Odiseea lui Homer este probabil prima narativă asupra migrației, asupra suferințelor și dificultăților pe care exploratorii antichității, navigatorii plecați în căutarea unor noi teritorii aveau să le înfrunte.
Pentru Odiseu, întoarcerea în Ithaca a reprezentat scopul
întregului său travaliu. În contextul ciclului Troian, eroul persecutat de
Prometeu, zeul mărilor, va pribegi ani la rând de la un țărm la altul, doar
pentru a ajunge în final în insula natală și a-și recăpăta tronul, dar și
aceasta după eforturi semnificative. Odiseul homeric are parte de un final
fericit, el redobândindu-și statutul inițial și regăsindu-și familia, care îl
așteaptă loială și luptă alături de el pentru recuperarea regatului pierdut.
Dar ce ne povestesc odiseele modernității, istoriile a
milioane de oameni dezrădăcinați, care pleacă pentru nu mai au nici un fel de mijloace
de supraviețuire în țările lor de baștină? În cazurile cele mai nefericite aceștia
își asumă toate riscurile posibile – își vând toate posesiile traficanților de
oameni și trec oceanele în ambarcațiuni care nu sunt menite pentru asemenea
expediții – doar pentru a ajunge undeva unde nu sunt așteptați, unde le va lua
o viață pentru a-și câștiga un statut și așa, inferior.
Odiseul modern nu are drum de întoarcere, este lipsit de
putere, lipsit de orice demnitate. El vine într-o lume în care omul și-a
pierdut orice valoare, o lume care evaluează individul după abilitățile pe care
le deține și după venitul pe care și-l poate asigura, o lume care se
străduiește să se convingă că mai înțelege umanitatea, caritatea și
filantropismul, dar care arareori mai găsește resursele intelectuale și morale
pentru a restabili aceste repere.
Odiseul nostru trebuie să trăiască în mod permanent sub anatema zeului care l-a transformat într-un pribeag. El trebuie să digere singurătatea absolută și să trăiască în cercul restrâns în care societățile gazdă l-au izolat, privindu-l cu suspiciune. Luați strict sub acest aspect, Odisei ai acestui timp devin astfel nu doar migratorii ci și cei care aparțin unor grupuri minoritare și care, prin ceea ce îi constituie în mod prost înțeles predominant (un detaliu superficial/o diferență minoră), nu pot fi acceptați decât cu foarte multă duplicitate în corpul social convețional, care se va simți mereu asaltat de orice abateri de la direcțiile pe care el și le revendică drept esențiale și salvatoare, abateri pe care Odiseii aceștia le reprezintă în imaginația colectivă.
Aș vrea să fiu mai optimist în ceea ce privește lumea
contemporană, dar înclin să cred că omenirea a fost mereu animată de
intoleranță, competiție și individualism acerb. Dar cred că pentru ca Odiseul
modern să își facă simțită prezența în lumea care îl împrejmuiește el trebuie
să lupte feroce și să învețe repede. O nouă Odisee ar putea schimba chiar și
puțin modul în care oamenii își înțeleg semenii dezrădăcinați și nevoiți să
cutreiere pământul în căutarea unei scăpări.
O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.
În ultima parte a acestei povești am să vă
dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.
Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat
în cinstea unor ambasadori veniți de departe.
Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu
oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele
oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva
și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și
cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:
”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin
care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am
făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei
mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar
nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă
tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște
niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei
mele Isabela.”
Freamătul care a pus stăpânire peste curte a
pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut.
Bohemond îl întrebă pe Manuel:
”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să
îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”
”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi
continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate
câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici
ea nu știe întregul adevăr.”
”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?”
întrebă regele.
Prințesa sovăi:
”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai
văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va
aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”
”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru
nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce
par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi
pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.
”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu?
Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.
”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi
pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.
”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă
Bohemond.
”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău,
stăpâne?”
Regele se învoi.
”Atunci află că înainte ca toate cele să se
întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și
dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să
îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe
Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse
înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului
ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea
târziu să-l scot la iveală.”
”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a
înnebunit,” răbufni regina.
”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina
mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala,
despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu
îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.
”Ridicol!
Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe
așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un
vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în
ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj,
am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze
dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei
morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu
fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,”
spuse regina cu dârzenie.
”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci
Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune
adevărul și cine minte.”
”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă,
regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului
este adevărată sau nu.”
”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A
spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul
dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne
rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după
cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina
atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți
trandafirul sultanului.”
Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre
cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul.
Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în
fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi
porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:
”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici,
ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și
eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se
îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de
ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la
ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar
dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această
casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să
trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te
rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”
”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te
iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom
merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”
Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de
aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit
departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate,
care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în
care știința și arta înfloriră.
Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia,
nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind
uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.
