1
Cândva la curtea unui prea mare împărat,
Cu chipul lor frumos, senin, îngemănat,
Și ca într-o oglindă ei parcă zămisliți,
Din două mame mândre și într-un timp ieșiți,
Trăiau atinși de har, de pronie și noroc
Cei doi feciori înalți, cu păr lucios de foc.
Erau nedespărțiți, ca frații viețuiau,
Iar oamenii de rând întruna îi cinsteau.
Și-n toate ce făceau erau desăvârșiți,
În toate adăstau mereu nedespărțiți.
Un așternut, un blid și-o cupă împărțeau,
Cu-același duh curat ei se însuflețeau.
Aceeași vârst-aveau, și-un cuget, și un glas,
Cu apă se spălau, umplând un singur vas.
Și împăratul cela aproape îi ținea,
La oaspeți și străini cu ei se preamărea,
Căci nu văzuse lumea întinsă, lungă-lată,
De călători bătută, pe ape colindată,
Așa de-aleși flăcăi și mândri la un loc,
Cum erau cei doi mânji cu păr lucios de foc.
Iar când în lupte dânșii cu alții se prindeau,
Nebiruiți vreodată, pe fugă mi-i puneau.
În curțile de luptă în joacă de-au săltat,
Cu pumnii lor rotunzi pe toți i-au răsturnat.
Și astfel cei doi fii crescut-au și trăiau,
Oșteni de preț, viteji, ce toți îi prețuiau.
2
Dar marele-mpărat ce peste ei domnea,
De-o spaimă hăituit, amarnic suferea,
Iar faptele prin care coroana și-a-nsușit
Adânc l-au măcinat și-amar l-au otrăvit.
Mereu bănuitor, pricini tot iscodea
Și mulți nevinovați în moarte-i cufunda.
Doar vinul cel dulceag, cu gust ispititor,
I-ajunse după ani șiret sfătuitor.
El mintea i-o strică și trupul i-l slăbi,
De singur într-un turn, el, craiul, se zidi.
Și cum în izolare, el tihnă nu află,
Mai mult și tot mai rău în patimi se-afundă
Și după ani și ani de chin și cugetare,
Cloci un gând nebun, nădejde și scăpare,
De moarte să-i aducă și leac și dezrobire,
Să-i dea lui sănătate și sfânta nemurire.
Un zvon el răspândi prin văi și peste mare:
Cu aur va plăti, cu-arginți și pietre rare
Pe cel ce marea taină îi va încredința,
Ca viața peste timp s-o poată ridica,
El veșnic să trăiască și veșnic să respire
Și fără vreo durere s-o ducă în neștire,
Veninul să nu-l ardă sau răni să nu mai facă,
Să miște fără hrană, să nu mai ceară apă
Și-acolo-n țara lui, poporul cel supus
Să și-l poată veghea din turnul său, de sus.
Au râs de el și-au plâns, supușii-au clevetit,
Stăpânul lor, credeau, deplin că s-a smintit,
Dar împăratul lor era prea tulburat
Și se voia de ani și moarte vindecat.
Șiroi de prefăcuți la curte au venit,
Cu ierburi și cu vrăji apoi l-au amăgit,
Dar unul nu știu din el moartea s-o tragă,
Plecară fără aur și pietre în desagă.
Până veni un ceas, când tocmai pe-nserat,
O babă fără dinți, ajunsă la palat,
Scuipă pe jos, tuși, privind în ochii lui,
Apoi se rezemă de lemnul tronului.
Și la urechea lui ea tainic se-aplecă,
Cu voce hârâită așa îi cuvântă:
„Se află, cum te duci prelung spre miazăzi,
Unde pământul negru îți pare a sfârși,
O punte împletită, ce mult se subțiază,
De-ajunge nu mai groasă ca firul dintr-o rază.
Și de te duci pe ea doar dracul știe cât,
Tu, tot urcând așa, ajungi până pe-un rât,
Unde din iarba verde, cu firu-i gras și moale,
Un codru de stejari și-arini îți iese-n cale.
Iar dincolo de el, retras și fericit,
E sfântul mare rai, de heruvimi păzit.
Acolo vei găsi potop de căprioare,
Cu sângele ales curgând prin mădulare.
De una, numai una prin codru vei goni,
Din raiul fermecat cumva o vei răpi,
La margine, pe rât, s-o poți tu alunga
Din raiul cel frumos, pe unde se-ascundea,
Departe de puterea ce zilnic o ferește,
Departe și de îngeri ori turma ce-o pândește,
Acolo vei putea sfârșitul să-i aduci,
Apoi din hoitul ei, din carnea-i să îmbuci.
Căci au acestea-n ele, curatele cornute,
Ceva de-alungă moartea și viața o ascute.
Iară prin jertfa ei, așa vei dobândi
Un trai fără sfârșit, putere vei găsi.
Da! veșnic vei sufla, vei fi ca Dumnezeu,
Deci ia aminte-acum și fă cum îți spun eu.
Și una să mai știi, când raiul îl pășești,
De ceea ce-i lumesc, tu să mi te lipsești,
Căci straie sau metal de te vor însoți,
Cu ce e omenesc prin rai vei împuți,
Vai, îngerii cerești pe loc te-or sfâșia,
De moartea ce te temi, tu parte vei avea.”
Stârnit și îngrozit, nebunul împărat,
Cu jind ce-a năzuit părea să fi aflat.
Dar neîncrezător pe babă mi-o tocmi
Să stea la curtea lui până s-a lămuri,
Răsplata să i-o dea când veșnicia-n el,
De tot îl va-ncrusta, făcându-l de oțel.
Dar ea pufni în râs, căci aur nu voia,
În groapă nici arginți, nimic nu va lua,
Dar îi ură noroc, cumva să izbutească,
O viață fără ani sărmanul să trăiască.
Apoi pe un călcâi încet se răsuci,
Când luna răsărea, bătrâna-l părăsi,
Păși dar îndărăt, pe unde a venit,
Pe drumul cel pietros, și lung, și șerpuit.
3
Era la cântători, în turnul amorțit,
Iar craiul tulburat, de febră țintuit,
Bolborosea pierdut un gând ce-l necăjea,
Spre-a ușii greu zăvor privirea-și țintuia.
Se auziră pași și scândura trosni,
Zăvorul cel de fier rugina-și scârțâi,
Iar ușa înspre el deodată se crăpă
Și-a soarelui văpaie pe chipu-i lumină.
Cei doi flăcăi roșcați în cameră intrară
Și pe ai lor genunchi osoși se aplecară.
„O, voi, speranța mea, azi nu vă închinați,
Căci eu vă sunt supus și voi doi împărați,
Stăpâni pe soarta mea de astăzi eu vă fac
Și de veți izbândi a-mi face voi pe plac,
Un căprior ales din rai, din miazăzi,
Cu ochii sclipitori și coarne alburii,
Cu mușchii frăgeziți, de purpură, curați,
Din sânul celui sfânt de-ndată să-l furați,
Să faceți cum vă spun și să mi-l căsăpiți,
Cu viața cea de veci voi să mă dăruiți.
Căci iată rostuit-am al nemuririi cânt,
Pătrundeți voi în Eden, lăsați orice veșmânt
Și spadele deoparte, cu voi nu le luați,
Cu izul lor de fier, pe îngeri nu-i sculați.
Porniți dară acum, o clipă nu scutiți,
Până un pod îngust departe voi ochiți,
Pe unde lumea dă cu hăul să se-atingă
Și luna printre nori pogoară să se stingă.
Pe punte v-avântați cu pas încrezător
Și vă opriți apoi pe-al Raiului răzor.
Porniți dar, feții mei, voi, chipeși și sprințari,
Spre codrul cel adânc de-arini și de stejari,
Cu care Dumnezeu, ca brâu de apărat,
Grădina sa cândva a pus de-a-nconjurat.”
Năuci ei l-au privit, căci noimă nu avea,
Ce gura-și deschizând așa bolborosea,
Dar vorbele-i tăind, cumva le-au deslușit,
Și apoi de dragul lui, spre miază s-au pornit.
4
Și mers-au luni și luni, pe ape, prin pustii,
Doar-doar al lumii țărm cumva l-or dibui,
Iar când înspăimântați, curajul și-l lăsară,
La capăt ei ajunși, pământul de-l gătară,
În calea lor ședea subțire-alungit,
Un pod nemaivăzut, spre stele ațintit.
Ei mult au chiuit și mult s-au minunat,
Pe puntea cea de lut, cu zel s-au aruncat,
Și-au mers un timp nespus și greu de cumpănit,
Căci dincolo de veac ei au călătorit.
Cu neputință mi-e să vă împărtășesc,
Pășind înspăimântați pe arcul cel ceresc,
Feciorii roșcovani acolo cât au stat,
Când prin eterul plin tiptil s-au strecurat
Și când în calea lor, umplut cu meteori,
Plămânul se rotea în cosmice vâltori,
Ori când vânturi și nori sau foc el respira
Iar tot așa urcând, în spate-l vor lăsa,
De singur ca un punct în zare a rămas,
Departe s-au mai dus de lume, pas cu pas.
Și pe măsură ce în urma lor scădea
Al firii-ngust tărâm, în fața lor creștea,
Pe vastul orizont, o stea albă și mare.
Și-n sfera-i de cristal, rodind fără-ncetare,
Poieni de-un verde viu, livezi înfloritoare
Sau turle cu-nălțimi cumplit de-amețitoare.
Și râuri de safir pe toate le spălau
Și munții de granit, ei zarea o umpleau.
Iar precum un inel, de sfera o strângea,
Un codru de stejari și-arini se-ntindea,
Pe-un rât pustiu și ud, rotindu-se în zbor,
Un mal înmiresmat, imens, odihnitor.
Acolo-abia-abia feciorii de-au ajuns,
Prin iarbă de smarald, în codru au pătruns,
Când totu-n jur dormea, cuminte, stins, curat,
Doar pomii mai foșneau, mocnit și ne-ncetat.
Mergând pe-a lui cărări, o vreme-au rătăcit
Și după prada lor, prin rugi au iscodit,
Până ce au ajuns la zidul de cleștar,
Ce-abrupt se ridica din codrul de stejar.
Aflară-acolo porți ce larg se deschideau
Și un parfum suav spre ei împrăștiau,
Apoi și-au amintit și necuvântători,
De arme s-au dezis, de haine și de sfori,
În țara celor puri cu grijă au intrat
Și ce-au văzut atunci i-a și cutremurat.
Căci tot ce-n raiul mare mișca ori viețuia,
Fără greșeală veșnic acolo adăsta,
Din el, slăvitul duh vlăstare desprinzând,
Și-n lumea celor morți oglinzi el semănând.
Însă acolo sus, frumosul preafrumos
În toate își punea nemărginit prisos.
De boală neatinși, de vârstă ocoliți
Copacii pânʼ la nori urcau nestingheriți,
Insecte aurii, cu ochi diamantini,
Sclipeau și zbârnâiau prin cupele de crini.
Iar păsări sidefii prin cețuri se roteau,
Din ochii lor rotunzi lumini se revărsau.
Și iată un izvor văzură mai colea,
Cu apa-i de cristal ce-n valuri se spărgea,
Când, aplecat spre el și pus pe adăpat,
Un cerb de catifea, cu-o stea încununat,
Ce, cu vârtejul ei, Edenul lumina,
Acolo însetat și grabnic mai sorbea.
Feciorii dezbrăcați, cu mușchii încălziți,
De frunze și ciuperci umbriți și-acoperiți,
Venind din două părți, tăcuți l-au încolțit,
Ajunși în preajma lui, din umbre au sărit,
El tare a mugit, de coarne l-au cuprins
Și după ei l-au tras, cu pumnii l-au încins,
Pe bietul animal au stat de l-au sleit,
Pe poarta dintre lumi, ei grabnic au ieșit.
Și tot ținând de el în loc de ei știut,
L-au dus și-au căutat și iată le-au văzut,
O sabie și-un topor ce-n haine le-au pitit,
De-acolo le-au luat și cerbul l-au țintit.
Și ei fulgerător pe cerb l-ar fi ucis,
În codrul de stejari de lângă Paradis,
Dar ceru-ndurător, atoateștiutor,
Sărmanului cornut trimis-a ajutor.
Un înger sângeros ce larma-a auzit
La margine de rai el iute a venit,
Înalt, cu ochi de aur și păr întunecat,
Prin pielea lui vedeai scheletu-i argintat
Și viscerele lui, ce lent se zvârcoleau,
Prin învelișul lui sticlos se-ntrezăreau.
El nici că pregetă și tolba-și ușură,
Pe unul din feciori de moarte-l săgetă,
Prin pieptul lui vânjos în inimă-l lovi,
Iar sângele-i aprins pe gură răbufni.
Căzu și-amar gemu, căci viața-l părăsea,
Dar celălalt flăcău de cerb se tot ținea,
Urlă de dragul lui și îl înconjură,
Cu ochii plini de jar pe înger blestemă.
Când cerbul se simți de unul ușurat,
Puternic a împins, s-a smuls și-a nechezat,
Din prinzătoarea lui apoi s-a dezrobit
Și înapoi fugi de unde l-au răpit.
5
Plângea flăcăul viu, căci celălalt pierea,
Pe buze și pe ochi, el tare-l săruta,
Cu lacrimile lui tot chipul i-l stropi,
Apoi venind spre ei, arhanghelul vorbi:
„Aș vrea să știu și eu cum este-a ta iubire,
Dar dragostea nu-și are în mine găzduire,
Căci inima ce-n noi Preasfântul a sădit
E plină de acizi și fier și plumb topit,
Trăim doar pentru El și măreția Lui,
Păzim ce-a mai rămas din gloria cerului,
Pe oameni nu-i lăsăm cetatea să-i pătrundă,
La darul veșniciei cumva ei să ajungă.”
Feciorul cela breaz pe rană apăsa,
Când sângele-ncălzit din pieptul gol țâșnea:
„Prea bine, ne-ai învins, acum te du-ndărăt,
Durerea ce o am nu vreau să ți-o arăt,
Căci mult eu am ascuns iubirea ce i-o port,
Tu lasă-mă să-mi plâng amoru-aproape mort.”
„Nu stau de mila ta, căci mila îmi lipsește,
Eu am venit să fac ce zeu-mi poruncește,
Dar vă mai las un ceas ca să vă alintați
Și singuri în neant apoi să vă-necați.
Tu nu cumva să crezi că astăzi vei pleca
Și-al cerului mister cuiva îl vei trăda,
Aici vei putrezi cu-al tău ales odor
Un ceas am să aștept, apoi am să te-omor.”
„Ce-i viața fără el ?”, flăcăul viu tânji,
„Decât s-o duc așa, aleg să mor aci,
Când am pornit spre cer, speram cutezători,
Pe împăratul nost de-ale morții strânsori
Că noi l-om slobozi, de-aceea am venit,
În cerul înstelat pe podul împletit.
Doi tineri ispitiți cu vise de mărire,
Vai, toate-au fost o tristă și goală amăgire.
Dar iată-l, încă suflă, deși trupul îl doare,
Ne-om regăsi prin moarte ori altă viață oare?
Iubite, mă auzi, te rog, nu mă uita,
Când corpul spre-alte lumi plecând ți-l vei lăsa,
Ah, de-aș putea acum, ți-aș da a mea suflare,
Căci ochii tăi se sting și nu am alinare.”
A plâns apoi mai mult și ceasul a trecut,
Iar scumpu-i muribund deodată s-a zbătut.
Pe când stătea să piară și sufletul să-și piardă,
Din paradis ieși o rază ce dezmiardă,
Pe înger îl lovi și tare-l lumină,
Iar îngerul cuprins de duh, el cuvântă:
„Iubire eu le-am dat în locul nemuririi,
Dar oamenii au pus căluș apoi iubirii,
Doar gloria-i rodea, zeiasca mea mărire,
Cu foame ei pofteau această nemurire.
Dar iată că aici, la margine de Rai,
Ai dragostei urmași, eu astăzi îi aflai,
Mă bucur dar nespus, iertare-am să vă dau,
Iar în castelul meu de-acum am să vă iau.
Și lângă slava mea mereu vă veți iubi,
De moarte, beteșug, nu veți mai suferi,
Iar veșnicia mea în voi am să așez,
Dar că-mi vei fi fidel vreau să mă-ncredințez.
Cu urma morții-adânci acum te-oi însemna
Și de vei încerca cândva a mă trăda,
De-aici, din paradis, să fugi te-i strădui,
Cu cela de-l iubești prin codru veți ieși,
De cum voi veți călca de sub a mea tărie,
Prin rana ce în piept v-am pus-o și e vie,
De-ndată ce pe pod în goană veți călca,
Al morții duh intrând, pe loc v-a sfârteca.”
Și nici n-a terminat cerescul împărat
De spus ce-avu de spus, că îngerul turbat
El arcu-și încordă, săgeata-și potrivi,
Prin coaste i-o trecu și inima-i zdrobi.
Țipă feciorul scurt, pe vine se lăsă
Și trupul celuilalt cu drag îl înșfăcă.
Dar când din ei ieși de tot al vieții freamăt,
Din codrul de stejar el, îngerul, cu-n geamăt,
I-a smuls și i-a târât sub bolta de cleștar,
Unde prin răni intră nepieritorul har.
O altă viață-n ei apoi a șiroit,
Acolo au rămas de-atunci și s-au iubit.
6
Era o noapte rea în turnul din palat,
Nesomnu-l chinuia pe bietul împărat,
El încă aștepta, acolo-n depărtare,
Ca tinerii plecați pe-a raiului cărare,
Să vie înapoi cu prada cea dorită,
Din carnea ei să-și tragă o vlagă înmiită
Și din sângele ei pe Dumnezeu să-l bea,
Acolo-n turnul lui, el astfel aiura.
Când iat-al treilea ceas al nopții că bătu,
Un glas el auzi și îl recunoscu,
Se ridică din pat, pe-o scară se-nvârti
Și-n miezul umezit al nopții îmi ieși.
Acolo, preafrumoși, în fața lui stăteau
Cei doi cu păr de foc, pe umeri ei țineau
Un stârv de cerb divin, cu spume vișinii
Curgând din botu-i fin, ai sângelui copii.
Pe chipul lui uscat, prea palid și hain,
Un zâmbet tremurat se-ntinse din senin,
De ei se-apropie, el cerbul îl privi,
Apoi se prăbuși și imnuri glăsui.
Dar unul din flăcăi spre el se aplecă
Și pașnic, iubitor, în brațe-l ridică.
Apoi țesutul fin, ce fața-i învelea
De bube și puroi și negi se-acoperea
Și arsă se topi, iar de sub masca ei,
O țeastă de cleștar ieși scăpând scântei.
Un craniu alb și hâd necruțător mișca,
Un înger se ivi și sta în fața sa!
Apoi pe împărat în aer îl săltă,
Iar împăratul slab ca șarpele țipă.
Dar îngerul l-a prins de falcă pe-mpărat
Și gura-i cu un scrâșnet degrab-a sfărâmat.
Mai sus pe muribund apoi îl ridică
Și-n piscul cel de turn apoi îl împlântă,
Iar vârful de metal prin el ca uns trecu,
Cu sângele-i bolnav deodată se umplu.
Așa sfârși în chin, de îngeri înșelat,
Cel ce-a călcat pe vii s-ajungă împărat.
Iar eu povestea mea aci am s-o opresc,
Cu-acei feciori frumoși și mândrul cerb ceresc.
Poem din volumul Cântecele Vrăjitorului (2018), Editura Școala Ardeleană, Cluj
