Craiule!

Pe lângă o baltă

Călare trecea

Un Crai ce în frunte-și

Cususe o stea.

În baltă Copilul

Cu ochii lui moi

Plesnea apa caldă,

Frumos și vioi.

”Tu, Craiule mare,”

Strigase Copilul

Umflându-și cuvântul

”Coboară la noi,”

”Coboară-ți și gândul.”

”Ești tare și drept,”

”Ești om înțălept,”

”Hai, vino la joacă”

”Hai, sari în băltoacă”

”Ș-atinge pământul.”

Dar Craiul trufaș ,

Venit din oraș,

Pe prunc îl ochi

C-un glonț îl plesni

Și pruncul pieri,

Iar balta în sânge

De prunc se-nveli.

Trecură mulți ani

Și Craiul bărbat,

De timp și de rele

Strivit, apăsat,

Biserici clădi

Și zile-și cerși,

Dar Cerul n-a stat,

La el l-a luat.

Ș-acolo în cer

Pe-o bară de fier

Copilu-l primi,

Dar nu-i mai vorbi

Și-n Iadul spurcat

De Draci încărcat

Copilu-l zvârli.

Și Craiul bărbat

De-ar fi ascultat

Când bunul Copil

La el la- strigat,

În ceruri cu zeii

Pe veci ar fi stat,

Cu zeii cei vii

Cu ochi de copii.

Noaptea Târziu

1.

Stau ascunse după lună

Stelele învăpaiate

Și-ntunericul se-adună

Se revarsă peste toate.

Din păduri pornesc să urle

Bufnițele flămânzite,

Iar pe dealuri multe surle

Sunt de tobe însoțite.

Vin strigoii și moroii,

Cu păr sur și dinții lungi,

Lupii ies din fundul văii,

Cânta ielele pe stânci.

Șerpii-și suflă limba lungă,

Ies prin iarba-nrourată,

Liliecii sar prin luncă

Și mistreții se arată.

Pe ciuperci otrăvitoare

Stau pitici cu ochii mari

Și țipând vin vrăjitoare

Călărind niște măgari.

Dracii sar de prin izvoare,

Căpcăunii câmpu-l bat,

Muma codrilor în gheare

Ține-un prunc la alăptat.

Zmeii mari și vrăjitorii,

Știmele și vâlvele,

Pricolicii, ghicitorii  

Au umplut poienile.

Dar ș-aci în miez de noapte

Și-a făcut ea drum, iubirea.

Un băiet cu chip de lapte

O-ndrăgește pe Zamfira

Zână dintr-o altă lume,

Fiica unui crai hain

Ce-n pământ cu el o ține

Și i-e Iadului vecin.

Necăjit e-acum feciorul

Pe-al său nume Valentin,

Umblă prin păduri ca chiorul

Ș-are-n suflet doar pelin.

El în fiecare noapte,

Din ograda-i se pornește,

Dealurile le străbate

Pe Zamfira n-o găsește.

Că-i ascunsă marea poartă

A vechii împărății

Unde craiul traiu-și poară

Și așa în veci va fi.

Iar acum în miez de noapte

Stă feciorul pe o piatră

Și suspină printre șoapte

Că-i fu viața blestemată.

Dar după un ceas de jale

Trece Luna de pe cer,

Și apare mai la vale

O bătrâna cu un jder.

Și venind mai lângă dânsul,

Pe băiet baba-l descoase:

”Domolește-ți dară plânsul

Măi, fecior cu plete groase.”

”Ce-ți apasă inima

Și-ți usucă ochii bruni.”

”Lasă-mă mumă așa

Să oftez printre aluni.”

”Că de-ai ști ce a venit

Peste mine, ai tăcea,”

Astfel el a glăsuit.

”Spune și te-oi ajuta,”

A vorbit bătrâna blând

De sub mantia-ei cea neagră,

Iar feciorul în cuvânt

Și-a țesut povestea-ntreagă.

2.

” Am venit în câmp odată

Să tot fi trecut un an

Și aici, pe-această piatră

Sta la margine de lan”

”O fecioară luminoasă,

Cu ochi verzi ca iarba crudă

Iar pe țeasta ei frumoasă

Nu era un semn de trudă.”

”I-am vorbit, ea mi-a zâmbit

Și la joacă m-a chemat

Prin pădure am fugit,

De la drum ne-am depărtat.”

”Și acolo pe sub ramuri,

Printre stâlpii ce de fag,

A prins căpriorii-n hamuri

Ce-au venit spre ea cu drag.”

”Iar din flori și rădăcini

Cu o vrajă a croit

Un căruț legat cu spini

Și acolo m-a primit.”

”Am bătut o noapte-ntreagă

Văile și codrul-ntins

Pe răcoare ea-mi fu dragă

Și de mijloc ea m-a prins.”

”Iar sub cerul cel boltit,

Undeva lâng-o fântână

Un sărut ne-a dezmorțit,

Ne văzu doar scumpa Lună.”

”Ș-apoi zorii se-nălțară

Păsările au cântat,

Iar frumoasa mea fecioară

S-a grăbit și s-a înturnat”

”La părintele-i cel aspru,

Dar când s-a topit sub humă,

S-a jurat pe-al zilei astru,

Că s-a-ntoarce într-o lună.”

”Tot aici la astă piatră.

Și aici am așteptat-o

Dup-o lună blestemată

Când pământul a lăsat-o”

”Să colinde pe răzoare,

Să alerge ne-ncetat

Pe-unde Dumnezeul Mare,

Cu-a Lui sfinți s-a preumblat.”

”Ș-a trecut așa o vară

Până moșu-i ne-a simțit

Într-o noapte la moară

Cu oșteni, ne-a încolțit.”

”Mi-ar fi pus atuncea capăt,

Dară ea l-a domolit,

Eu cu fruntea asudată,

L-am rugat, am stăruit”

”Să ne lase împreună

Și Zamfira să trăiască,

Pe pământ în lumea bună,

Nu în țara cea măiastră.”

”Craiul tot s-a înfocat,

Trupul lui înalt ca plopul,

Și pe gură a strigat:

«Lumea voastră și potopul.»

«Mai demult patru bărbați

Ce de-acia s-au pornit

Mi-au cerut să-i fac argați

Și cu vorbe m-au vrăjit.»

«Suflet bun, m-am învoit

Și la mine i-au luat,

Dar când somnul mi-a venit

Ochii toți mi i-au furat.»

«Eu în van i-am căutat

Și iscoade zi de zi

Lumea lung-au colindat

Nu mi i-au putut zări.»

«Și de-atunci așa-am stat

Fără patru ochi de foc

Orb, bătrân și supărat,

Blestemând al meu noroc.»

«Iar acum pe fata mea

Cea din urmă licărire

Tu mi-o ceri, n-o vei lua,

Ți-o spun fără șovăire.»

«Dar băiete de vei știi

Scumpii ochi să mi-i aduci

Poate atunci m-oi învoi

Pe Zamfira să mi-o duci.»

”A vorbit și a plecat

Înapoi în țara lui

Craiul cela supărat,

Eu pe fată o pierdui.”

”Iar acum stau despărțit

De fecioara ce-o iubesc

Craiul e de neclintit

Ochii n-am cum să-i găsesc.”

3.

Sta bătrâna lângă el

Și-l privea încrezătoare

”Nu te înfrica de el,

Că tot răul leac își are.”

”Ci pornește-acum în grabă

De culege-albastre flori,

Iar când ai cât de-o desagă

Să te duci la căpriori,”

”Strigă-l pe al lor stăpân

Spune-i că nu ai păcat

Și că-i dai să mânce fân

Dulce și înmiresmat.”

”Și atunci tu vei vedea

Un cerb mare, luminat

Cum pe-un vânt va apărea

Și s-a pune pe mâncat.”

”Până nu va termina

Să te urci pe el ușor

Și-o poruncă de-i vei da

Te va duce într-un zbor”

Ochii tu îi vei afla

De iubirea pentru fată

Nu e șubredă și rea

Ci adâncă și curată.”

”Fugi acum nu prididi,

Fă ce-ți spun, fecior iubit,

Acel cerb îl poți struni

Numai pân’ la răsărit.”

”Și-ți mai dau acest ochean

Ce te va călăuzi

Într-un ceas cât într-un

an

Ș-acei ochi îi vei găsi.”

Iar apoi maica plecă

Și se stinse-ncet în zare,

Iar băietul adună

Iarbă cu albastră floare.

Iar cât noaptea mai ținu

Se-avântă peste ponoare,

Într-o luncă el dădu

Peste-acele căprioare.

”Spuneți ciute temătoare,”

Le vorbi cu glas blajin

”Unde-i cerbul cela mare

Eu sunt bunul Valentin,”

”Și-l rog să mi se arate,

I-am adus un fân frumos

Din flori dulci, înmiresmate

Smuls din lanul cel mănos.”

Că prin codru s-a ivit

Dar nu își gătă cuvântul

A zburat spre el ca vântul

Un cerb cu aur poleit.

Iar apoi mâncă din fân,

Valentin pe el sări

Patru ceasuri, până-n zi.

Peste lume au zburat,

Peste munți și peste mări

Ș-au ajuns la un palat

Undeva prin alte țări.

Și feciorul, ca tâlharul

Pe tâlhar l-a tâlhărit

Și cu-ntâiul ochi de foc

Din palat el a fugit.

Iar de-acolo au plecat

Ca un fulger străveziu

De-au ajuns la alt palat

Într-acea noapte, târziu

Un alt ochi de au cules

Și cât soarele-a dormit

De acolo au purces

Precum gândul au țâșnit

Ș-au aflat al treilea ochi

Pe un țărm îndepărtat,

Dar nu le-a adus noroc,

Prea departe au zburat.

Iară când cerbul s-a-nălțat

Și în grabă a pornit

Șpre al patrulea palat

Zorii zilei le-au zâmbit.

Și așa gonit de soare

Mândrul cerb a tresărit,

S-a întors în codrul mare,

Înspre umbre a fugit.

Vai, feciorul întristat,

Că trei ochi doar au adus

Ochiul drept și l-a luat

Lângă ceilalți trei l-a pus.

Cu un glas pe orbul crai

Să se-arate la chemat

Și deodată un alai

Din pământ s-a ridicat.

”Iată-ți ochii, luminate,

Ți-am adus ce ți-ai dorit,

Și de nu ți-e peste poate

Fă cum noi ne-am învoit.”

”Iar de fata mă mai vrea

Tu-i îngăduie să vină,

Om porni la casa mea

Ș-om trăi o viață plină.”

”Stai așa, fecior frumos,

Nu mă las eu păcălit,

Văd că ochiul ți l-ai scos

Și cu el m-ai ploconit.”

”Patru ochi eu ți-am cerut,

Tu doar trei mi-ai înturnat,

Iar obrazul tău cel drept

Este tot însângerat.”

Valentin a împietrit

Fost-a totul în zadar?

Spre Zamfira a privit

Alb ca albul cel de var.

”Dar cu ochiul tău zăresc,

Dragostea ce tu i-o ții

Și, să știi, mă învoiesc,

Soț Zamfirei tu-i vei fi.”

Spuse craiul lămurit,

„Iar ca dar de nuntă-ți dau

Ochiul ce mi l-ai jertfit,”

Astfel dânșii își vorbeau

Când din vale a venit

A femeie-n straie-alese

Și mulțimii i-a vorbit:

”S-aveți zile lungi și dese.”

”Eu sunt Luna călătoare

Pe fecior l-am ajutat

Peste lume el să zboare

Și trei ochi el a aflat.”

”Dar aici,” ea scoase-un dar

”Este ochiul ce lipsea,

Că pe-al patrulea tâlhar

L-am ajuns cu mâna mea.”

”Și o vorbă să mai știți

Ca acest frumos băiat

Altul n-o să mai găsiți

Nici în cerul înstelat.”

”Haideți dară ș-om cânta

Dragostea ce i-a unit,

Astăzi ne vom bucura,

Și ne-om pune pe nuntit.”

Ei de Lună ascultară

Și în câmp s-au adunat

Craiul și întreaga-i țară

Pe  cei doi i-au lăudat.

Ce apoi s-a petrecut

Alte cânturi să va spună

Mai alese ca al meu

Și mai iscusite-n strună.

Pisica în Criză

Pământul e rotund, oceanul fără pește,

Iar cerul plin de stele ni se-mpotrivește,

Furtuni de foc și apă în fiecare zi,

Războaie-n avalanșă ucid economii.

Ne ducem toți de râpă, e jale și necaz,

Pisica stă cuminte cu fundul pe pervaz,

La ce se uită tristă mă-ntreb în gând și tremur,

Presimte oare-o bombă sau poate un cutremur?

Sau vom muri cu toții de vreo epidemie,

Cădea-vor meteorii zburând prin galaxie?

Veni-vor OZN-uri cu pulverizatoare

Să ne prefacă-n scrum și fumuri rotitoare?

Vom sta sudați în scaun pândind pe internet

Sfârștitu-apocaliptic cu lacrimi și regret.

Vai, n-văzut Islanda, nici vreun atol oceanic

Și am ratat și filmul cu Leo pe Titanic.

Pisica dă din coadă, e timpul, sunt pierdut

O ultimă țigară, un whiskey, a-nceput

Ce-am așteptat de veacuri, mereu nepregătiți,

Finalul grandios. ”Săriți!” eu strig. ”Săriți!”

Pericolul e maxim, pisica mea îl simte,

E doar o aparență că stă, așa, cuminte.

Mă las pierdut în scaun de mila mea oftez,

Pisica se sucește și-mi cere să-ncetez.

Da, da, mâța-mi vorbește de pe al ei pervaz:

”Trăiește viața asta așa cum e, cu haz

Și dacă mai încolo ai drum la magazin

Adu-mi și papagalul din blocul cel vecin.”

”Îl vezi acolo-n cușca aceea la parter?

De-un ceas mă uit la el, de pofta lui disper.

Iar poate dup-aceea de mergi și prin oraș

Să-mi cumperi niște plicuri cu gust de iepuraș.”

Eu stau uimit ș-ascult, sfârșitul n-a sosit

Se pare că am ani și lucruri de trăit

Și n-o fi ideală, această scurtă viață,

Dar ascultând de-o mâță și prostul mai învață.

Night

Vincent van Gogh
Café Terrace at Night
1888
Oil on canvas
Kröller-Müller MuseumOtterlo

The city is silent

I walk up and down

This place seems abandoned

No movement, no sound.

Tall houses of bricks

Stand up from the ground

The street lights are cold,

No movement, no sound.

Two brothers in arms,

A bum and a hound,

Sleep down on the pavement

No movement, no sound.

A worker emerges

And throws them a pound,

The poor stand together,

No movement, no sound.

And me? Why I’m here?

And what have I found?

The world is the same,

No movement, no sound.

Sonet de Seară (amintire)

Painting by: George Innes (1825-1894)
Ebening at Medield, Massachusetts, 1857

În purpură seara se-așază și lasă

Răcoarea în iarbă ș-al broaștelor cor,

Pământul adoarme ascuns sub un nor,

Iar eu stau pitit pe prag, lângă casă.

Ce-i lumea, ce-i viața? un gând mă pătrunde,

Ce oare le mișcă de au un temei?

Sau cum se iviră, de când și de unde?

Tot satul miroase a iarbă și tei.

Ascunși de-ntuneric toți greierii plâng,

Iubirea și-o cheamă dorind să trăiască,

Pe cerul de piatră mici aștri se strâng,

Iar câinele-adoarme și-ncepe să cască.

Ce-i viața, ce-i lumea, câți nu se-ntrebară

Visând ca și mine pierduți într-o seară.

Clopotul de Sticlă

Six Butterflies and a Moth on a Rose Branch
Painting by: William Gouw Ferguson
Scottish National Gallery
1690

Sub clopotul de sticlă cinci fluturi se roteau,

Acolo azvârliți după un prânz de vară

Și de pereții duri sălbatic se loveau,

Au mai rămas în viață doar patru până-n seară.

Sub clopotul de sticlă cei patru fluturi vii

Își scuturau tot puful de noapte înveliți,

Așa, lipsiți de soare, când luna răsări

Căzură pe un talger buimaci și amorțiți.

Sub clopotul de sticlă trei fluturi mai mișcau

În zorii ce-au adus lumina zilei noi,

Cu aripile rupte de-abia se legănau,

Dar unul renunță ș-au mai trăit doar doi.

Sub clopotul de sticlă doi fluturi osteniți

Se sufocau încet când noaptea iar veni,

Vârtejul și-l opriră, erau secătuiți,

Iar pe la răsărit doar unul mai zvâcni.

Sub clopotul de sticlă un fluture dansa,

Visând la câmpul verde din care-a fost răpit,

Trecu a treia zi ș-amurgul se lăsa,

Iar dup-un ultim salt ș-acesta a pierit.

La fel este și viața prin care zi de zi

Răzbatem fără tihnă în doruri irosite,

Dar fără nicio veste o clipă va sosi

Când toate se vor duce de moarte înghițite.

*

Ori de cumva îți vine să cauți altă cale,

Din scurta ta robie de-ai vrea să le dezlegi,

Aruncă-te în luptă, încinge-te cu zale

Și curăță pământul de dumnezei, de regi.

Trăiește ce ți-e dat, îndură toate cele,

Iubește cât se poate și nu te potoli,

Învață și pricepe câte se-ascund sub stele,

Având o minte trează, îți spun, vei birui.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

Noul Odiseu

Ulysses and the Sirens
1891 John William WATERHOUSE
National Gallery of Victoria, Melbourne

Odiseea lui Homer este probabil prima narativă asupra migrației, asupra suferințelor și dificultăților pe care exploratorii antichității, navigatorii plecați în căutarea unor noi teritorii aveau să le înfrunte.

Pentru Odiseu, întoarcerea în Ithaca a reprezentat scopul întregului său travaliu. În contextul ciclului Troian, eroul persecutat de Prometeu, zeul mărilor, va pribegi ani la rând de la un țărm la altul, doar pentru a ajunge în final în insula natală și a-și recăpăta tronul, dar și aceasta după eforturi semnificative. Odiseul homeric are parte de un final fericit, el redobândindu-și statutul inițial și regăsindu-și familia, care îl așteaptă loială și luptă alături de el pentru recuperarea regatului pierdut.

Dar ce ne povestesc odiseele modernității, istoriile a milioane de oameni dezrădăcinați, care pleacă pentru nu mai au nici un fel de mijloace de supraviețuire în țările lor de baștină? În cazurile cele mai nefericite aceștia își asumă toate riscurile posibile – își vând toate posesiile traficanților de oameni și trec oceanele în ambarcațiuni care nu sunt menite pentru asemenea expediții – doar pentru a ajunge undeva unde nu sunt așteptați, unde le va lua o viață pentru a-și câștiga un statut și așa, inferior.

Odiseul modern nu are drum de întoarcere, este lipsit de putere, lipsit de orice demnitate. El vine într-o lume în care omul și-a pierdut orice valoare, o lume care evaluează individul după abilitățile pe care le deține și după venitul pe care și-l poate asigura, o lume care se străduiește să se convingă că mai înțelege umanitatea, caritatea și filantropismul, dar care arareori mai găsește resursele intelectuale și morale pentru a restabili aceste repere.

Odiseul nostru trebuie să trăiască în mod permanent sub anatema zeului care l-a transformat într-un pribeag. El trebuie să digere singurătatea absolută și să trăiască în cercul restrâns în care societățile gazdă l-au izolat, privindu-l cu suspiciune. Luați strict sub acest aspect, Odisei ai acestui timp devin astfel nu doar migratorii ci și cei care aparțin unor grupuri minoritare și care, prin ceea ce îi constituie în mod prost înțeles predominant (un detaliu superficial/o diferență minoră), nu pot fi acceptați decât cu foarte multă duplicitate în corpul social convețional, care se va simți mereu asaltat de orice abateri de la direcțiile pe care el și le revendică drept esențiale și salvatoare, abateri pe care Odiseii aceștia le reprezintă în imaginația colectivă.

Aș vrea să fiu mai optimist în ceea ce privește lumea contemporană, dar înclin să cred că omenirea a fost mereu animată de intoleranță, competiție și individualism acerb. Dar cred că pentru ca Odiseul modern să își facă simțită prezența în lumea care îl împrejmuiește el trebuie să lupte feroce și să învețe repede. O nouă Odisee ar putea schimba chiar și puțin modul în care oamenii își înțeleg semenii dezrădăcinați și nevoiți să cutreiere pământul în căutarea unei scăpări.

cifra 0

O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.

Berlin
Germania
2019

An Die Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019