked around a palace he had never seen, knowing its every corner, its every hallway, and its every room. This is how, unseen by anyone, Manuel found the holy rose hidden in a lavish inner court with its pillars, and arches, and four whispering marble fountains. Under the light of the moon the turmoil of the fight subsided in the distance. All Manuel could hear now were a few crickets and the lazy trickling of those fountains. The rose stood in the middle, surrounded by its thorny wreathing bush. It had only one majestic, glowing bloom right in the heart of all those entwined branches. To get to it, Manuel had to pass through its sharp thorns who scratched and stung him without mercy. Ah Manuel, why was it that right here your second sight had to fail you?

The boy picked the flower and hid it in his shirt. He then got out of the palace the same way he got in and, eluding both armies, he climbed down the city walls, stole a horse and rode way back to Antioch.

Once he crossed his city’s gates he went to Isabella and gave her the rose. It was a beautiful summer morning. The girl gazed at her charming Manuel and, ignoring everyone around, she embraced the boy. But only a few seconds after a terrible shiver took over Manuel, throwing him to the ground. A thick, white foam started to pour from his mouth and the youth coiled in pain. With a desperate grimace, he looked  for one last time at Isabella and screamed her name, then, after some excruciating five minutes he died killed by the holy rose’s poisoned thorns. That had been the real secret behind the great sultan’s rose safety.

Manuel și Cele Două Inimi

4. Cea de-a doua inimă

Odată căsătoriți, dragostea celor doi tineri a devenit și mai puternică. Bucurându-se de confortul curții regale, viețile lor erau senine și pașnice precum o nesfârșită zi de vară. Din zori până în seară, prin strălucitoarele săli de marmoră și prin grădinile ascunse ale palatului răsunau cântece, râsete și strigăte de veselie. Dar fericirea durează la fel de puțin ca aripile unei furnici, iar cât timp cei doi își celebrau iubirea spre încântarea regelui și-a întregii curți, ascunsă în întuneric era o pereche de ochi reci și frumoși, care pătrunsă de gelozie și poftă trupească îi pândea necontenit.

Apoi, într-o zi, prințesa se duse împreună cu suita ei în piața orașului, dorind să-și cumpere cele mai frumoase rânduri de haine, lăsându-l pe Manuel de unul singur la palat. Neliniștit, tânărul așteptă reîntoarcerea iubitei. Când, după nenumărate ceasuri, nu primi nici o veste din partea ei, fu cât pe ce să fugă din palat și să o caute.

Apoi, dintr-o dată, în față-i apăru un servitor și-i porunci să-l urmeze în încăperile reginei. Odată ajuns, Manuel se trezi într-un loc de o rară frumusețe și bogăție.

 Înconjurate de o lumină roșie, din tavan atârnau perdele de mătase transparentă și lămpi strălucitoare de argint. Peste tot în obscuritatea acelor cămări se întrezăreau siluetele aproape ireale ale statuilor, stâlpilor de porfir și neprețuitelor mobile ce le împodobeau. Uimit, Manuel privi în jur și observă că servitorul dispăruse. O tăcere neplăcută îl cuprinse și auzi o voce blândă ce-i spuse:

”Suntem doar noi doi aici. M-am îngrijit ca Isabela să nu se întoarcă la palat până la căderea soarelui. Fii fără teamă, dragul meu. Avem tot timpul din lume.”

„Ce se petrece?” întrebă Manuel în timp ce inima începu să-i bată cu putere.

Apoi, de pe o canapea din spatele vaporoaselor perdele de mătase văzu cum se ridică, apropiindu-se de el, o femeie complet dezbrăcată. Era însăși regina. Trupul îi era alb ca laptele și ochii ei, foarte asemănători cu cei ai Isabelei, îl străpunseră pe Manuel ca niște spini, făcându-l să tremure.

Constanța era o femei demnă de renumele ei. Frumusețea ei, mereu ascunsă sub veșmintele pe care le purta la curte, era acum dezvăluită în toată splendoarea. Dumnezeu o înzestrase cu cele mai frumoase daruri ale feminității. În ochii sărmanului băiat se părea că aceste farmece le întreceau până și pe cele ale Isabelei.

”Regina mea, ceea ce îmi arătați aici este deopotrivă necugetat și păcătos. Iubirea mea pentru Isabela este la fel de puternică precum a fost dintotdeauna și nu am loc pentru o altă femeie în inima mea,” șopti tânărul bărbat.

Dar Constanța îl sărută nepăsătoare, atingându-l cu priceperea unei femei ce stăpânea toate secretele amorului, spunându-i:

”Nu mai vorbi despre iubire până nu vei gusta și din fructul meu.”

Și de îndată ce se încredință cu tărie că tânărul fusese biruit de farmecele ei, încercă să facă dragoste cu el. Dar Manuel o refuză cu hotărâre împingând-o și fugind din preajma ei. De atunci încolo el nu i-a mai vorbit reginei și nu i-a mai aruncat nici măcar o privire..

Umilită, regina acum se gândea la împrejurarea în care se afla. Dacă Manuel ar fi destăinuit ceva despre cele întâmplate ar fi fost nimicită. Numaidecât, își trimisese iscoadele pe urma lui pentru a-l face să vadă cine avea cu adevărat puterea la curte. Dar Manuel nu a pomenit nimănui nimic din cele petrecute în iatacul reginei. Te temea că poate și el fusese oarecum vinovat și nu voia să o mâhnească pe Isabela, făcând-o să-l bănuiască de vreo infidelitate.

Chiar și așa, mândria reginei fusese rănită. Cuprinsă de mânie, aceasta voia răzbunare. Soarta lui Manuel era pecetluită.

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-and-the-two-hearts-4/

Manuel and The Two Hearts

4. The second heart

Once married, Manuel and Isabela’s love grew even stronger. Enjoying all the comfort of the royal court their lives were as calm and blissful as an endless summer day. From dawn till dusk   the shiny marble halls and the hidden gardens of the palace echoed with music, cheers and laughter. But happiness is as short lived as an ant’s wings, and while the lovers praised their beautiful life to the delight of the king and all his subjects, a pair of cold, beautiful eyes, teeming with jealousy and yearning, was constantly spying them from the shadows.

Then, one day, it so happened that the princess wanted to go with her maids at the city’s market and buy new garments for herself, leaving Manuel alone in the palace. The restless youth waited for his lover’s return, but after many hours there was still no news from her. Fearing for her safety Manuel prepared to run and join her at the market when a servant came and asked the boy to follow him to the queen’s apartment. Once arrived, Manuel found himself in a place of unparalleled wealth and beauty. Drapes of transparent silk and shiny silver lamps came down from the ceiling surrounded by a dim red light. All over those obscure rooms were pale silhouettes of statues, of slim porphyry pillars and of priceless pieces of furniture. Dumbfounded, Manuel looked around. The servant was gone. An uneasy stillness engulfed the lonely youth. Suddenly, he heard a soft voice:

“There is no one here but you and me. I made sure that Isabella won’t be back till late in the evening. Don’t be afraid my beloved; we have all the time in the world.”

“What is going on?” asked Manuel while his heart was throbbing.

Then, from a sofa, behind the soft drapes of silk he saw a naked woman approaching. It was none other than the queen herself. Her body was as white as milk and her eyes, much like those of her daughter’s, pierced Manuel’s chest, making him shiver. Constance was a woman worthy of her reputation. Her beauty, always incarcerated by the many layers of clothing, was now completely exposed. There was no charm that God had spared her body of. In poor Manuel’s eyes she seemed to outshine even his beloved Isabella.

“My queen, what you are showing me is both reckless and sinful. My love for Isabella is as strong as ever and there is no room left for another woman in my heart,” the young man whispered.

But Constance kissed Manuel and touched him with the skills of a woman well accustomed with the art of earthly pleasures and said:

“There will be no talk of love until you try the fruit I have to offer.”

And once she got the youth’s solid confirmation that her charms had vanquished him, she tried to make love to him.

But Manuel downright refused and pushed her away. He then left her apartment never to return, never to talk to her, never to look her in the eyes.

The insulted queen shook with rage and gazed at her situation. If, by any chance Manuel divulged her desire for him she would be lost. From then on, she sent her spies to watch the boy relentlessly, reminding him of the ever-looming threat that now hanged above his head. But Manuel kept quiet. He feared too much he had somehow been responsible for all that happened, and he didn’t want to raise any doubts about his fidelity to Isabella.

But it was too late, the queen’s pride had been tattered; her fury had been unleashed. She wanted revenge. Manuel’s fate was sealed. 

https://poemefarastapan.com/2019/06/04/manuel-si-cele-doua-inimi-4/

What’s our purpose?

D’où Venons Nous / Que Sommes Nous / Où Allons Nous
Paul Gaugin
1897-1898
Museum of Fine Arts, Boston
Source: Wikipedia

  “What is the highest good in all matters of action? To the name, there is almost complete agreement; for uneducated and educated alike call it happiness, and make happiness identical with the good life and successful living. They disagree, however, about the meaning of happiness.” Aristotle, Nicomachean Ethics

Although one couldn’t blame our language and our knowledge for lack of depth, our efforts to define life are still far from satisfying. An even tougher question arises when we try to understand life’s meaning.

What is this force that sets us in motion giving us a purpose, governing us throughout our entire existence? Is it just rationalized instinct? Is it a collection of arbitrary values that tend to vary throughout time, from one age to another, from one individual to another? Is it yet another form of filling the void of our mortal condition? Yes, yes, and yes…

Whether as a cause or as an effect, the meaning of life is quintessential to all our actions, thoughts and creative impulses. It is the alpha and the omega of all our stories and of all our songs, of everything we struggle to achieve in just a few decades we have on Earth.

A simpler form of existence doesn’t need purpose it relies on its organic drive to feed itself, to grow and to procreate. But once neurons jump into the equation, they start wandering and wondering. And this adventure leads these otherwise astounding cells (so well equipped for problem-solving) to the uncharted territories where they either get lost or hit unsurpassable walls. Life’s purpose is just one of those nebulas (as it is God, the life beyond and so on).

Now, is it worth to think about our life’s meaning or should we just push forward focusing on our daily objectives? I guess it’s up to each of us but knowing that we are alive doesn’t make much sense without knowing why we are alive for. And I am sure that everyone has had at least one moment when this question popped up into his or her mind.

Today’s society highlights success. Many great minds talked about creativity. Both happiness and death were always on the table. I wouldn’t know what the right answer is, but I consider life to be an ever-expanding phaenomenon that circumscribes us all, an ever-growing personal and collective lesson, one that we are bound to go through and one that we should try to share to those around us and to those that will follow.

So, let’s start talking!

Manuel și Cele Două Inimi

3. Prima inimă

După ce Isabela își recăpătă puterile, regele îl chemă pe Manuel la curte dorind să îl încoroneze și să cârmuiască regatul împreună. Dar Manuel refuză coroana, spunându-le tuturor celor prezenți că singurul motiv pentru care se aventurase să o salveze pe prințesă era pentru că nu putuse îndura să o știe prinsă în ghearele acelor ticăloși și că tot ce își dorea acum era veșnica ei prietenie. Recunoscătoare, Isabella sări de pe tronul său și cu ochii în lacrimi îl îmbrățișă pe frumosul grec. Însă parfumul băiatului și trupul lui zvelt și fierbinte o zăpăciră și o fermecară. Fata îți opri plânsetul și, uimită, se uită cu îndrăzneală în ochii celui pe care îl strângea în brațe. Abia acum observă că salvatorul ei era un tânăr de o rară frumusețe. Isabela roși. Recunoștința ei se preschimbă în dorință, iar după ce-și reveni, îl imploră numaidecât pe tatăl ei să-i îngăduie lui Manuel să stea cu ei la curte. Înțeleptul regele încuviință cererea fiicei sale. La fel făcu și Manuel, care în taină o iubea pe Isabela.  Încă de mult timp o urmărise peste tot pe unde se ducea alături de suita ei, visându-i părul cel lung și auriu, buzele ei dulci și ochii ei albaștri. Dar în acea zi cumplită când fata fusese răpită el fusese plecat în Damasc, grijindu-se de negoțul familiei sale. Niciodată nu-și putut ierta acea nefericită întâmplare. Zi și noapte se chinui, plânse și se zbătu cum să facă și să dea de ea. Nimeni nu i-a înțeles zbuciumul, iar el nu-l împărtăși nimănui.  Dar a fost  tocmai acea iubire care fremătă atât de puternic în inima lui a fost cea care-i dădu curajul să o salveze.

Și odată ce înțelegerea a fost făcută, Manuel se mută la palat fiind de nedespărțit de frumoasa lui fecioară. Niciodată nu fusese mai fericit. Până într-o zi când un fermecător cavaler se apropie de prințesă, copleșind-o cu vorbele lui dulci. Și-n timp ce aceștia se conversau toți cei aflați în preajmă văzură cum Manuel începu să tremure, chipul i se învineți și ochii îi ardeau de mânie. În noaptea ce a urmat, tânărul zdruncinat intră în iatacul Isabelei trezind-o și mărturisindu-și iubirea pe care o avea pentru ea. Răbdătoare, prințesa îl lăsă să-și verse suferința, iar după ce băiatul se opri îl sărută pe grumaz, apoi obraz și apoi pe gură. Ce a urmat cuvintele mele nu vă pot destăinui, dar o lună mai târziu cei doi s-au căsătorit, aducând nădejde și bucuria peste întreaga cetate.

https://poemefarastapan.com/2019/06/02/manuel-and-the-two-hearts-3/