The
death of Manuel brought munch sorrow on Bohemond’s house. The people were
whispering in discontent. Suspicion of foul play and court intrigues hanged
above every member of his family. To assuage the growing clamour the king
ordered the building of a massive mausoleum for the young man. Once this was
finished, on his tomb stone the king laid the small, shining star that Manuel
had snatched from the bosom of the cold sea, an eternal reminder of the youth’s
beauty and virtues.
Isabella
would visit the imposing mausoleum every day, floating like a pale ghost among
the marble statues and praying in a frenzy to chase away the pain and the guilt
that tormented her day and night. She blamed herself for what had happened and
never recovered from the loss of her love.
As for
the queen, she never had it better. Young Manuel had been punished for his impertinence
and all her misdemeanour lay buried with him under a heavy stone slab.
A year
passed and, apart from a few bards and drunkards, the city almost forgot all
about Manuel and his troubles. And, as people had to go on with their lives,
the dashing Isabella was soon to marry a new suitor, a prince from Edessa, a neighbouring
kingdom, thus forging a new alliance of the crusaders against the many enemies
that surrounded them.
*
It was
a night and a thick fog surrounded the monument where Manuel body rested, when
the iron door opened with a rumble and two light steps barely touching the hard
pavement of the mausoleum rushed towards the stone coffin. A tearful Isabella
kneeled right next to the tomb and uttered:
“I am
sorry, my love, for all the torments I caused you and for the sad ending I
brought upon you. You deserved better and I will have my punishment in this
life and the next. It is always the innocent and the good that pay the price
for all our sins while the rest of the world gloats in its vanity like it is
the best thing there can be. I… I came to bid you farewell for in just a few day
I am about to be betrothed to another man. The will of my father and the needs
of my country compel me, and I must accept. But know this, my dearest Manuel, you
will forever be my one true love. Rest well, and don’t return to this world of
sadness before the end of days, when I am sure you will come flying down as one
of God’s angels.”
Isabella
trembled and choked in tears, but then, the lonely star that was flickering on
Manuel’s tomb flared up and spoke to the startled girl:
“I hope
those tears of yours are tears of joy. Life gives has many wonders but there is
nothing like the one of resurrection. Daughter of Antioch look around you! In
all the darkness there is hope and there is light. I would have spoken earlier
to you, but I had to know the depth of your devotion. Nothing Manuel has done
was in vain and he received the greatest gift of all in the shape of a peacock.
For you see, that peacock is the bird of God one who has power over life as
well as over death. So, go now, waste no time and ask the bird to bring you
Manuel’s soul back from the great beyond. ”
The
star’s light suddenly faded away and Isabella stood there in awe for what she
had just witnessed. The girl then ran like the wind out of the mausoleum and
into the palace, seeking for the wonderful golden bird and when she found it
the bird puffed its tail and sang.
Isabella
asked the peacock to do what the star had just told her. The dazzling bird
looked at her with indifference, just like any other bird would have done, but
after just a few moments it spread its wings and flu away, high in the sky
until it disappeared from Isabella’s sight. The peacock passed beyond the
clouds, beyond the stars, and beyond the fire that surrounds the world and
arrived in a place where there was nothing and from that nothing it picked with
its beak an invisible seed it then took back on the Earth and left in on
Manuel’s tomb. The seed bore its way to Manuel’s body and planted itself in his
heart. Then, the tomb shook and its heavy slab cracked like a nutshell.
The
next day, carrying the wonderful peacock on his shoulder Manuel appeared at the
court. Horror and amazement gripped the whole city. The church bells tolled
once again, for their hero had now defeated even death itself.
The time for retribution had come.
Manuel tocmai aflase că iar trebuia să plece la drum, de data aceasta la curtea marelui sultan al Rumului. Ce avea să aducă de acolo era un trandafir sfânt ale cărui petale, odată atinse, îi sileau pe oameni să spună întotdeauna numai adevărul. Dar această floare era foarte bine păzită și nu erau mulți cei care s-ar fi aventurat să o ia de unde se afla.
Totuși, Manuel înlătură încă o dată
toate fricile și călări peste munți până când, într-o zi, ajunse la porțile
orașului în care pătrunse pretinzând că era un negustor persan.
Când se lăsă noaptea Manuel se strădui să afle o cale în interiorul palatului, dar oriunde se uită oștenii înarmați până în dinți stăteau de pază peste tot pe zidurile cele înalte de piatră. Un pătrar de lună argintie răsări și pe cer și lumină întunericul, îngreunând și mai mult sarcina lui Manuel.
Dar apoi, ca de nicăieri, mugetele unor
goarne au cutremurat aerul miezului de noapte. O oștire numeroasă tocmai ce
venise cu împăratul lor din Constantinopol, înconjurară orașul și au început să
semene groaza printre locuitorii cetății. Cum se putu oare ca o oștire atât de
mare să treacă nevăzută de toate iscoadele sultanului? Dar acum era mult prea
târziu pentru asemenea întrebări. Orașul trebuia să se apere. În confuzia care
urmă, mulți dintre paznicii sultanului părăsiră palatul pentru a lupta pe
zidurile cetății. Atunci, acel simț neobișnuit pe care Manuel îl dobândi când
își sacrifică ochiul, îl conduse la o mică ușă din spatele palatului. În graba
lor, oștenii care au ieșit pe ea o uitaseră descuiată. Manuel a intrat pe acolo
și a început să umble prin palat ca și cum ar fi cunoscut fiecare colț, fiecare
coridor și fiecare încăpere. Așa a ajuns, nevăzut de nimeni, să găsească
sfântul trandafir ce era ascuns într-o somptuoasă curte interioară decorată cu
stâlpi, arcuri înalte și patru fântâni minunate. Sub lumina lunii larma
luptelor se stinse în depărtare. Tot ce Manuel putea auzi acum erau fluieratul
câtorva greieri și susurul leneș al apei din fântâni. Trandafirul era în
mijlocul curții, împrejmuit de un ramurile sale spinoase. Avea o singură floare
măreață și strălucitoare, aflată în inima acelor crengi încolăcite. Pentru a
ajunge la ea, Manuel a trebuit să treacă printre acei spini, care îi zgâriară
și-l înțepară până la sânge. Ah, Manuel, de ce puterea ta de-a vedea lucruri
te-a părăsit tocmai aici?
Băiatul a cules floarea, ascunzând-o la
piept. Apoi, a ieșit din palat așa cum a și intrat și, reușind să treacă de
ambele armate, se coborî pe zidurile cetății, fură un cal și călări înapoi spre
Antiohia.
Odată ce trecu de porțile cetății a mers la Isabela și dădu floarea. Era o dimineață frumoasă de vară. Fata-l privi pe încântătorul Manuel și, nepăsătoare la toți cei din jur, îl îmbrățișă cu dragoste. Dar la numai câteva clipe după aceea un tremur cumplit îl cuprinse pe Manuel azvârlindu-l la pământ. O spumă groasă și albă a început să-i iasă pe la colțurile gurii și tânărul se răsuci de durere. Cuprins de disperare, Manuel o privi pe Isabella pentru o ultimă oară, strigându-i numele, apoi, după câteva minute cumplite, a murit otrăvit de spinii otrăviți ai trandafirului sfânt. Acesta a fost adevăratul secret ce păzea minunata comoară a marelui sultan.
Câteva zile mai târziu, Manuel primi o
scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:
”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să
fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă
sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a
doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine.
Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între
noi.”
Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu
glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele
fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de
aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea
să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i
tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.
Multe nopți la rând Manuel contemplă
cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale
călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind
dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era
frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată
fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească,
cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.
Răspunsul îi veni într-o noapte senină
când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus,
scufundându-se în marea cea nemărginită.
Băiatul nu ezită nici măcar o clipă.
Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața
imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de
la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla
peste ape.
De data aceasta nu mai fusese călăuzit
de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul
apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit
ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un
punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta.
Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de
lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și
înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se
undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu
groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale
întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat
îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care
văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit
pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet.
Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în
mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua
și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o
moarte cumplită.
De îndată ce-au ajuns la suprafață el
i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre
țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase
datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de
ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie,
amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase
puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i
istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La
care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:
”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu
neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un
suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi
vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi
amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să
pleci.”
Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos
singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei.
Astfel eliberat, tânărul pe jumătate
orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se
strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să
vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza
tuturor greutăților sale.
Când ajunse în oraș ținând în mâinile
sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi
puse sfera cerească la picioarele reginei.
Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară
de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost
apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a
alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri.
Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.
A few days later
Manuel received a letter which appeared to have been written by Isabella. The
letter contained the following:
“My love, I wish
nothing more than to have you by my side, but the wounds that were left by your
infidelity are still bleeding. Please do not forsake our love and prove me for
a second time that there can be no one else in your heart but me. Beloved
Manuel, bring me a star from the sky and I shall forget the past.”
Dumbfounded, Manuel
could barely recognise his wife voice in those words and he was right to do so,
for the letter had been written at the queen’s urging, who, after seeing the
incredible golden peacock hated him even more. But this request she now made would
keep Manuel away from both her and Isabella forever, punishing his defiance and
avenging her pride.
For many nights to
come Manuel contemplated the beautiful sky, with its endless dark plains and
its travelling constellations. Sometimes, when he closed his
eyes, he thought he could hear a music coming from above. Yet the brightest
star of all was his fair Isabella and the purest sound he longed for was the
one of her voice. He then wondered how to do it, how on earth could he bring
her the star she wanted.
The answer came to
him on the brightest night of all. Manuel was again gazing at the sky when he
saw one tiny star falling somewhere in the West, sinking in the great sea.
The boy didn’t
hesitate for one moment. He left Antioch that very moment reaching the shores
of the Mediterranean on the coming morning. Heading towards the sunset on a
boat he bought from a fisherman, Manuel was carried far away offshore by the
light sea breeze.
This time he wasn’t
led by a distant shadow but by the star’s blue light plunging out from below the waters like the beam
of a sunken far, and, when finally reached the place where the star fell into
the sea, he stared into the depths and saw a lonely white dot resting on the
sea bed. He had found what he was looking for. Manuel then took a deep breath;
he dived into the abyss and swam right into the stream of light that came towards
him. It was a long way to the sea floor and back, nevertheless Manuel went on
until he ran out of air. Hanging half-way below the surface, he started to choke
and to squirm, gripped by terror. The was no way he could go on, no way to turn
back. The boy would have drowned for sure if it hadn’t been for a sudden, cold
kiss which filled him with the breath of life. Manuel came back to his senses
to see himself in the embrace of a lovely sea nymph who jumped to his aid. It
was because of her that he finally reached the depts of the sea where the star
was being slowly extinguished by the salty water. The heavenly body was just a
small orb he could hold in the palm of his hand, but the stream of light it diffused,
spread for hundreds of miles around. The boy grabbed it and pulled by the
enchanting sea woman he escaped a horrible death.
Once they reached the
surface, he thanked the nymph and jumped inside the boat, rowing towards the
Eastern shores. But the sea creature sopped him. She had saved him only because
of his unearthly beauty and now he had to stay with her forever. When Manuel
refused, the furious nymph shook the boat and threatened the shred Manuel into
pieces. Knowing how bloodthirsty sea creatures could be, Manuel asked for her
forgiveness and told her his whole story, begging her to let him sail away. The
nymph looked him in the eyes and said:
“My gentle human,
what you ask of me is almost
impossible. But you seem have an honest heart, one that will never fall for me.
That is why, I will let you leave if you to give me one of your eyes to remind
me of you and to be an undoubtable proof of your valour.”
And so, poor Manuel
gorged his right eye out and offered it to the sea nymph.
Once free, the
half-blind youth went back to Antioch.
But while still on his way, something dark crept in Manuel’s soul as if
the loss of that eye had given him a second sight and for the first time, he came
to recognise the source of all his hardships.
When he reached the
city, he bowed in front of the court and placed the glowing white star at the
feet of none other but the queen.
Apart from Constance,
everyone failed to understand the gesture. The queen sensed that somehow Manuel
wasn’t the same anymore.
The star was then sealed away in an ivory box and taken to Isabella’s chamber while Manuel re-joined his family. From there he wrote a short note to his wife. The reply arrived three days later, and it wasn’t at all what he had expected…
După ce-și pregăti
plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se
înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului
își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului,
încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce
râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet
înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de
câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul
fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.
Apoi, într-o
noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă
răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar
ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate. Totuși, în noaptea următoare din nou văzu
acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se
îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina
zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse
nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu
fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca
apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu
renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în
a vedea ridicătura în timpul zilei.
Și astfel, în cea
de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime
cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul acesteia, Manuel descoperi fel de fel de
arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de
pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare,
elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi
care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare
nemaiîntâlnite.
Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.
*
Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.
Băiatul se coborâ din
copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se
mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după
aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie,
Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală
mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub
pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era
burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă.
Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se
întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni
din iarbă, îi vorbi astfel:
”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.
Manuel pricepu că
sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o
clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru
dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului
aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit
era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi
pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar
nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu
două aripi ce băteau deasupra capului său…
*
” Manuel, să știi că nu
mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie
adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă
aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile
unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot
birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul
dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”
Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.
*
Închipuiți-vă uimirea celor din cetate
când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte,
călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.
Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se
întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului,
unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și
minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.
Cât despre Manuel, se întoarse la casa
mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi.
Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă
numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu
atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și
alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.
After preparing a
swift departure, early on the next day Manuel left Antioch and went Eastwards.
It took him many days, but once he reached the banks of the mighty Euphrates,
he built a raft and floated down the cold, rapid waters, struggling not to
crush into the massive rocks that stood in his way. As the river widened, the flow
of water slowed down, slowly carrying him towards the endless, deep sea. And
when he reached it, he kept on floating on the calm waters for weeks, but he
didn’t find the beautiful island and its fantastic dwellers. Maybe it all had
been just a lie meant to send him to his doom.
Then, one cold night,
somewhere on the high seas, Manuel spotted a small outcrop. But by morning the
distant promontory had vanished, and so did the boy’s hopes. What made things
worse, his food and water were nearly gone. Yet, the next night he again saw
that strange mound, looming in the distance. Feeling how his strength was flowing
out of his body, he sailed for it. That was his last chance of getting
anywhere. With the new daylight came another disappointment. Whatever that
thing was, it was nowhere in sight. However, Manuel stayed on course, oaring
towards the inexistent destination. And with every passing night the once small
shadow reappeared growing larger and larger only to disappear in the morning.
He had done well not to give up to desolation and stop from reaching it. It
became clear that some sort of magic impeded Manuel from seeing the outcrop in
clear daylight. And so, on the seventh night he finally arrived on the shores
of an island, all covered with forests the like he had never seen before.
Manuel crept inside those woods to see them populated with all sorts creatures having
many odd shapes and ravishing, bright colours. There were fruits and flowers of
incredible sizes, swarms of flying fish, giant reptiles and frogs, buffalos
with magnificent, spiralling horns, two headed elephants, white deer, covered
with gemstones, airy butterflies who dissolved into thin air like smoke, and
all sorts of other unknown creatures.
The island was
crossed by a network of small rivers, and all seemed to flow from one single
place in its centre. Fade, eerie sounds came down the water streams, but as Manuel
advanced deeper inside the forest, they became louder. He then found an open
plain, and in the middle of that plain there was a pond, the source of all
those streams. What was even more bizarre, on the pond there was a small island
thronged by hundreds of peacocks. Their plumage came in all colours ant they
were singing in a frenzy around a tall tree and perched on one its branches there
was a radiant golden peacock. The bird spanned its metallic wings and chased
away all the other peacocks, who rose in a dazzling swirl, spreading across the
island. After that, the king of peacocks fell asleep.
*
Manuel sought the
chance and swam across to that small patch of land, and crawling towards the
three, he climbed on it getting as close as he could to the sleeping bird. But
just before he could grab it, the peacock awoke and flu away on another branch,
where Manuel couldn’t reach it.
The boy went down,
trying how to find a way to catch the sly peacock, always thinking of his
beloved Isabella who was waiting for him, far away in Antioch.
Not long after, all
the noises of the forest halted. Alone in that wilderness, Manuel started to be
harassed by his body’s needs. Beleaguered by thirst, hunger and fatigue he
first went to drink some water from the pond, but went he tried to take some in
his palm, the waters withdrew under the ground. Hungry, he saw that the three
was full of fruits, but when he grabbed one of them, the fruit withered away
and turned into ash. Too tired to think about the bird, Manuel laid on the ground
and thought of dozing off for a few minutes, but a voice came from under the
grass and spoke to him:
“Young man, if you
fall asleep, you’ll be swallowed by this island. All that beauty you see
thrives on the bodies of those who hoped to catch the golden bird. Go back and
never return to this cursed place! I was a man like you once. I came here
thinking this golden bird would make me rich, that it would help me fulfil all
my desires. But now, look at me, look what I’ve become. I am just a pile of
soil and roots; defenceless food for the ants that crawl inside me. I feel
their stinging bites, but I cannot defend myself. Don’t share my torment. Run
away from here, for if you sleep, you’ll be always trapped in here, half dead
and half alive, just like the me.” The voice stopped.
Manuel understood
this was a task he could never accomplish. Weakened by the many nights on the
sea, he closed his heavy eye lids for a moment and saw Isabella. It was just
for her he had come so far. He sought no fortune, no fame. He lived only for
his love. Alas, without even knowing he slipped into the sleep of death. When
he realised that he had fallen into that never-ending dream, it was already too
late. He felt the thin roots of the three piercing his skin and dragging him under
the earth. He tried to fight them but had no more power. Hopeless, Manuel
whispered his young wife’s name. The last thing he heard were some wings
flapping above his head…
*
“Manuel, I only let
myself caught in dreams, for dreams always reveal a man’s true nature, his
deepest thoughts. Most of those who came here have tried to have me for their
own vain desires. What they got instead was eternal damnation. But you seek to
save your love and that I cannot vanquish. So far, I’ve met only a few mortals
to be worthy of me. You’re among them. I free you from my course. Wake up!”
The boy opened his
eyes and found the golden peacock sitting right next to him. His kind soul had
saved him and brought the bird down to the ground.
And so, the youth had managed to complete the
task. But now he started to contemplate at his long way back. He had no more food
and water, neither could he get them from that island. Then, like somehow it
had read Manuel’s mind, the peacock shook its feathers and grew tenfold in
size. Spreading its long, golden wings it shrieked and waited for Manuel to climb
on its back. Once that happened, the two flew back to Antioch.
*
Imagine the amazement
of all those living in the city when they saw the boy circling on the back of a
giant golden peacock high above the lofty, slender towers.
Once the landed, the
peacock returned to its previous size and was taken in one of the palace
gardens, where he spent much of the days grooming itself and displaying its
glittering plumage to the astounded people at the court.
As for Manuel, he returned to his mother house
and from where he sent a message to Isabella, waiting for her response. Tee
poor youth hoped their troubles were finally over.
Relieved, Isabella,
wanted to see him right away, but her jealous mother reminded her of the letter
and persuaded her not to give up with such an ease. Manuel must have caught the
bird out of sheer luck. There were better ways to prove his devotion to his
wife and she will find them.
Georges Seurat. A Sunday on La Grande Jatte — 1884, 1884/86. Helen Birch Bartlett Memorial Collection. Art Institute ChicChicago
Can we start living outside the norms and obligations of societies, beyond the prejudices, the mass consumption patterns?
The only thing I can say about my life right now is that I am tired. Tired of running in circles, tired of running away, tired of struggling for things that will most probably never make me happy.
For many of us it is time to redifine their way we think, to learn the function of generosity, the role of a good, long break, to learn to say no when we have to, to cherish everything that life gave us, and to build with what we have. We live under the umbrella of fear and division, we live to serve others, constanlty ingest what we are given, never doubt.
We drag ourselves from one paycheck to another, from one loan to another. Every year we buy year new gadgets without even learning how to use the old ones. We travel to escape our lives, then we return to find ourselves trapped again. We try to evade life and death alike. In a world where everything falls into the hands of private bussineses, society will only feed basic needs, never ensure security to its people, never create free citizens. Is this what we’ve become so proud of? Is that what we actually need from life?
What can we do then?
Tackling social policies and cultural prejudices would be a part of the answer.
Living for a clear, achevable goal and having the right expectations would be another.
Telling the stories we want to tell, telling them out loud, and giving other people the courage they need, will always help.
Discliplining ourselves to push our own imaginary boundaries and find the strenght to pursue our dreams would be ideal.
