Sonet de Seară (amintire)

Painting by: George Innes (1825-1894)
Ebening at Medield, Massachusetts, 1857

În purpură seara se-așază și lasă

Răcoarea în iarbă ș-al broaștelor cor,

Pământul adoarme ascuns sub un nor,

Iar eu stau pitit pe prag, lângă casă.

Ce-i lumea, ce-i viața? un gând mă pătrunde,

Ce oare le mișcă de au un temei?

Sau cum se iviră, de când și de unde?

Tot satul miroase a iarbă și tei.

Ascunși de-ntuneric toți greierii plâng,

Iubirea și-o cheamă dorind să trăiască,

Pe cerul de piatră mici aștri se strâng,

Iar câinele-adoarme și-ncepe să cască.

Ce-i viața, ce-i lumea, câți nu se-ntrebară

Visând ca și mine pierduți într-o seară.

Clopotul de Sticlă

Six Butterflies and a Moth on a Rose Branch
Painting by: William Gouw Ferguson
Scottish National Gallery
1690

Sub clopotul de sticlă cinci fluturi se roteau,

Acolo azvârliți după un prânz de vară

Și de pereții duri sălbatic se loveau,

Au mai rămas în viață doar patru până-n seară.

Sub clopotul de sticlă cei patru fluturi vii

Își scuturau tot puful de noapte înveliți,

Așa, lipsiți de soare, când luna răsări

Căzură pe un talger buimaci și amorțiți.

Sub clopotul de sticlă trei fluturi mai mișcau

În zorii ce-au adus lumina zilei noi,

Cu aripile rupte de-abia se legănau,

Dar unul renunță ș-au mai trăit doar doi.

Sub clopotul de sticlă doi fluturi osteniți

Se sufocau încet când noaptea iar veni,

Vârtejul și-l opriră, erau secătuiți,

Iar pe la răsărit doar unul mai zvâcni.

Sub clopotul de sticlă un fluture dansa,

Visând la câmpul verde din care-a fost răpit,

Trecu a treia zi ș-amurgul se lăsa,

Iar dup-un ultim salt ș-acesta a pierit.

La fel este și viața prin care zi de zi

Răzbatem fără tihnă în doruri irosite,

Dar fără nicio veste o clipă va sosi

Când toate se vor duce de moarte înghițite.

*

Ori de cumva îți vine să cauți altă cale,

Din scurta ta robie de-ai vrea să le dezlegi,

Aruncă-te în luptă, încinge-te cu zale

Și curăță pământul de dumnezei, de regi.

Trăiește ce ți-e dat, îndură toate cele,

Iubește cât se poate și nu te potoli,

Învață și pricepe câte se-ascund sub stele,

Având o minte trează, îți spun, vei birui.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

Noul Odiseu

Ulysses and the Sirens
1891 John William WATERHOUSE
National Gallery of Victoria, Melbourne

Odiseea lui Homer este probabil prima narativă asupra migrației, asupra suferințelor și dificultăților pe care exploratorii antichității, navigatorii plecați în căutarea unor noi teritorii aveau să le înfrunte.

Pentru Odiseu, întoarcerea în Ithaca a reprezentat scopul întregului său travaliu. În contextul ciclului Troian, eroul persecutat de Prometeu, zeul mărilor, va pribegi ani la rând de la un țărm la altul, doar pentru a ajunge în final în insula natală și a-și recăpăta tronul, dar și aceasta după eforturi semnificative. Odiseul homeric are parte de un final fericit, el redobândindu-și statutul inițial și regăsindu-și familia, care îl așteaptă loială și luptă alături de el pentru recuperarea regatului pierdut.

Dar ce ne povestesc odiseele modernității, istoriile a milioane de oameni dezrădăcinați, care pleacă pentru nu mai au nici un fel de mijloace de supraviețuire în țările lor de baștină? În cazurile cele mai nefericite aceștia își asumă toate riscurile posibile – își vând toate posesiile traficanților de oameni și trec oceanele în ambarcațiuni care nu sunt menite pentru asemenea expediții – doar pentru a ajunge undeva unde nu sunt așteptați, unde le va lua o viață pentru a-și câștiga un statut și așa, inferior.

Odiseul modern nu are drum de întoarcere, este lipsit de putere, lipsit de orice demnitate. El vine într-o lume în care omul și-a pierdut orice valoare, o lume care evaluează individul după abilitățile pe care le deține și după venitul pe care și-l poate asigura, o lume care se străduiește să se convingă că mai înțelege umanitatea, caritatea și filantropismul, dar care arareori mai găsește resursele intelectuale și morale pentru a restabili aceste repere.

Odiseul nostru trebuie să trăiască în mod permanent sub anatema zeului care l-a transformat într-un pribeag. El trebuie să digere singurătatea absolută și să trăiască în cercul restrâns în care societățile gazdă l-au izolat, privindu-l cu suspiciune. Luați strict sub acest aspect, Odisei ai acestui timp devin astfel nu doar migratorii ci și cei care aparțin unor grupuri minoritare și care, prin ceea ce îi constituie în mod prost înțeles predominant (un detaliu superficial/o diferență minoră), nu pot fi acceptați decât cu foarte multă duplicitate în corpul social convețional, care se va simți mereu asaltat de orice abateri de la direcțiile pe care el și le revendică drept esențiale și salvatoare, abateri pe care Odiseii aceștia le reprezintă în imaginația colectivă.

Aș vrea să fiu mai optimist în ceea ce privește lumea contemporană, dar înclin să cred că omenirea a fost mereu animată de intoleranță, competiție și individualism acerb. Dar cred că pentru ca Odiseul modern să își facă simțită prezența în lumea care îl împrejmuiește el trebuie să lupte feroce și să învețe repede. O nouă Odisee ar putea schimba chiar și puțin modul în care oamenii își înțeleg semenii dezrădăcinați și nevoiți să cutreiere pământul în căutarea unei scăpări.

cifra 0

O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.

Berlin
Germania
2019

An Der Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019

Dumam și Luntrașul

Săream ca un ied pe-o coastă-nspre mare

Cu fața-ndreptată spre cerul cu soare.

Când, vai, am călcat pe-o piatră crăpată

Căzând ca un ciot în apa-nspumată.

Mi-am rupt și spinarea, iar capu-mi pușcă,

Tot sângele tânăr mi se revărsă,

Așa am pierit pe la răsărit

Și toți cei din sat cumplit m-au jelit.

Trecură trei zile și singur am stat

Sub cerul cu soare și mult m-am cântat,

Că multe-am pierdut din cele trăite,

Pe prietenii mei, ș-a mele iubite.

Cât iată-ntr-o noapte o umbră veni

”Pe lume, Dumam, nu poți zăbovi,

Hai, vino în Hades la cei ce-au murit,

Pământul ne-așteaptă,” apoi am pornit.

Așa am plecat în Hades noi doi,

Prin peșteri săpate de timp și de ploi,

Iar când în adâncuri tăcuți am pătruns,

La marginea lumii cumva am ajuns.

Acolo un râu de nămol se vărsa,

Miasme și aburi în jur împroșca,

Iar din depărtare o barcă sosi

Ducând un luntraș cu ochi rubinii.

Luntrașu-mi întinse o mână cerând

Un galben să-i dau, dar eu tremurând

La chipu-i osos priveam înlemnit,

Iar hâdul luntraș așa mi-a vorbit:

”De nu-mi dai coroana aici eu te las,

Tu crezi că degeaba încoace am tras,

În Hades te duc doar dacă-mi plătești,

Deci scoate moneda, ce te tot codești.”

Atunci eu pe loc m-am și răsucit,

Plesnit-am din palme și am chiuit

”Aleg să rămân, căci prea sunt sărac,

Întoarce-te-n Iad și nu fii posac.

Iar eu pe pământ îndatʼ voi fugi,

Și iarăși ca om aleg a trăi,

Rămâi dar cu bine luntraș ponosit

Și du-te în pace de unde-ai venit.”

Așa i-am lăsat pe morții-ncruntați,

Ce-n Hadesul lor se dară plecați,

La trupul meu rupt, tăiat și lovit

M-am dus și încet la loc l-am lipit.

În el am suflat și viață i-am dat

Apoi cu putere din groap-am strigat,

Veniră sătenii și viu m-au găsit,

De toți s-au crucit și m-au pomenit.

Manuel and The Two Hearts

10. The confession                                                                      

In the last part of this tale will disclose to you what happened only a few weeks after Manuel’s return.

It was during at a great banquet given to honour some foreign ambassadors.

In a resplendent hall thronged with guests echoing with the clattering of cutleries and with people’s songs and laughter, the tables were loaded with the best food and wine one could have ever imagined. Yet, amid the festivities, Manuel stood up and, asking for a moment of silence, he spoke:

“Hear me out, everyone! By now all of you know of all my recent troubles and deem me to be a worthy man. I have done everything in my power to restore my honour and to mitigate my beautiful wife’s mistrust towards me. But none of you knows that what had happened was caused by a untamed heart, one that unless made to confess, will never admit any of the wrongdoings it has brought upon me and my dear Isabella.”

The commotion that followed brought the celebration to an end. Then, at a sign from the king, all the guests suddenly became silent. Bohemond asked Manuel:

“What do you mean? Wasn’t it by your own free will that you endeavoured to go an fulfil the tasks you accomplished?”

“It was, my king. Hadn’t she sworn an oath not to confess it, my wife should be able to tell us who made her ask of me all those chores she did,. But even so, she doesn’t know the whole truth either,” said Manuel.

“I don’t understand! What is he talking about, Isabella?” the king inquired.

The princess stuttered:

“Father… I… I mean… I got that letter, you saw it. It had Manuel’s writing on it. Had I

known how much trouble it would cause; I would have burned it. Father…”

“Please, my king, don’t blame her for anything. Both I and Isabella had to learn that some things are not what they seem to be, that some people, we tend to trust, can deceive us for their own good,” intervened Manuel.

“Then what in God’s name is going on? Be quick and bring light upon the matter!” spoke Bohemond gripped by anger.

“I shall, but only if you swear not the harm that person in any way,” said Manuel.

“Why would you ask for such a thing?” asked Bohemond.

“I must. Do I have your word, my king?” asked Manuel

The king confirmed.

“Then know that before all this started, the queen herself wanted to see me, for she desired my body and my love. After I refused her, she swore herself to get read of me and remove the threat I represented. And so, she persuaded Isabella to try my loyalty in ways no one had done it before. In the end I lost my life. But you see, it wasn’t the will of the heavens that her majesty’s plot would go undiscovered. I saw it myself, but it was too late for me to divulge it.”

“This is pure nonsense? The boy is out of his mind,” the queen uttered.

“This might be true, but it was you, my queen, the one who forged the letter with the help of the powerful sorceress Amala, one who everyone in this room has heard about. You don’t to admit it, but let me assure you, you will,” said Manuel.

“Ridiculous! My king, his insults have poured on me, long enough. Ban your so-called hero from the court. He is and adulterer and most probably a wizard. Don’t let yourself be deceived by him. I tried to warn you about this for so many times, but you were blinded by his pretence kindness and bravery. There was nothing I could do to undo the spell he cast on you. And now look at him, he is trying to undermine you, by taking me out of the way. My king, I am the only one who now stands between you and a certain death. Who will you believe: this cunning upstart or your ever-faithful wife? Show this court and your guests what you are made of,” said the queen with a decisive look on her face.

“Bring forth the sultan’s rose,” said Manuel. “We will both kiss its petals and you shall find out who is right and who is wrong.”

“Clearly you will not allow such a sham of a trial, my king. Who can confirm to any of us that the story about the rose is fact or mere superstition?” said Constance.

“It will be one of you two, my queen,” said Bohemond, talking with as much resoluteness as Constance. “If you will both hold onto your stories after you have touched the rose, there is nothing neither of us can do but to agree with one side or the other, but if one of you will admit his guilt then we can only hold the rose’s power as responsible for it. Bring forth the sultan’s flower.”

And so, they did. And after each of the two touched the rose’s petals with his lips, they were again asked to confess. While Manuel’s version stayed unchanged, the queen admitted her intrigue in front of all those people. The uproar that followed shook the whole palace. The king, immediately ordered for the queen to be banished from the court, but Isabella stood up and spoke:

“Father, husband and all you that are present, listen to what I have to say. If this is the punishment you assign for my mother, then I should join her wherever she goes. For if she was foolish enough to fall in love with a younger man, I was even more of a fool to have listened to her. My guilt surpasses her in every way. I know you will look at her and judge. What she had done was both wicked and human in the same time. But, if my husband agrees with me, I would like that the two of us leave this house never to return. People of Antioch don’t banish your queen. Let her live in the shadow of her sins. Manuel, this world is not ours, I beg you, let’s build ourselves a new home and forget about the old one.”

“I agree, my sweetheart,” said Manuel and then he turned towards the royal couple, “My queen, I forgive you, my king, I pray that you forgive her too. Isabella, we shall ride far away this very night and we shall forge us that kingdom you spoke of.”

And so, the two youths took the golden peacock, the star and the rose and, together with just a few followers, they travelled far, far away where no one could find them, and there they raised a new citadel one that slowly grew to become a home for many wanderers and exiles, growing into a place of great knowledge and art.

As for those they left in Antioch, I do not know what happened to them. They grew old and died and were slowly forgotten as it’s always happens with those who so briefly pass through this world.

The End

The Cherry Tree

That Thursday was sweaty,

Its air, warm and sweet,

A wine made us chatty,

We savoured fresh meat.

The red summer berries

Were bleeding on plates

Ensnaring the flies,

Thus, ending their fates.

Nearby, like a king,

A proud cherry tree

Was shaking its fruits

Enchanting a bee.

Its cherries were heavy,

As dark as the night,

The wasps bit their pulp

And swarmed with delight.

But then I saw more,

For perched on the branches

Were two lazy pigeons

Both taking their chances.

That moment is gone,

But if I’ll display

This painting of words

That moment might stay.

That summer in London

The weather was hot,

A tree bore its cherries

And left them to rot.

(To all the wonderful people I met in London throughout the years)

Manuel and The Two Hearts

8. The third trial

Manuel had just found out that was to set off once again, this time to the court of the great sultan of Rum. What he had to bring from there was a holy rose whose petals once touched always compelled people to tell the truth. But this flower was heavily guarded and there were not many who would dare to venture and take it from the place where it lay?

Yet, again, Manuel put aside all fears and rode across the mountains until one day he arrived at the gates of the sultan’s city, which he entered pretending to be a Persian a merchant.

When night fell Manuel struggled to find a way inside the palace, but everywhere he looked heavily armed guards were watching it from high up on the stone walls. A silver crescent moon then rose up a brightened the darkness, making Manuel’s quest even harder.

But then, out of nowhere, the blows of a thousand horns shook the midnight air. A great host of soldiers coming with their emperor from Constantinople surrounded the city and started wreaking panic among its people. How was it that such a great army had passed unobserved by their scouts, no one understood? But now it was too late. The city had to defend itself. In the confusion that followed, many of the sultan’s guards left the palace to go fight on the walls. It was then that the mysterious sight Manuel had acquired when he sacrificed his eye led him to a small door behind the palace. It their frenzy, some of the guards who rushed out through it had left it open. Manuel entered that door and walked around a palace he had never seen, knowing its every corner, its every hallway, and its every room. This is how, unseen by anyone, Manuel found the holy rose hidden in a lavish inner court with its pillars, and arches, and four whispering marble fountains. Under the light of the moon the turmoil of the fight subsided in the distance. All Manuel could hear now were a few crickets and the lazy trickling of those fountains. The rose stood in the middle, surrounded by its thorny wreathing bush. It had only one majestic, glowing bloom right in the heart of all those entwined branches. To get to it, Manuel had to pass through its sharp thorns who scratched and stung him without mercy. Ah Manuel, why was it that right here your second sight had to fail you?

The boy picked the flower and hid it in his shirt. He then got out of the palace the same way he got in and, eluding both armies, he climbed down the city walls, stole a horse and rode way back to Antioch.

Once he crossed his city’s gates he went to Isabella and gave her the rose. It was a beautiful summer morning. The girl gazed at her charming Manuel and, ignoring everyone around, she embraced the boy. But only a few seconds after a terrible shiver took over Manuel, throwing him to the ground. A thick, white foam started to pour from his mouth and the youth coiled in pain. With a desperate grimace, he looked  for one last time at Isabella and screamed her name, then, after some excruciating five minutes he died killed by the holy rose’s poisoned thorns. That had been the real secret behind the great sultan’s rose safety.