Teatru

Personaje

Alexander, un tânăr episcop

Ivan și Gustav, doi novici

Olaf, un tânăr preot

Morus, patriarhul

Ludvik, regele

Beatrice, sora lui Ludvik

Amalia, regina

Soldați (trei sau patru)

Tranziția dintre scene se poate face cu efecte sonore cum ar fi percuție (rimpane, gonguri, talgere), sunetele făcute de mecanismele unuor ceasuri sau cele făcute de locomotive etc.

Preludiu

Pe măsură ce se face lumină se aude o voce.

O voce: Povestea aceasta are loc pe la începutul a ceea ce pare a fi secolul al XX-lea, în Hochburg, un oraș așezat pe malurile unui râu cu ape reci de culoara plumbului și învăluit în ceața. Printre palatele sale vechi, baroce, străzile pavate șerpuiesc în sus și-n jos, pierzându-se în întunericul sfârșitului de iarnă. Hochburgul este capitala regatului celor Patru Crini, o țară cu credințe și obiceiuri aparte. Aflat în în plină expansiune, acest regat zguduie întreg continentul european cu marșurile trupelor sale, cu scârțâitul de roți ale carelor de campanie și cu lovituri nemiloase ale tun. Dar în spatele forței de necontestat a acestui stat se află un singur obiect, un obiesct cu puteri nebănuite…

Scena 1

Se face lumină. Într-un interior de catedrală. Orologiul stă impozant în sactuarul său. În spatele acestuia, printr-un vitraliu uriaș se întrezărește răsăritul. În dreapta, sub o arcadă stă Alexander în haine ceremoniale și strânge de pe jos niște hârtii împraștiate. Este vizibil tulburat. Intră doi novici, dar nu-l văd pe Alexander.

Ivan (emoționat): Orologiul! În sfârșit, îl văd! De zece ani m-am pregătit pentru clipa asta. De cinci sute de ani stă aici…

Gustav: Cinci sute patruzeci și șase de ani, cinci luni, trei săptămâni și trei zile, Ivan. Să fii foarte precis când ești întrebat.

Ivan: Am înțeles. Iar acea frescă îl reprezintă pe marele meșter primind inima lui dumnezeu.

Gustav: Întocmai.

Ivan: Așa a început totul.

Gustav: Ai mai făcut o mare greșeală, însă…

Ivan: Ce anume? Ah, Numele! Herbert von Hasselberg…

Gustav: Trebuie să menționezi numele marelui meșter Herbert von Hasselberg de fiecare dată când vorbești despre el. Poți să-i spui numele întreg, maestrul Herbert sau maestrul von Hasselberg, dar să-i pomenești numele mereu. Mermoria lui trebuie păstrată cu sfințenie.

Ivan: Așa este. Îți cer scuze. Sunt foarte emoționat.

Gustav: Nu te îngrijora. De aceea te-am adus aici. Dar în timpul liturghiei trebuie să fii cu ochii pe mine. Ai uitat ceva și s-a terminat. Timp de șase luni nu mai poți pune piciorul în catedrală. Dar nu te îngrijora prea tare nu e ca și cum trebuie să spunem mare lucru.

(cei doi se uită la mecanism)

Ivan: Și unde introduci numele omului sau al locului despre care vrei să afli ceva.

Gustav: Uite aici.

Ivan: Abia înțeleg câtvea dintre simboluri.

Gustav: Le vei învăța și pe celelelate. Dar multe dintre ele încă nici nu știm ce înseamnă.

Ivan: În spatele acestor clape se află secretul vieții și al morții. Ah, Gustav.

(arată către Alexander) Cine este acolo?

Gustav: Este Alexander…de departe cel mai abil dintre toți oamenii ordinului preoțesc. La doar douăzeci de ani a devenit episcop.

Ivan: Cum așa?

Gustav: În toată istoria asta de peste o cinci sute de ani a orologiului el este care a înțeles cel mai bine mecanismul interior al orologiului și secretele pe care marele maestru von Hasselberg le-a clădit înăuntrul lui.

Ivan: Sunt uimit.

Gustav: Poate este doar un zvon, dar cică poate prezice dinainte orice mișcare a orologiului, ca un adevărat mag… Unii dintre novici spun că at fi descifrat mai toate simbolurile orologiului…

Ivan: Chiar așa?

Gustav: Da, dar cred că sunt numai povești. Dacă ar fi făcut-o este obligat să i le dezvăluie patriarhului Morus și soborului bisericesc… Dar oare ce face aici? Ar trebui să fie în pat.

Ivan: Aș putea să îi vorbesc?

Gustav: Lasă-l acum. Nu se simte bine. Abia ce și-a revenit. Timp de două săptămâni s-a zbătut în ghearele morții. O boală misterioasă l-a pus la pământ. Și-a pierdut conștiința în timpul unei liturghii. Am crezut că nu va mai trăi. Se zvonește că cineva ar fi încercat să-l…

Ivan: Să-l ce?

Gustav: Nu pot vorbi de astea aici. Sunt multe lucruri pe care este mai bine să nu le știi deocamdată.

Ivan: Înțeleg.

Gustav: Și oricum este doar un zvon. Nu cred că merită să răspândim asemenea vorbe printre noi. Noi, novicii, ar trebui să ne gândim la îndatoririle noastre, nimic mai mult.

Ivan (tot uitându-se la Alexander): Întradevăr, pare foarte slăbit.

Gustav: Regulile bisericii cer ca un prelat de rangul lui trebuie să fie prezent la liturghie, fie ce-o fi. Ai încă multe de învățat… Nu va fi ușor. Ai să vezi…

Ivan: Și va face față?

Gustav: Sper.

Alexander (trecându-și mâna peste față): Trei sute patruzeci și opt… undeva trebuie să fie o eroare. (se sperie de cei doi.

Gustav (se apropie ezitant de Alexander): Părinte Alexander, ce faceți aici?

Alexander (buimac): Umblu de colo colo, sunt multe foarte multe calcule pe care le-am greșit…

Gustav: Pe noi să ne scuzați trebuie să aprindem lumânările înainte de liturghie?

Alexander (amărât și disprețuitor stă de o parte): La ce bun? Cine crezi că vă va auzi rugăciunile? Vezi pe cineva aici?

Gustav: Părinte Alexander… Orologiul…

Alexander: Ha… orologiul.

(Gustav este șocat. Alexander se reculege)

Iartă-mă… (face un gest prin care arată că-i scapă numele novicelui)

Gustav: Gustav…

Alexander: Duceți-vă liniștiți, nu am să vă rețin. (aparte) Alexander, Alexander! Ce faci?

(cei doi novici se îndepărtează de Alexander)

Ivan: Ce-a mai fost și asta?

(intră Olaf din celalată parte a scenei)

Gustav (îi șoptește lui Ivan): Olaf, murdăria pământului…

Ivan: De ce-i spui așa?

Gustav: Este un odios cu un grăunte de întuneric în loc de inimă. Invidia și răutatea i-au ros până și oasele. Ferește-te de el.

(Alexander își aduna hârtiile în grabă, dar nu observă, în tulburarea lui, că a omis câteva și dă să plece)

Olaf (contemplă marele orologiu și se adresează mândru celor doi tineri): Iată și zorii. Marele orologiu bate ora răsăritului și răsăritul vine. Minunat. Nu-i așa? În această catedrală se află viața lumii. Totul este hotărât aici. Fiecare anotimp, fiecare cântec de pasăre, fiecare adiere de vânt, moartea, viața, gândurile noastre. Să-i mulțumim lui dumnezeu pentru darul acesta. Fie ca zilele regatului să fie nenumărate. Fie ca marele orologiu să nu se oprească niciodată.

Novicii: Fie ca marele orologiu să nu se oprească niciodată.

Olaf (ironic): Și iată-l și pe alesul nostru. Te-ai întors din morți să-mi iei privilegiul de a fi eu paznicul acestei minunății (arată spre orologiu) după ce bătrânul Morus se va retrage.

Alexander: Viperă.

Olaf: Lasă-mă să te îmbrațișez.

Alexander: Dă-mi pace…

Olaf: Cum ai tremurat, săracul de tine, cât timp te-ai luptat cu febra aceea teribilă. Cum delirai ca un nebun. Trebuie să recunosc, deși nu ți-era prezis că mori, ne-a fost teamă pentru tine.

Olaf (vede hârtiile și încearcă să arunce o privire peste ele, dar Alexander nu îl lasă): Ce sunt astea?

Alexander: Gânduri, calcule…

Olaf (cu un dispreț mascat): Abia ți-ai deschis ochii și te-ai și întors la studiu. Câtă dăruire.

Alexander (tăios, se uită spre Olaf): Te rog, lasă-mă. Vreau sa stau singur și să mă adun puțin înainte să înceapă ziua.

Olaf: Sărmanul meu Alexander. Pari atât de chinuit.

Alexander: Mă chinuie că tu trebuie să fii printe primii oameni de care dau cu ochii după tot calvarul.

Olaf (râde): Mai bine decât nimic. Era cât pe ce să nu ne mai privim în ochi unul pe altul niciodată…

Alexander: Ce s-a întâmplat cât timp eu am fost bolnav?

Olaf (se uită la hârtii) : Îți spun doar dacă îmi dai și tu niște răspunsuri.

Alexander: Nu am timp de asta, Olaf.

Olaf: Nu ți-ai face pentru un prieten drag?

Aleander (îndreptându-se de spate): Spune-mi ce vreau să știu. Până una alta eu îți sunt superior și nu tu mie.

Olaf (scârbit): Văd că-ți revii chiar bine. Ești la fel de arogant.

Alexander: Te ascult.

Olaf (plin de ură): După ce ai căzut la pat, Morus s-a îmbolnăvit și el.

Alexander: Cum? Deci este adevărat. Am auzit asta prin febra mea. Și?

Olaf: Este mai bine acum. Cu toții știm că mai are zile.  

Alexander: Iar Beatrice?

Olaf: A stat la căpătâiul tău cât timp ai fost bolnav. Abia dacă a dormit. Dar azi-nopate nu a mai rezistat. Au luat-o și au dus-o să se odihnească. Norocosule. (uitându-se conspirativ la cei doi novici) Favoritul patriarhului și al prințesei. Toate sunt frumos așezate pentru tine în viața asta, nu-i așa…

Alexander: Regele?

Olaf: Ludvik și armata lui s-au întors aseară. După cum a arătat orologiul, dușmanii noștrii au fost spulberati. Războiul s-a terminat, așadar ne așteaptă o zi plină de festivități.  

Alexander: Ajunge. Zâmbești și când vorbești despre lucruri neplăcute.

Olaf: Neplăcute? Ce e neplăcut într-un război carese încheie cu victorii? Tu și Morus sunteți teferi…

Alexander: Înainte de toate, războiul este moarte.

(Alexander se îndepărtează)

Olaf: Alexander, cel mai bun dintre oameni. Mereu cu gândul la cei care suferă. Ce bine-ar fi dacă lumea asta ar fi un loc în care asemenea sentimente ar fi bune la ceva…

(către novici)

Ați terminat ce-aveați de făcut?

(novicii se îndepărtează și-și duc la bun sfârșit sarcinile)

(către Alexander)  Chiar aș vrea să citesc ce ai scris acolo.

Alexander: Cu puțin noroc, nu vei știi niciodată.

Olaf: Cum va hotărî marele orologiu. Acum hai, hai. Fii și tu mai bine dispus. Uite, lumea întreagă este la picioarele tale. Ai tot ce ne-am putea dori noi ceilalți.

Alexander: Nimic…

Olaf (indignat): Nerecunoscătorule! Aș schimba oricând nimicul ăsta cu tine.

(se aud niște zgomote puternice. Intră Ludvik energi și se închină în fața orologiului)

Ludvik: Fie ca marele orologiu să nu se oprească niciodată.

Olaf și Alexander: Fie ca marele orologiu să nu se oprească niciodată.

Ludvik: Am învins. Am mers cu încredere și i-am stârpit. Alexander, prietene, tocmai am aflat. Cum te simți? (se apropie de Alexander și îl îmbrățișează)

Alexander: Sunt mai bine.

Olaf (se închină lingușitor): Regele meu. Ne bucurăm că te-ai întors teafăr. Cum a fost?

Ludvik: Nimic imprevizibil. Orologiul ne-a sprijinit la fiecare pas. Am avut câteva dificultăți să trecem artileria peste munți, dar era de așteptat.

(Intră Morus)

Morus: Măria ta, bine-ai revenit în Hochburg.

Ludvik (îl îmbrățișează și pe patriarh): Bine v-am găsit, deși am înțeles că ați trecut prin ceasuri grele amândoi.

Morus: Am înfăptuit cu toții voința orologiului, dar trăim…

Ludvik: Trăim pentru că avem zile de dat acestei țări.

Morus: Așa e. Mă gândesc că vor urma niște convertiri în rândul învinșilor.

Ludvik: Ele aveau loc de ceva timp. Cultul orologiului nu pare de neoprit.

Morus: Chair și așa, restul oamenilor trebuie aduși la credință noastră, este obligatoriu, însă va trebui să o facem cu grijă. Nu vrem nici un fel de revolte în rândul lor.

Ludvik: Orologiul ne va călăuzi.

Morus: Întocmai.

(lumea din afara catedralei devine tot mai zgomotoasă)

Ludvik: Ah, sunt mereu pe fugă. Se pare că sunt chemat.

(regele iese în timp ce ceilalți i se închină)

Morus (se apropie de Alexander): Dragul meu…

Alexander: Părinte.

Morus: Ne revedem cu bine după ce am ieșit fiecare învingători din bătăliile noastre, a mea cea mai umilă, ale voastre, grele si hotărâtoare.

 (novicii finalizează pregătirile pentru rugăciunea lui Morus)

Alexander: Nu spune asta, părinte.

Morus: De ce nu? Eu sunt bătrân, tu și regele sunteți tineri. Vigoarea vostră prețuiește mai mult decât slăbiciunea mea.

Alexander: Și înțelepciunea ta este mai preses decât tinerețea noastră.

Morus: Am să mă rog lui dumnezeu pentru noi toți și pentru veșnicia acestui regat. Fie ca pacea ce a adus-o Ludvik să nu fie zguduită de nimic în cer și de pe pământ.

Olaf: Orologiul nu ne arată nimic înnegurat pentru secole de acum încolo.

Morus: Și așa trebuie să și rămână, iar asta numai de credința noastră depinde. Ce-i Alexander? Ce te neliniștește?

Alexander: Nimic. Probabil că încă mă mai lupt cu boala mea. Am tot felul de gânduri…

Morus: Dă-ți timp. Te vei vindeca de ele. Și dă-mi mâna. (Alexander se conformează) Înainte să plec de pe pământ am sa te pun pe picioare. Avem nevoie de tine. Ai deslușit deja atâtea din misterele marelui ceas…

Alexandrer: Poate prea multe…

Morus: Ce vrei să spui și cu asta? Asta a fost voința orologiului. Oricum, el a hotărât că tu și numai tu poți să-mi urmezi.

Alexander: Când sunt atâția alții? (se uită spre Olaf)

Olaf(plin de ciudă): Nu sunt. Decretele orologiului sunt imuabile. Vorbești de parcă ești un plebeu și nu știi cum stau lucrurile.

Morus: Ajunge, Olaf…

(îl trage pe Alexander la o parte)

Nu-l lua în seamă. Mereu a fost invidios pe tine. El și-a consacrat toată viața acestui instrument minunat, învățând, muncind din greu să-i deslușească știința. Ție ți-au trebuit trei ani să afli tot ce știe el. Și asta a fost demult. De atunci tu ne-ai depățit pe toți. Dar trebuie să recunoc, pe undeva are dreptate. În inima ta nu ar trebui să fie loc de mai multă credință. Sau poate ai să-mi spui ceva?

Alexander: Iertați-mă. Nu. Convalescența asta… nu mi-am închipuit că slăbiciunea minții îmi va da atâtea gânduri meschine.

Morus: Înțeleg. Va trece. Te vei întrăma. Ești. Înainte de toate, tânăr. Însă nu uita, când eu nu voi pleca dintre voi, îmi vei lua locul și, orice vei face, va fi măreț. Este soarta ta, fiule. Sunt convins de asta.

Alexander (iritat): Iartă-mă, părinte. Mă sufoc. Să ne oprim aici.

(Intră Beatrice cu niște daruri pentru biserică)

Beatrice (surprinsă): Alexander!

(către Morus)

 Aduc aceste daruri. Casa noastră îi este recunoscătoare lui dumnezeu. Ni l-a adus pe Ludvik teafăr și mai puternic decât era când a plecat.  

Morus (face un semn novicilor care iau darurile): Primim cu bucurie și împărtășim gândurile tale de recunoștință, prințesă. Iar pentru a o dovedi, cât ne vor permite puterile vom sărbători. Acum eu trebuie să mă pregătesc pentru liturghie. Alexander, tu mai poți sta câteva minute.

(Morus și novicii se îndepărtează)

Beatrice (îl îmbrățișează pe Alexander scurt): Nu ar trebui să fac asta aici, dar nu mă pot stăpâni.

Alexander: Îți mulțumec că ai avut grijă de mine în toate aceste zile. Dacă nu erai tu, poate…

Beatrice: Nu spune nimic despre moarte, ajunge.

Alexander (zâmbește amar): Promit.

(pauză)

(Alexander pare pierdut)

Curând va fi primăvară. Dealurile se vor înverzi și ninsorile se vor transfoma în ploi. Parcă aud mieii fragezi plângând prin văi dupa laptele mamelor lor. Va fi din nou cald.

Beatrice: Vorbești despre lucruri frumoase, dar o spui cu tristețe.

Alexander (se uită la ea): Tristețea mea este la marginea fericirii, Beatrice. Și bucuria este la marginea tristeții. Mă bucur să vă văd pe toți, pe tine…

Beatrice: Tu ești bucuria mea, Alexander. Dacă ți s-ar fi întâmplat ceva, nu știu ce m-aș fi făcut. Dar ceva, ceva este cu tine. Ceva te apasă.

Alexander: Nu.

Beatrice: Alexander. Uită-te în ochii mei.

Alexander: Nu.

Beatrice: Spune-mi.

Alexander: Altă dată…

Olaf (acru) : Alexander, alătură-ni-te. Crezi că soarele va sta în loc doar pentru tine? Sau poți să-l ții în loc?

Alexander: Trebuie să plec. Dar vorbim mai încolo.

Beatrice: Promite-mi.

Alexander: Promit.

Beatrice: Deja mi-e dor de tine.

(Beatrice iese. Scena se încheie cu pregătirie pentru ceremonia religioasă. Olaf observă câteva dintre hârtiile pe care Alexander le-a scăpat sub un scaun. Le ia, se uită la ele și le ascunde în roba sa la fel cu a făcut Alexander cu celelalte)

Scena 2

Liturghia: Morus în centru, citește dintr-o carte. Într-o parte și în alta stau Alexander și Olaf cu câte un novice alături.

Morus: Aceasta este povestea celor trei miracole.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: În urmă cu cinci sute patruzeci și șase de ani, cinci luni, trei săptămâni și trei zile, Herbert von Hasselberg, era un simplu ceasornicar ce-și ducea traiul reparând ornicele oameniulor din Hochburg. Asta până într-o dimineață când margraful Otto, stăpânitorul de atunci al Hochburgului, l-a chemat la el cerându-i să-i construiască un orologiu imens pentru marea catedrală pe care tocmai o construia. Dar aceasta era o sarcină grea pentru maestrul von Hasselberg, deoarece omul era deja trecut de șaizeci de ani. Ochii și mintea lui nu mai aveau agerimea anilor tinereții. Așa, i-a luat cinci ani să desăvârșească mecanismul care nu numai că urmărea trecerea zilelor, dar măsura și mișcările tuturor planetelor și ale constelațiilor cu o precizie fără precedent. Muzica acestui minunat orologiu răsuna pănă dincolo de munți, peste câmpiile Europei și se spune că, în zilele liniștite de vară ea era auzită până departe, la Roma cea luminoasă.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Niciodată nu mai văzuseră oamenii o asemenea minune și toți se întrebau cum oare reușise maestrul Herbert de unul singur și aflat la o vârstă atât de avansată să realizeze o asemenea minunăție. Ea nu putuse fi înfăptuită decât cu ajutorul lui dumnezeu. Dar la puțin timp după instalarea mecanismului, într-o noapte întunecată, plină de ceasuri rele, un incediu a cuprins măreața catedrală, care a ars până în temelii. A ars cu totul, arcadele ei s-au năruit, statuile ei au căzut la pământ, lemnăria ei a devenit cenușă. Ceea ce fusese mândria Hochburgului s-a prefăcut în ruină la doar un an după edificare.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Dar tot atunci s-a întâmplat și primul miracol. Turnul în care se afla minunatul orologiu nu a ars. Flăcările s-au orpit la baza lui și au înghețat. La vederea minunii, cetățenii Hochburgului au rămas înmărmuriți, mai muți ca pietrele pământului, mai tăcuți ca peștii mării. Dar bucuria lor a fost de scurtă durată și au descoperit că, deși orologiul era intact, el se oprise din mers. Era ca și cum timpul în jurul lui stătea în loc, iar oricât se străduise maestrul von Hasselberg să-l facă să pornească, a fost în zadar.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Dar apoi, într-o seară când totcmai se pregătea să-și reia calculele pentru a putea găsi o rezolvare la problema care îl chinuia, maestrul von Hasseleberg a văzut cum, de nicăieri, atelierul lui se umpluse de lumină. Bătrânul Herbert auzi o voce care-l chemă la ea și în fața lui apăru un înger în veșminte bogate, în veșminte de purpură, care-i cu mâinile întinse îi dădu o inimă – o inimă vie, ce încă bătea- spunându-i că numai punând acea inimă sfântă în mijlocul orologiului va putea să-l facă să meargă din nou, acea inimă fiind a lui însuși dumnezeu, creatorul nostru al tuturor. 

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Cu ochii plin de lacrimi, Herbert von Hasselberg a primit darul și zidind inima în interiorul orologiului, l-a repornit. Dar în umrătorii anii maestrul Herbert a adăugat noi și noi elemente acestui agregat. În fiecare noapte o voce îl trezea și până la răsărit bătrânul Herbert muncea asiduu sub influența divinițății la aceste noi componente. Ceea ce a rezultat a fost cel de-al doilea miracol. Orologiul nu mai măsura timpul, el era timpul, el era totul.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Iar la numai câteva zile după aceea a urmat al treilea și ultim miracol. Aflat la sfârțitul vieții sale maestrul Herbert a primit instrucțiuni prin vocea îngerilor să scrie o carte în care să explice cum funcționa noul mecanism și cum putea fi el folosit pentru a schimba roata destinului. I-a luat încă un an, Iar la doar câteva zile după scrierea acelei cărți, Herbert von Hasseleberg a fost luat la cer în văzul tuturor, dar nu înainte să le ceară concetățenilor lui să mute marele orologiu din turnul în care se afla în interiorul catedralei.

(pauză)

Prin uneltirile diavolului însă, cartea pe care el a scris-o a dispărut lăsându-i pe oameni fără mijloacele de a controla orologiul.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

Morus: Marele orologiu a schimbat lumea, ne-a pus pe noi cei care credem în puterea lui și-l venerăm, deasupra altora, ne-a confirmat pentru totdeauna existența lui dumnezeu și a vieții fără de moarte.  Misterele lui se întind dincolo de cerul vizibil, dincolo de stelele din care pornesc sufletele oamenilor. El este icoana întregului univers, relicva relicvelor, oglinda tutror lucrurilor și originea lor. Cel ce întelege și stăpânește puterea lui va fi asemeni dumnezeului ceresc și va domni pentru totdeauna alături de el, iar ceilalți oameni, deși nu vor putea descoperi acele mistere în timpul vieții pământești, le vor atinge, totuși, de două ori. Prima dată o vor face înainte de a veni pe lume, dar vor pierde acesată amintire la puțin timp după naștere, iar a doua oară după ce vor pleca în tărâmul umbrelor, dar nu vor putea comunica niciodată lumii pe care au lăsat-o în urmă tainele pe care le-au descoperit. Aceasta va fi soarta noastră a tuturor până când marea carte scrisă de maestrul von Hasselberg va fi redescoperită.

Alexander și Olaf: Așa a fost și nu altfel, iar toți cei care se îndoiesc de adevăr vor suferi veșnic.

Novicii: Orologiul este minunea minunuilor.

( sub bătăile unui ceas, timpul piesei se contractă, toate personajele ies din scenă. Cu excepția lui Olaf, care scoate hârtiile pe care le-a găsit și le citește, cutremurându-se)

Olaf (citește încet): Așadar, orologiul acesta nu e mai mult decât o simplă scamatorie. În el nu se află zăvorâtă puterea nici unui zeu. El nu hotărăște soarta oamenilor, mișcările planetelor, mersul lumii cu nimic mai mult decât zborul unei rândunici. O stivă de roți, resorturi, pistoane și ace care nu fac nimic, nu arată nimic, nu ascund nimic decât o uriașă fraudă.

(pauză, Olaf tremură)

Erezie…

Am încercat până la epuizare să parcurg încă o dată ecuațiile și să revăd mecanismul. De fiecare dată rezultatul a fost nul. Sunt îngrozit și, totuși, această concluzie revine de fiecare dată cu tot mai multă putere, izbindu-mă în tâmple. Cred că nu-mi rămâne decât să distrug aceste documente împreună cu amintirea lor și să trăiesc o viață la fel de iluzorie ca cea a unui servitor rămas fără de stăpân, deși un servitor este mult mai norocos decât mine. În situația lui, el poate să-și descoprere libertatea, să înceapă o nouă viață, lipsită de tachinările celui de care tocmai a scăpat. Sau, dacă nu are alte mijloace, își poate căuta un nou stăpân, unul mai bun și mai generos. Dar eu? Eu cui am să mă mai închin. Dintre toate religiile, a noastră era cea mai temeinică, cea mai solidă… Era…

Eu cui am să mă închin… Ticălosul…

De aceea tot ce pot spune după luni și luni de supliciu este că tot ceea ce am crezut până acum a fi purul adevăr, toate principiile pe care s-au construit societatea noastră și a durat sunt doar… pulbere în vânt. Ele nu au nici o valabilitate. La rădăcina puterii noastre stă, vrem nu vrem, o impostură, o mincună perpetuată de veacuri, o iluzie fără nici un fel de suport real, o superstiție, un joc de copii, o dogmă cu picioare de lut. Orologiul nu este mai mult decât o jucărie în mâinile unor ignoranți sau fanatici sau, mai rău, a unor, a unor escorci…

Cum aș mai putea trăi cu aceste certirudini.  Viața mea se termină aici…

(Olaf tremură)

Ah! Scârbosule! Trădătorule! Canalie! Scuip pe numele tău!

(intră Ivan)

Ivan: Ce este, părinte? Ce se întâmplă?

Olaf:  Nimic…

Ivan: V-am auzit strigând cuvinte de ocară.

Olaf: Nu…

Ivan: Părinte Olaf, știi bine, nu ar trebui să vorbești așa în prezența marelui orologiu.

Olaf: Cum îndrăznești?

Ivan: Eu doar îți spun trebuie să urmăm cu toții. Acestea sunt niște reguli clare, oi fi eu nou prntre voi dar atât știu și eu…

Olaf (agitat): Taci! Nu știi nimic! Ah, infamia, blasfemia, demonul ce-a crescut și s-a îngrășat la sânul nostru… (pufnește isteric) Cum se ruga el alături de noi în timpul liturghiei, dar în mintea lui cloceau numai mârșăvii. Fiara…

Ivan: Te rog, părinte Olaf. Trebuie să te stăpânești.

(Olaf sare la novice și îl prinde de un braț)

Olaf: Tu chiar nu știi când trebuie să vorbești și când nu? Poate am putea aplica o corecție.

Ivan: Dă-mi drumul sau strig.

Olaf: Strigă! Hai, strigă! Să vedem cui îi vor da gărzile dreptate. Se pare că ai uitat care-ți este locul.

Ivan: Lasă-mă.

Olaf (Îl prinde și mai tare): De ce? Ce poți tu să faci?

Ivan: Părinte Olaf, te rog…

Olaf: Așa. Acum mai vorbim.

(Olaf îi dă drumul lui Ivan, îmingându-l. Intră Gustav în fugă)

Gustav: Ah, voi erați. Am auzit zbomote Ce este, Ivan?

Ivan: Nimic. Să mergem de aici…

Gustav (către Olaf): Ce se întâmplă?

Olaf (către Gustav): Nu l-ai azuit. Vrea să plecați. Hai, cărați-vă…

Gustav: Părinte Olaf…

Ivan: Nu, lasă-l, nu. Vino…

Olaf (tremură nervos): Afară! Afară de aici sau voi pune să fiți biciuiți! De când superiorii acestei biserici trebuie să ne justifice în fața unor novici? O fi că Alexander este mereu bun cu voi, dar asta nu merge cu mine.

(cei doi ies)

Olaf: Plecați. Olaf are un război de dus. Toate se vor schimba de-acum. Până și decretele orologiului vor fi altele, trebuie să fie. O să vedeți. Alexander va cădea, iar eu voi fi călăul lui.

(se aud zgomotele petrecăreților, rafale de tun, fanfare. Olaf iese uitându-se la hârtii)

Scena 3

În piața mare a orașului este amenajat un banchet. Oamenii s-au adunat, pregătiți să celebreze. Statui ale eroilor orașului, steaguri cu emblema regatului reprezentând cei patru crini etc. Beatrice sta la o masă. Intră Alexander.

Beatrice: Alexander, arăți mult mai bine.

Alexander: Mulțumesc. Mă simt mai bine.

Beatrice: Avem noroc. Este frig dar senin. Vom petrece până la răsăritul soarelui și după aceea.

Alexander: Cer albastru ca un dom de cleștar. O seară frumoasă, întradevăr.

Beatrice: Și festinul va fi pe măsura întâmplărilor. Deja au și compus un nou imn pentru a-l evoca pe Ludvik. (râde)

Alexander: Cum ar putea ei să cuprindă în cuvinte ceea ce înseamă dianstia voastră pentru Hochburg, pentru noi toți?

Beatrice: Nu ți se potrivește să lingușești. De altfel virtuțile celor puternici sunt cruzimea, lăcomia și somnul liniștit. Nu este mare lucru de lăudat.  

Alexander: Nu spune asta.

Beatrice: De ce nu? Care conducător, crezi tu, poate pretinde că este omul providențial, că el și numai el poate aduce prosperitate, că poate garanta siguranța oamenilor? Astea sunt povești pentru a-i ține pe oameni cuminți la locul lor. Ce au reușit să facă înaintașii mei mai bine decât ceilalți a fost să fie mai rapizi, mai șireți și mai necruțători, să pună mâna pe putere și să se țină de ea.

Alexander: Și orologiul, destinul?

Beatrice: Asta tu va trebui să mi-o explici mie. Să mă faci să înțeleg de ce o realitate care este clară de la sine trebuie explicată într-un mod atât de complicat cum este orologiul. Lumea era la fel și înainte cu cinci sute de ani. Nu.

Alexander: Era și, totuși…

Beatrice: Eu, eu am ajuns să cred că acest intermediar este… ei bine… inutil.

Alexander: Prințesa mea spune blasfemii, când nu odată orologiul și-a dovedit puterea.

Beatrice: Și tu crezi asta?

 (cu o voce mai domoală, poate speriată)

Sau, mai degrabă, nu crezi că trăim alte timpuri? Nu șimți totuși o schimbare? Parcă acum putem vorbi mai liberi, noi toți.

Alexander: Nu am trăit în alte epoci ca să-ți pot spune cum a fost atunci.

Beatrice: Cum o fi cum nu o fi, noi doi putem vorbi despre asta, nu-i așa? Mereu…

Alexander: Deci admiți că nu ai fi putut să-i spui oricui ceea ce tocmai mi-ai spus mie, că nu trăim totuși o epocă atât de liberală.  

Beatrice (zambitoare): Da, religia încă poartă multă greutate.

Alexander: Încă? Plănuiești o revoluție?

Beatrice: Ah, Alexander. Unele lucruri pur și simplu nu mai vor să se clintească din loc în timp ce altele iau avânt. Parcă totul se rupe în două. Uite câte avansuri fac științele, câte discipline noi apar peste tot. Ce mai caută povestea asta cu orologiul într-o lume ca asta? Spune-mi. Tu chiar crezi că acel dispozitiv are vreo putere?

Alexander: Beatrice, te rog. Vom fi auziți.

Beatrice: Ți-e teamă pentru cariera ta?  Stai liniștit. După ce ne vom căsători îți promit că mă voi cuminți.

Alexander: Nu este vorba despre asta.

Beatrice: Atunci, despre ce?

(pauză)

De ce nu spui nimic? Ce s-a întâmplat? Să mă îngrijorez?

Alexander: Nu, Beatrice. Eu…este foarte complicat…

Beatrice: Haide, vorbește. De ce te uiți atât de amărât la mine? Nu mai fii atât de dramatic. Te-ai plictisit de mine. Există o alta?

Alexander: De ce ma chinui?

Beatrice: Pentru că și tu ma chinui pe mine.

Alexander: Nu știu dacă să-ți spun sau nu… Nu știu ce să-ți spun…

Beatrice: Te joci acum?

(el tace)

Fie, vrei să tăcem, vom tăcea. Dar să știi, orice ar fi, eu îți sunt alături. Vom plânge și vom râde împreună, iar dacă trebuie, vom sângera…

Alexander: Te rog, încetează.

Beatrice: Cum vrei.(se uită cu dragoste la el și zâmbește) Să celebrăm atunci. Să trăim. (muzica din jurul lor se întețește) Mâine… va fi altceva… (șoptește) Te iubesc…

(Se ridică și salută pe cineva)

Alexander: Și eu pe tine.

Beatrice: Ce-ai spus?

Alexander: Am spus…

(ea salută din nou pe cineva)

Ah, las-o baltă.

Beatrice: Ai reușit să citești poezia pe care ți-am trimis-o, înainte să, să te îmbolnăvești.

Alexander: Da. O știu pe din afară…

Beatrice: Cum ți se pare?

O voce (răsună prin toată piața): Bucurați-vă. Este o zi minunată pentru regatul celor patru crini. Victorie!

Poporul: Victorie!

Alexander (este tulburat): Nu pot fi decât subiectiv.

Beatrice: Nu ți-am cerut altceva.

Vocea: Regele nostru s-a întors nevătamăt. A treia campanie victorioasă din acest an.

Alexander: Mi-a plăcut.

Vocea: Orologiul ne-a arătat încă o dată că nimic nu poate între noi și măreție.

Beatrice: Doar atât. Puțin mai mult entuziasm!

Alexander: Beatrice.

Beatrice: Da?

Alexander: Ai dreptate… Totul este o…

Beatrice: O ce?

Alexander: Toată povesta asta cu orologiul…

Vocea: Iat-o pe minunata noastră prințesă Beatrice.

Beatrice (lui Alexander): Este prea tâziu. Mă cheamă. Va trebui să vorbim mai încolo.

(poporul aclamă, prințesa salută)

Vocea: Salutăm familia regală, apărătorii marelui ceasornic. Să ridicăm paharele pentru cea mai strălucită monarhie de pe pământ.

(urale)

Acum să ne bucurăm, să bem și să mâncăm, mereu recunoscători conducătorilor noștri și orologiului.

O altă voce: Orologiului mai presus de toate.

O a treia voce: Să vorbească, prințesa. Să vorbească.

Beatrice: Vă mulțumim pentru urările de bine, vă mulțumim și sper ca tot ceea ce v-a pus palatul la dispoziție să vă încânte la fel cum mă încântă pe mine să vă văd atât de fericiți. Totul, totul vi se datorează vouă.

(urale)

Iar cat timp marele orologiu ne va ocroti, tot ce facem noi acum, va dăinui și va provoca admirație. Dar fără prea multe vorbe de prisos, hai, dați-i drumul, simțiți-vă bine. Avem de toate din belșug.

Voci: Vine regele.

(Intră Ludvik, regina Amalia și Morus)

Ludvik: Ce-i cu liniștea asta? Așa se sărbătorește o victorie?

Voci: Trăiasca regele!

Ludvik: Vă mulțumesc tuturor. A fost… a fost o campanie foarte grea. Din clipa în care am părăsit Hochburgul a trebuit să pregătesc telegramele care ne anunțau succesul.

(oamenii râd)

Dar trebuie să recunosc. Am fost surprinși să vedem că inamicii noștri au reușit să strângă o armată, care, ce-i drept, a dezertat mai toată de partea noastră.

(oamenii râd)

Nu a fost ușor să îi hrănim pe toți.

(râsete)

Însă (își schimbă mina), însă, lăsând gluma la o parte, le sunt etern recunoscător celor care și-au sacrificat viețile pentru cauza noastră.

(aplauze)

Celor care au fost răniți pe front.

(aplauze)

Celor care au luptat neobosiți pentru a ca noi să ne putem întoarce întregi și învingători.

(pauză)

Lor le datorăm multe, lor și vouă.

Mulțimea: Trăiască regele!

Ludvik: Sper că mi-am făcut datoria față de voi, sper că istoria va consemna aceste zile și le va aprecia la adevărata lor valoare. Glorie regatului nostru, glorie marelui orologiu!

Mulțimea: Glorie!

Alexander: Totul este un joc, Beatrice, și încă ce joc… (se uită la Beatrice)

Beatrice (se uită îngrijorată și se apropie de el): Alexander, ce spui acolo?

Alexander (speriat): Ce spun?

Beatrice: Nu am înțeles. Vorbeai de un joc…

Alexander: Lucruri fără noimă. Nu contează. Uită. Este febra. Încă nu m-a lăsat. Uită.

Ludvik: Ce pot cere mai mult de la viață! Țara este noastră este în siguranță, este prosperă. Lumea tremură în fața nostră. Oamenii noștri sunt mulțumiți.

Dar ce vorbesc, iată, rasplata cea mai scumpă dintre toate, bucuria de a o putea vedea din nou pe tânăra mea regină, a mea și a voastră.

Mulțimea: Trăiască regina Amalia!

Ludvik: Sper că vă veți strădui cu toții să o faceți să se simtă aici ca și în propria ei țară.

(urale de bucurie)

Ludvik: Acum hai, să stăm la o masă cu toții, mari și mici, tineri și bătrâni, bogați și săraci. Azi până și un hoț poate cina alături mine, cu condiția să nu mă trezesc fără insigna regală.

(răsete, oamenii încep să recite un poem. Regele și însoțitorii lui se așază la masă)

Amalia (către Beatrice și Alexander): Ce seară minunată, nu-i așa?

Beatrice: Cea mai frumoasă.

Voci

Venit-am de la luptă, frumoaso, am venit

Și-n pat cu măcelarul cel tânăr te-am găsit.

Beatrice (către Morus): Părinte, sprijină-te de mine.

Morus (se așază cu greu la masă): Mulțumesc, draga mea. Am ajuns să trăiesc și asta. Cine-ar fi crezut?

Vocile

L-am alergat prin Hochburg, un ceas l-am alergat,

Dar vai, afurisitul, fu iute, mi-a scăpat.

Beatrice: Câți oameni tineri sunt în Hochburg, abia acum observ.

Morus: Ah, într-o zi vor fi bătrâni și ei. Pe toți ne așteaptă judecata orologiului.

Amalia: Dar până atunci mai au.

Morus: Zile bune, zile bune…

Vocile

Acum stau într-o crâșmă și beau o bere-amară,

Voi bea o zi întreagă, din zori și până-n seară.

Morus: Unde ți-este gândul, Alexander.

Alexander: Mereu în altă parte.

Morus: Măcar acum fi cu noi.

Vocile

Dar te iubesc, Diana, deși m-ai înșelat

Ș-am să mă-ntorc la tine să-ți fiu din nou bărbat.

Amalia: Ce impozantă este marea catedrală. Este cea mai înaltă, din țară?

Morus: Nu, a treia. Cea mai înaltă este în Waldstadt, a doua în Ivgorod.

Amalia: Nu știam. Sunt atâtea lucruri pe care încă trebuie să le învăț despre țara voastră. Sunteți în acelați timp, răsăriteni și apuseni.

Morus: Expansiunea ultimelor secole.

Amalia: Sunteți pioși, dar raționali.

Morus: Îmbinarea multor tradiții și credințe.

Amalia:  Priviți înainte, dar sunteți legați de trecutul vostru.

Morus: Orologiul.

Dar, nu așa sunt toate popoarele?

Amalia: Poate, dar existâ atâtea variații, nu credeți? Poporul meu nu este atât de strict.

Morus (cu o atitudine mai puțin amabilă): Poporul tău, regina mea, trăiește sub soarele unei veri fără sfârșit, nu se luptă cu iernile interminabile și nopțile lungi. Este înconjurat de ape pașnice, nu de rivali mereu puși pe luptă și are cu totul alte practici când vine vorba de religie, care este pentru voi un prilej de frumusețe, de exprimare artistică și nu o reverență față de creator. Dar cred că în curând veți urma și voi calea orologiului. Toată Europa o va face.

(Amalia pare deranjată de afirmația lui Morus)

Amalia: Cu tot respectul, părinte Morus, dar cum de credeți așa ceva?

 (Intră Olaf și se uită amenințător la Alexander)

Beatrice: Uite-l și pe Olaf. Ce s-a întâmplat cu el? Ceva pare să-l neliniștească…

Morus: Așa este el mereu când nimerește printre oameni. Ani de zile m-am străduit să-l fac să devină mai socialbil. Tot ce-l interesează este marele orologiu și, poate ar fi ultimul lucru pe care tocmai eu ar trebui să-l spun, dar uneori este prea mult.

(către Olaf) Olaf, vino aici.

(Olaf se apropie și aruncă hârtiile în fața lui Morus. Toți îl privesc surprinși)

Olaf : Când dumnezeu își va deschide ochii și va privi spre noi, o judecată dreptă și fără margini va scoate fărădelegea de oriunde s-ar piti. Atunci orologiul va bate clipa cea din urmă a păcătoșilor, iar ei se vor opri și vor cădea la pământ neînsuflețiți. Atunci va începe timpul celor veșnici. Atunci din lumea aceasta nedesâvârită vor fi extirpate răul, carnea, moartea. Dar până la venirea timpului veșnic, noi stăm aici, trudind în numele tău, dumnezeule, ne luptăm să ne ținem pe drumul cel drept. Dar răul încă naște vlăstare în lume asta. Vlăstare cu chipuri de îngeri, cu voci blânde și minți ascuțite. Nimic nu le trădează adevărata înfățișare. Și chiar așa, dumnezeu are un fel al lui da scoate otrava aceasta la suprafață. Crede-mă. El mereu știe cum să dejoace jocul celor răi, celor corupți și degradați. Și când el ne cheamă să facem dreptate, noi să-i apărăm numele, să ne apărăm credința. Lumina…

Morus: Olaf, ce înseamnă asta?

Olaf (tremurând): Că unul dintre cei de față nu ar trebui să stea aici. Iartă-mă, părinte, dar nu am putut aștepta.

(Alexander se uită la Olaf și la hărtii și-și dă seama despre ce este vorba, apoi se uită la Beatrice)

Alexander: Beatrice…

Morus: Ce însemană asta?

Olaf: Că avem dușmani mai mari în interior decât în afară. Că războiul ce abia s-a terminat nu a fost decât preludiul unui război care trebuie să înceapă, un război de o mie de ori mai cumplit, căci el va fi dus chiar aici în Hochburg.

(Ludvik, până atunci distras de festivități, își îndreaptă atenția spre scena ce are loc lângă el)

Morus: Ce boloborosesti acolo, tinere?

Alexander (către Beatrice): Am vrut să-ți spun.

Beatrice (neliniștită): Ce anume?

Alexander: Boala mea… Nu a fost accidentală… Am aflat niște lucruri…

Olaf: Citește, părinte.

Morus: Ce să citesc?

Olaf: Ce a scris, favoritul… Ce a scris tânărul Alexander Brensky pe aceste hârtii. Citește și te înfiorează

Ludvik (către Amalia): Ce se întâmplă aici?

Amalia: Nu înețeleg…

Ludvik (către Olaf, sever): Ce înseamnă asta?

Olaf: Măria ta, este foarte important. Acest document…

Ludvik: Ce document?

Olaf: Trebuie să citiți, să aflați. Este urgent.

Ludvik: Eu decid ce este urgent sau nu aici.

Olaf: Este obligația mea să vă informez că cea mai gravă înfracțiune împotriva statului a fost comisă de un om aflat în anturajul dumneavoastră.

(Morus își pune ochelarii și se uită la document, apoi spre Alexander, apoi din nou spre document): Cine și-ar dori să descopere un lucru atât de cumplit… Cine și-ar dori să afle că adevărul este mai crud și mai rece decât o lamă de cuțit…

Beatrice (către Alexander, surpinsă de ce tocmai a citit Morus): Fă-mă să înțeleg, Alexander… Ce este? Mă sperii.

Olaf: O erezie ca asta, un sacilegiu de asemenea proporții nu poate cere amânare. Nu atunci când temelia întregii noastre lumi este pusa la-ndoială. Vreau să știți cu toții ce crimă îngrozitoare a comis episcopul Alexander. Trebuie…

Ludvik: Olaf, controlează-te sau am să dau ordin să fii pus sub arest.

Morus (face un gest cu mâna): Măria ta, trebuie să vorbim. Este grav.

Olaf (tot mai nervos): Cea mai mare infracțiune…

Beatrice: Ce tot îndrugă omul ăsta? S-a smintit?

Morus: Se pare că nu…

Beatrice (uitându-se la Amalia): Ne pocește seara aceasta minunată cu jumătăți de vorbă și cu aiureli!

Alexander (către Beatrice): Beatrice. Eu de fapt am aflat niște lucruri îngrozitoare. Am încercat să le țin pentru mine, am încercat să le neg. Dar la ce folos, ele au revenit de fiecare dată, bântuindu-mă. Boala mea nu a fost un accident, Beatrice. Descoperirea mea… m-a copelșit.

Beatrice: Dar despre ce este vorba? Fă-mă să pricep, Alexander.

Alexander: Nu știu dacă vreau. Nu știu dacă pot. (își acoperă fața cu palmele)

Beatrice: Alexander…

Olaf (plin de obidă): Lațul se strânge în jurul tău și știi asta. Uitați-vă la el cum a albit de groază.

Alexander: Cea mai importantă certitudine pe care noi o avem este o imensă înscenare… Iartă-mă, Beatrice. Văzând asta, nu am mai putut suporta. Am încercat să mă sinucid.

Beatrice: Nu se poate!

Morus: Alexander. Este adevărat? Îți aparțin aceste afirmații?

Beatrice (tot către Alexander): Alexander. Spune-mi că nu este adevărat.

Alexander (o ignoră pe Beatrice, se ridică și se uită la Morus): Îmi aparțin, da.

Olaf (spasmodic, arată spre Alexander): Aha, ereticule. Deci recunoști. Cu arama pe față, în sfârșit…

Ludvik: Părinte, strunește-ți discipolul! Nu putem avea un scandal aici.

Morus : În acest moment, regele meu, eu sunt cel mai suprins dintre toți.

Olaf: Alexander susține că orologiul este o farsă!

Ludvik: Cum?

(nulțimea este stupefiată)

Morus: Olaf, nu aici!

Olaf: Nu am reușit să găsesc toate dovezile. Pare să le fi distrus. Dar întămplător am descoperit aceste câteva pagini, în care el explică că tot ce credem noi despre orologiu este o imensă minciună.

Ludvik: Nu se poate așa ceva. Orologiul nu ne-a înșelat niciodată.

Olaf: Conform acestui savant al diavolului, asta am vrut noi să credem. El speculează cum că, foarte posibil, ceea ce a prezis orologiul să fost orchestrat, manipulat de la bun început.

Ludvik: De către cine?

Olaf: De către noi toți.

Ludvik: Dar de ce?

Olaf: Din dorința oarbă de a crede în ceva.

Morus: Ajunge, Olaf!

Alexander: Am înercat de nenumărate ori să infirm aceste concluzii. Dar, nu o fost nici o cale.

Olaf: Deci persiști în eroarea ta.

Alexander: Aș fi un mincinos să nu o fac. Principala obligație a funcției pe care o dețin a fost să studiez atât cât mi-a fost permis din mecanismul orologiului și am făcut-o.

Olaf: Ha!

Alexander: Nu a depins de mine ce urma să descopăr.

(oamenii din jurul lor sunt surprinși)

Și cred că doar deschizând cutia în care s-ar afla sfânta inimă vom putea ști cu certitudine dacă am sau nu dreptate.

Morus (nervos): Așa ceva se pedepsește cu moartea. Acea parte din orologiu este sigilată pentru veșnicie.

Alexander: Mă întreb de ce.

Olaf: Iată! Iată cât de jos a căzut acest, acest bezmetic ce crede că ar putea avea acces la însăși inima lui creatorului pentru a-și putea demonstra infamia.

Alexander: Ca om al bisericii am jurat față de mine, față de țara mea și față de dumnezeul meu că voi căuta mereu să aflu și să apăr adevărul, indiferent de consecințe.

Beatrice: Alexander, de ce mi-ai ascuns toate astea?

Alexander: Beatrice, iartă-mă.

(către Olaf) Nu-mi voi trăda acum această îndatorire și nu sunt cu nimic vinovat de ceea ce mi-a fost dat să aflu.

Olaf: Măria ta, părinte, vă cer să-l arestați în acest moment.

Alexander: Arestați-mă. Dar să știți am nimic de ascuns.

Morus: Alexander, ai greșit, ești doar un om. Va trebui să revedem aceste calcule ale tale și împreună vom elucida și chestiune asta.

Alexander: Dacă ar fi așa, părinte. Dar nu-i.

Morus: Trebuie doar să îți admiți neputința, să înțelegi că, la fel ca și noi ceilalți, nici ție nu ți-a fost dat să descifrezi secretele orologiului.

Alexander: Dimpotrivă, părinte. Eu tocmai asta am făcut.

Olaf: Încă persistă în mărșăvia lui.

Alexander: Nicio mârșăvie, doar purul adevăr.

Ludvik: Am auzit destul. Gărzi, luați-l pe episcopul Brensky și puneți-l sub arest.

Beatrice: Nu puteți face așa ceva.

Alexander (descurajat): Totul este o minciună.

Ludvik (către rege): Luați-l de-aici cât mai repede.

Beatrice: Nu puteți face asta. Alexander este nevinovat. (gărzile îl prind pe Alexander)

Alexander: Nevinovăția mea este tocmai cea care m-a adus aici. Beatrice, iartă-mă.

(Mulțimea din jurul lor freamătă)

Morus (către rege și cele două gărzi): Oamenii sunt neliniștiți. Scoteți-l pe Alexander cât mai repede din mulțime până nu se va întâmpla ceva neprevăzut.

(Alexander este îmbrâncit și scos din scenă)

Beatrice (neliniștită dă să meargă după Alexander): De ce se întâmplă toate astea? De ce?

Ludvik (nervos): Unde pleci?

Beatrice: Ludvik, te rog.

Ludvik (autoritar): Stai jos! Toată lumea să se liniștească! Uitați de incidentul ăsta.

Beatrice: Vreau să plec cu el.

Ludvik: Fă asta și amândoi o veți regreta.

Amalia: Ludvik, te rog, nu așa.

Morus (către Amalia și apoi către restul): Regele este, ca și noi toți, un paznic al marelui orologiu. Statul nostru are ca singur scop servirea acestui obiect sacru și nu putem permite nici cel mai mic afront la adresa lui. Pe acest orologiu se fondează întreaga noastră stabilitate socială.

Amalia: Știu asta, părinte.

Morus: Cât despre Alexander, sunt sigur că suferă de o maladie temporară a minții. Dar va trebui să investigăm cu atenție să vedem cât de gravă este aceasta. Este ciudat că orologiul nu menționează nimic despre ea. Dar uneori mecanismul înregistrează unele schimbări doar după ce ele s-au întâmplat, foarte rar, ce e drept. Personal, sunt oprimist și tind să cred că toată situația asta va fi rezolvată favorabil, că orologiul nu a înregistrat această transformare a lui Alexander tocmai pentru că ea nu va fi permanentă. Și cred că în curând totul va reveni la normal. Vom vedea…

Amalia: Iar dacă nu? Dacă va reieși că este vinovat, ce se va întămpla cu el?

Morus (calm și detașat): În acest caz legile nostre sunt foarte clare. Sper totuși că vom reuși să-l salvăm, Totul depinde numai de Alexander.

Ludvik (nervos se ridică și vorbește către oameni): Oameni buni, alingați gândurile rele. Noi suntem un popor de luptători. Și ca orice luptători, după un război atăt de răsunător, un război a cărui victorie a fost deja anunțată de marele orologiu, meritați ce este mai bun. Cinste vouă, tuturor! Cinste celor vii! Cinste celor morți!

Câteva voci: Trăiască regele!

Mulțimea: Trăiască regele!

Ludvik (se așază, vizibil tulburat): Așa. Acum să continuăm…

Scena 4

Peste câteva ore în palatul regal. Este noapte.

Decorul: un birou întunecat cu un șemineu și mai multe portrete ale monarhilor anteriori. Amalia stă pe un scaun, iar Beatrice umblă nervoasă prin încăpere.

Beatrice (aparte): Ah, Alexander, dintre toate relele a trebuit să o comiți pe cea mai mare.

Amalia: Până să vin aici, poveștile despre orologiu mi s-au părut o pură fantezie.

(Beatrice se uită la ea gânditoare)

Amalia: Noi, acolo în sud credem în viață, în frumusețea zilelor de vară. Știu că ți se pare primitiv, dar cred, cred că este mai bine așa.

Beatrice: Orologiul ne-a făcut ceea ce suntem azi, cel mai puternic stat de pe continent.

Amalia: Îmi pare rău să vă spun asta, dar sunteți sclavii lui… Deși recunosc, civilizația voastră le eclipsează pe toate. Tehnologie, prosperitate, legi, supremația militară. Toți suntem la picioarele voastre.

Beatrice: Da… Și totuși… ai dreptate, draga mea.

(Beatrice se uită la portretele suveranilor care au domnit în ultimul secol arătând neliniștită spre fiecare)

Leon al patrulea, străbunicul meu. A murit asasinat. Nicolae al optulea, bunicul meu. A avut aceeași soartă. Tata, otrăvit după câțiva ani de domnie. Unchiul Maxim, împușcat mortal în timpul unei campanii militare. Vărul meu, arhiducele Wilhelm, s-a înnecat în condiții misterioase. Bunica mea, regina Margareta, înjunghiată într-o gară.

Știi ce au avut în comun toate aceste vieți… toate aceste morți?

Amalia: Nu.

Beatrice: Orologiul. Toate aceste destine au fost prevăzute de el.

Amalia: Atât de detaliat?

Beatrice: Probabil. Noi încă nu putem înțelege întreg limbajul orologiului, dar cât s-a înțeles a fost suficient cât să fie clar ce-l așteaptă pe fiecare. (Beatrice nu pare foarte convinsă de ce spune)

Amalia: Acest orologiu pare într-adevăr un instrument terifiant.

Beatrice (continuându-și gândul): Fără cartea pe care von Hasselberg a lăsat-o în urmă ne este greu să înțelegem intru totul acest instrument și este imposibil să îl controlăm. Simbolurile lui sunt extrem de complicate. Desigur, o parte dintre ele au fost clarificată de însuși von Hasselberg cât timp era în viață. O și mai mică parte a fost descifrată ulterior. Este însă clar că hotărârile lui nu pot fi preîntâmpinate oricât s-ar încerca, dar…

(pauză)

…dar nimeni nici măcar nu încearcă sau, dacă o fac…

(pauză)

…mai este un lucru pe care aș vrea să ți-l spun, Amalia.

Amalia: Te ascult.

Beatrice: Acei membrii ai familiei mele care au sfârșit atât de tragic, au încercat într-un fel sau altul să se opună supremației orologiului. Nu știu dacă ceea între ceea ce le-a fost prezis și atitudinea lor ar fi o legătură, însă nu pot să nu mă gândesc la ea… În mod bizar, nici una dintre aceste morți nu a fost naturală.

Amalia: Înțeleg…

Beatrice (își frânge mâinile): Dar siguranța familiei regale în acest stat a fost mereu precară.

(pauză)

Oricui i-ar fi greu să se îndoiască de puterea acestui orologiu după atâția ani în preajma lui, după secole în care s-a dovedit a fi real. Cum să nu ne fie teamă de el? Cum să nu-l venerăm? Deși…

Amalia: Deși?

Beatrice: Deși uneori, doar uneori, și vorbesc în numele meu aici, credința asta obosește. Și uneori (ezită) se pare adevărul este cu totul diferit.

Amalia: La ce te referi?

Beatrice: Dacă orologiul nu este autentic…

Amalia: Nu știu. Poate sentimentele tale pentru Alexander au ceva de spus în scepticsmul pe care mi-l împărtășești. (pauză)

Ți-a spus ceva? Ceva mai mult decât am aflat mai devreme?

Beatrice: Nu, nimic. În mod evident, m-a protejat.

Amalia: Beatrice, să spunem că este cum sugerezi tu… avem totuși morțile acelea din familiea ta. Cum ți le explici.

Beatrice: Ah, nu știu. (pauză)

Dar dacă…

Amalia: Dacă ce?

Beatrice: Dacă, ceea ce s-a întâmplat a fost controlat altfel?

Amalia: Altfel, cum?

Beatrice (se apropie de Amalia, se apleacă spre ea și o prinde de mâini, vorbind aproape în șoaptă): Dacă totul este hotărât în altă parte.

(Amalia pare confuză și speriată) 

Beatrice: Ar trebui să tac.

Amalia: Poate nu…

Beatrice: Dacă… Dacă suntem în umbra unei puteri mult mai întunecate decât cea a orologiului?

Amalia: Ce vrei să spui?

Beatrice: Dacă asupra noastră plutește voința unor oameni care iau toate deciziile, care orchetrează totul? Niște oameni pentru care toți suntem niște intrumente… și noi și orologiul.

Amalia: Cum? Vrei să spui că în spatele toturor acelor morți ar fi niște oameni ca mine și ca tine?

(cele două par tot mai neliniștite)

Beatrice: Nu, nu ca mine și ca tine, ci mult mai puternici, mult mai haini.

Amalia: Mă sperii, Beatrice. Dar cine ar putea fi mai puternic decât regele? Cine ar îndrăzni să îl ucidă până și pe el?

Beatrice (mult mai circumspectă): Amalia, am să-ți spun ceva, dar promite-mi că nu vei spune nimănui ce vei afla acum. (Amalia aprobă din cap)

(pauză)

În urmă cu un an am descoperit niște pierderi inexplicabile în finanțele regatului. Când am încercat să aflu mai multe mi s-a recomandat să renunț. Am continuat, dar apoi au primit niște scrisori. Tot ce pot să spun acum este că a trebuit să le distrug și să mă opresc acolo cu investigația mea.  

Amalia: Sunt sigură că totul poate fi explicat.

Beatrice: Nu ai fi la fel de sigură dacă ai fi citit mesajele pe care eu le-am primit.

Amalia: Ai vorbit cu Ludvik despre asta.

Beatrice: Nu am vrut să îl implic.

Amalia: Dar în ce au constat acele mesaje.

(Beatrice vrea să îi spună, dar o izbitură ciudată în perete le sperie pe amândouă)

Beatrice:  Ah, Amalia, mai bine uită ce ți-am spus. (o scurtă pauză) Îmi fac griji pentru Alexander. Pentru noi toți.

Amalia (cu o voce precaută): Bine, atunci, haide să vorbim despre altceva? Am sentimentul, că acesta nu este locul cel mai recomandat să ducem asemenea discuții.

(Intră Olaf și Morus)

Beatrice: Părinte… (se uită spre Olaf) El ce caută aici?

Morus (pare un cu totul alt personaj, mult mai rece, mai calculat, fără blândețea lui obișnuită) : Este un martor important.

Olaf: Îmi pare rău pentru modul în care am adus la lumină această teribilă crimă, alteță. O să mă urâți, o sa ma huliți, dar ținta mea este doar Alexander și crima pe care a comis-o. Nu putem permite ca un asemenea dement să umble liber printe noi.

Beatrice (se aproprie de ei): Să crezi ce vrei. Alexander este nevinovat.

(Morus pare puțin iritat de atitudinea ei)

Beatrice: Și apoi, de unde știm că documentele pe care tine (arată către Olaf) nu au fost produse sub presiune.

Olaf: Ce fel de presiune și de ce? Nu mă puteți acuza de nimic. Eu mi-am făcut doar datoria. Alexandrer trebuie judecat și condamnat.

Beatrice: Nu voi permite asta!

Morus: Liniștește-te, prințesă. Din păcate, acuzațiile sunt foarte grave, iar Alexander a recunoscut. Mai mult, aceasta este o chestiune asupra căreia familia regală nu are nici un fel autoritate.

Olaf: Este imposibil să ne imaginăm că omul ăsta mai este achitabil. Pare să aibă discernământ și prin urmare nimic nu-l poate exonera.

(se uită bănuitor în direcția lui Olaf)

Morus: Vom vedea.

Beatrice: Nu cred nimic din toată povestea asta. Dar cred că un om ca Olaf ar face orice să ajungă la putere.

Olaf: Nu eu sunt cel a cărui credibilitate ar trebui pusă în discuție chiar acum. (zâmbește ușor)

Beatrice: Cum îndrăznești? Încă și zâmbești. Uitați-vă la el. Are înscrisă pe față dorința de a-l ruina pe Alexander. Zâmbetul ăsta mi se pare suficient să ne facem o părere despre întreaga situație. Și am să fac tot posibilul să demonstrez nevinovăția lui Alexander.

(Beatrice tremură. Intră Ludvik)

Olaf: Mi-e teamă că nu va fi deajuns, prințesa mea… Vedeți eu cred că Alexander…

Morus: Olaf, oprește-te. Nu avem timp toata șarada asta a ta. Soborul bisericii va hotărâ ce este de făcut de-aici încolo și nimeni altcineva, desigur (se uită la cele două femei) după ce vom aduna toate probele și vom asculta toate mărturiile.

(Amalia și Beatrice se uită bănuitoare una la alta)

Ludvik: Și totuși, Olaf, continuă ce voiai să spui înainte să fii întrerupt. Cât timp ești în acest birou și ai permisiunea mea, (se uită spre Morus) cred că și patriarhul va fi de acord cu asta, trebuie să te supui ordinelor mele.

Morus (iritat, face câțiva pasi prin cameră cu mâinile la spate): Desigur.

Ludvik: Așadar, te ascultăm. Dar trebuie să te previn. Dacă povestea asta se dovedește a fi totuși fabircată cumva, te va costa. (către Morus) Am dreptate, părinte.

Morus (privind în altă parte, face un gest aprobator cu mâna și apoi se uită scurt la Olaf): Vorbește.

Olaf: Ce am să vă spun este foarte simplu. Eu cred că Alexander a avut mereu un plan ascuns. Îl cunosc de mult timp. Mereu am avut niște suspiciuni în ceea ce-l privește.

Morus: Suspiciuni?

Olaf: Da. Un tânăr atât de capabil, atât de înzestrat, întru-totul special, favoritul tuturor (se uită la Beatrice) și totuși un om de o modestie exemplară. Nu vi se pare bizar? Aproape ireal?

Amalia: De ce?

Olaf: Cred că. și desigur este pură o speculație, că un om atât de impecabil mereu ascunde o latură, malefică, ceva teribil de înfricoșător?

Beatrice: Ai vorbit destul și fără noimă…

Ludvik (o întrerupe cu un gest): Ce latură?

Olaf: Repet, îl cunosc. Îmi amintesc mereu cum încerca să fie mai bun decât noi ceilalți. Cum căuta întotdeauna să ne ajute la învățătură, fără ca nici măcar o singură dată să ne ceară ceva. Era ceva atât de sublim în el, cel puțin asta am crezut atunci, și totuși ceva atât de stricat.

Beatrice (râde): Ce anume? Faptul că era generos? Că era autosuficient? Că era dedicat?

Olaf: Dedicat să demostreze că orologiul este o fraudă. Dar pentru a face asta trebuia să pară cât mai convingător.

Beatrice (râde sfidător): Vrei să spui că ăsta a fost planul lui de la bun început?

Olaf: Nu știu. Poate.

Beatrice: Atunci de ce s-ar fi expus așa. Mă refer la toate acele note pe care le-a făcut.

Olaf: Nu s-a expus deloc. Dintr-un motiv sau altul el a fost bolnav și judecata i-a fost slăbită. S-a deconspirat fără să vrea. Iar eu am fost cel care l-a descoperit. (Beatrice vrea să spună ceva, dar Olaf o întrerupe) Și nu cred deloc în povestea asta cu tentativa lui de suicid. Dar nu vrea să recunoască că a fost învins, că orice a încercat el să facă s-a terminat.

Beatrice: Dar el era ales să-i urmeze patriarhului nostru. De ce și cum și-ar fi putut sfida propria soartă?

Olaf: Dacă asta este ceea ce și-a dorit de fapt.

Amalia: Adică?

Olaf: Sigurul mod prin care pot să-mi explic actiunea lui este prin răul care, cred eu, este în el. Acum mă întreb : putea acest rău să anuleze sau să ignore hotărârea orologiului? (se uită întrebător spre Morus)

Ludvik: Absurd! Desigur că nu. Nimeni nu poate contrazice orologiul, nimeni, orice ar încerca. Orologiul este pur si simplu infailibil.

Olaf: Sunt convins de asta așa cu sunt convins că dacă un om este suficent de malefic, de demonic, poate să schimbe ceea ce a fost predeterminat.

Ludvik (către Morus): Se poate așa ceva?

Morus: Încă mai sunt multe de cercetat până să putem stabili cu adevărat că asta este natura interioară a lui Alexander.

Ludvik: Desigur.

Morus: Apoi, pe lângă tot ceea ce v-am spus deja în legătură cu unele predicții excepționale ale orologiului, admit că răul acestei lumi precede orologiul, deci ce spune Olaf nu este total exclus. Au existat câteva cazuri în istorie în care orologiul, s-ar putea spune, s-a înșelat în privința intențiilor unor oameni, ce s-au dovedi a fi deosebit de periculoși. Dar ele au fost atât de rare și s-au petrecut în circumstanțe atât de complicate încât nici nu meritau menționate în cărțile de istorie. Pe deasupra, nu uitați, înca nu înțelegem pe deplin orologiul, este foarte dificil să ne pronunțăm într-o direcție sau alta cu foarte multă certitudine. Orologiul nu greșește, noi greșim… Și chiar dacă ar fi să o facă, cred că asta s-ar întâmpla doar pentru a ne pune credința la încercare.  

Olaf: Dar nu putem exclude că, foarte posibil, Alexander este unul dintre aceste cazuri excepționale. A râvnit să fie mai mult decat îi pot îngădui propria natură și legile noastre. A plănuit cumva să distrugă orologiul și toată religia noastră. Asta trebuie să fie nebunia lui.

Ludvik: Pari foarte convins de ce spui.

Olaf: Am citit și recitit acele gânduri scrise de el. Apoi am făcut legături în trecutul lui. Ambiția lui de a decripta misterele marelui ceas. Toți am interpretat-o ca pe o chemare divină. Ei bine, acum vedem, eforturile lui au fost lipsite de orice vocație religioasă, dimpotrivă…

Amalia (aproape în șoaptă): Poate omul ăsta este cu adevârat providențial și nici unul dintre voi nu reușește să vadă asta.

Morus (se uită furios spre la rege): Măria ta!

Ludvik: Te rog, Amalia. (către Morus) Trebuie scuzată,  nu înțelege încă cum funcționează societatea noastră.

Amalia: Cred că înțeleg, dar în aceeași logică a lucruilor care s-au spus până aici…

Ludvik: Ce ar fi să lăsăm aceste dezbateri pentru altă dată. Avem lucruri mai urgente de lămurit. Acum Cred că ar trebui să-l aducem pe Alexander aici.

(Beatrice tresare. Ludvik scutură un clopoțel. Intră un ofițer.)

Ludvik: Aduceți-l pe episcopul Brensky.

Ofițerul: Imediat.

Olaf: Orologiul, dumnezeu, religia și civilizația noastră. Char vrea el să demonstreze că sunt niște invenții bine tâlcuite, incorecte și perpetuate prin tot felul de tertipuri menite sa asigure supraviețuirea statului? Totul este o imensă impostură, spune el. Corpurile pe cer au miscările lor independente care au fost copiate pe cadranele aurite ale marelui ceas. Ba chiar mai mult, dincolo de cerul acesta exită un altul mult mai vast, pe care orologiul nici nu-l poate cuprinde. Zilele au mersul lor, răurile curg singure, viața și moartea, binele și răul toate acestea țin de o lume mai mare și străină de cunoșterea noastră. Legi imuabile pe care nici nu ni le putem închipui cu mijloacele prezente. După el, se pare că nu pricepem nimic. Adevărul este altundeva, mereu altundeva…

Morus (pufnește în râs): Ridicol…

(Alexander este adus de niște soldați)

Beatrice: Alexander!

Ludvik: Alexander, vino! Ia loc.

Alexander: Te rog să mă ierți, regele meu, prefer să stau în picioare.

Ludvik: Cum dorești.

Morus: Măria ta, dă-mi voie.

(către Alexander) Alexander, legat de toată nebunia asta, că asta și este, o nebunie…

Alexander: Întradevăr…

Morus: Deci recunoști că ai avut un moment, o scăpare minții…

Olaf (surprins): Părinte!

Morus: Liniște!

Alexander: Părinte Morus, ce încerci să faci? Nu… Nu la mine este greșeala. Este îngrozitor ce am aflat, dar am făcut-o cu mintea limpede.

Morus: Uimitor. Pare atât de conștient.

Olaf: Pentru că este.

Morus: Olaf!

(către Alexander) Deci nu vrei să retractezi…

Alexander: Nu pot…

Morus: Ce nu pricep eu este de ce nu te-ai predat de unul singur? De ce ai ascuns adevărul acesta de noi?

Alexander (se uită la Beatrice): Am avut motivele mele. Am avut și îndoieli…

Morus: Îndoieli?

Alexander: Da. Este de la sine înțeles că așa o descoperire…

Morus: Ce descoperire? Nu există nici o descoperire.

Alexander: Există. Am analizat orologiul și mecanismul lui de nenumărate ori. E drept, în clipele de groază care m-au cuprins am distrus o parte din rezultatele cercetării mele. De câteva ori am hotărât să o întrerup cu totul. Nu voi nega, nici mie nu-mi venea să cred ce făceam. Și știam care vor fi consecințele.

Morus: Ar fi fost bine dacă ai fi renunțai.

Alexander: Așa este. Dar nu am făcut-o, iar acum totul a ieșit la iveală, totul s-a schimbat. Și îi mulțumesc lui Olaf pentru asta. Eu nu aș fi avut puterea să o fac.

Olaf (aparte): Nu mă implica în ticăloșia ta! Eu doar am…

Alexander (îl întrerupe cu îndrăzneală): Nu mai putem opri ce vine. Simpla idee că orologiul este un obiect fără nici un fel de atribute divine, venind din partea unui apropiat al patriarhului, din partea unui om crescut în spiritul adevărului, va zdruncina totul.

(Morus râde)

Alexander: Oricum ar fi, nu cred că aveți de ales decât să mă ucideți.

Beatrice: Alexander!

Alexander: Pentru binele vostru al tuturor. Să scăpați de mine cât mai repede cu putință.

Olaf (către Morus și către Ludvik): Așa este. Nu putem să mai așteptăm. Trebuie judecat și executat imediat. Un înalt prelat care s-a întors împotiva regimului, împotriva a tot ceea ce avem noi mai sfânt… este deosebit de periculos.

Beatrice: Nu!

Alexander: Mă supun.

Olaf: Nu contează dacă te supui sau nu.

Morus (furios): Olaf, taci! Taci sau ieși afară! Ai înțeles?

Ludvik: Dar are dreptate, amândoi au.

Beatrice: Stați, gândiți-vă. Cum i se va părea publicului dacă veți recurge la o asemenea metodă. Ludvik?

Ludvik: Ea va apărea drept ceea ce este! Pedepsirea unui eretic.

Beatrice: Și dacă… și dacă o parte dintre ei îi vor da dreptate lui Alexander. Cu toții știm cât de iubit. Execuția asta va semăna semințele sediției în regatul nostru.

Morus: Orologiul nu prevede așa ceva.

Ludvik: Desigur, vom fi mult mai concilianți dacă vom obține o declarație de la Alexander cum că-și admite greșeala. Nu e ca și cum vrem să facem martiri pe-aici.

Beatrice: Și cine va crede că acea declarație este autentică?

Morus: Mai mulți decât te-ai aștepta.

Beatrice: Oricum, cred că și eu îl cunosc pe Alexander (aici se uită la Olaf). Nu va semna niciodată așa ceva.

Ludvik (se uită cu grijă la Alexander): Atunci va trebui să-l convingem. Orice om poate fi convins cumva.

Beatrice: Și va trebui să mă convingeți și pe mine să nu divulg ceea ce s-a discutat acum în acest birou.

Ludvik (se uită la ea): Nu se va ajunge la asta. Interesul tău este și al nostru.

Beatrice: Încearcă-mă.

Ludvik: Beatrice, eu am o obligație față de stat. Desigur poți să încerci să-mi reziști, dar te previn…

Beatrice: Nu ai îndăzni să mă ameninți.

Ludvik: De ce nu? Eu sunt regele aici. Eu sunt autoritatea.

Morus: Alexander. Îți dai seama ce se întîmplă aici. Îți dai seama ce ai declanșat…

Alexander: Da.

Morus: Poți pune punct acestei catastrofe.

Alexander: Am încercat în toate aceste luni care au trecut și am eșuat.

Morus: Mă scuzați. Aș vrea să fiu singur cu el.

(toate celelalte personaje se uită unele la altele)

Ludvik: Desigur. Doamnelor…

Beatrice (ieșind): Alexander, orice ar fi, nu te lăsa intimidat.

(toate personajele în afara celor doi ies)

Scena 5

Morus: Prințesa te iubește, Alexander.

Alexander: Da.

Morus: Credeam că sentimentele sunt reciproce.

(Alexander nu răspunde)

Morus: Credeam că veți avea un viitor împreună aici în acest oraș minunat, făcând lucruri minunate pentru atâția și atâția oameni care ar avea nevoie de ele.

Alexander: Mai contează acum? Sunt discreditat. La fel și tu, orologiul, tot.

Morus (zâmbește): Ce te face să crezi că eu sau orologiul îți împărtășim soarta?

Alexander: Nu este evident?

Morus: Alexander. Cât de tânăr ești! Cât de tânăr și de încăpățânat. Am o întrebare și aș vrea să te străduiești să-mi dai un răspuns cât de poate de sincer.

De ce crezi că biserica a permis studierea orologiului, bineînțeles cu unele restricții. Spune-mi. De ce?

Alexander: Este evident pentru a-i descoperi puterea, pentru a-l controla. Neavând cartea maestrului Herbert, trebuia să facă asta. Deși acum mă îndoiesc că o asemenea carte ar fi existat…

Morus: Ar fi fost acest lucru îngăduit dacă orologiul era doar o jucărie…

Alexander: De ce nu? Orice ghinionist care ar fi ajuns la aceleași concluzii ca și mine ar fi putut fi redus la tăcere din câte văd…

Morus (nervos): Că tot ai adus vorba, oare ești tu primul care a făcând niște greșeli în calculele lui ca apoi să aibă îndoieli?

Alexander: Ce vrei să spui?

Morus: Alexander, orice ai crede că știi, orice au crezut și alții înaintea ta, un lucru este sigur, orologiul nu minte. Ți s-a dat posibilitatea să descoperi asta. Din păcate lucruile nu au evoluat cum ți-ai fi dorit, cum ne-am fi dorit cu toții. Pari derutat. Nu este cazul. Pentru că, vezi tu, tot ce ai făcut tu dovedește cât de complex este mecanismul orologiului. De fapt, cine știe? Poate orologiul nu va putea fi decriptat pe deplin niciodată. (pauză)

Dar atât e sigur, el nu poate fi negat.

Alexander: Eu tocmai v-am demonstrat că el poate fi înțeles și decriptat, doar că rezultatele nu sunt cele așteptate.

Morus: Ce ne-ai demonstrat tu este că ești doar un om și ca orice om. Deși briliant, poți înțelege doar puținul care îți este îngăduit. Dar Alexander, oamenii ceilalți, eu, regele, poporul ăsta… noi trăim și murim convinși că orologiul este ceea ce este și nimic altceva. (zâmbește forțat) Orologiul este infailibil în primul rând pentru că siguranța noastră și a celor dragi nouă depinde de acest adevăr.

Alexander: Dar…

Morus: Și numai de acest adevăr. Ce-ți va aduce ție adevărul tău? Pace? Fericire? Viață?

Nu! Te va ruina pe tine și pe toți cei care te iubesc.

Alexander: Vrei să-mi spui că nimănui nu-i pasă dacă puterea orologiului este reală sau nu?

Morus: Te asigur că această putere este reală, reală și felurită. Dar să lăsăm orologiul la o parte. Alexander, în lumea asta nu exită decât ordine și haos. Iar când haosul ne amenință, trebuie să ne apărăm, nu-i așa? Și mai există ceva, ceva ce este mai important decât orice, ceva care anulează toate aceste ore de coșmar și tot ceea ce ne tot străduim noi aici să dezbatem. Puterea, Alexander, puterea care garantează această ordine, puterea pe care noi o exercităm asupra oamenilor pentru binele tuturor, puterea pe care ei o acceptă, nu, o îmbrățișează, pentru binele tuturor. Crezi că sacrificiul tău va fi apreciat de cineva? Crezi că oamenilor le pasă de orice idei sau rătăciri crezi tu că ai, dar care contravin acestui aranjament dintre, dintre noi toți? Crezi că lumea va fi un loc mai bun dacă dezgolim orologiul de toate atributele sale, fie că le are fie că nu?

(pauză)

Alexander, tu crezi în noi?

Alexander: Adică?

Morus: Tu crezi în ceea ce statul acesta a realizat până acum tocmai datorită credinței în acest orologiu?

Alexander: Nu despre asta este vorba…

Morus: Despre ce altceva?

Alexander: Părinte, să mă ierți, dar nu despre asta este vorba…

Morus: Repet…dar despre ce? Despre scrupulele tale? Alexander, ele nu contează. Nu pentru oameni ca mine și ca tine. Nu pentru cei care poartă atâtea responabilităț pe umerii lor.

Alexander: Nu mă gândeam la mine ci la un nou viitor. Un viitor în care nu vom fi captivi unor deziluzii și ne vom conduce viața după alte norme, mai corecte…

Morus: Mai corecte din punctul cui de vedere? Iar dacă aceste deziluzii, deși nu spun că ele sunt deziluzii, funcționează, de ce ai vrea să le înlocuiești cu altele?

Alexander: Nu, nu cu altele ci cu…

Morus: Oare ce crezi tu în idealismul tău că vei înfăptui? Oamenii sunt dispuși să creadă doar atât cât ii duce mintea, doar atât cât îi ajută pe ei. Și oamenii nu au nevoie de idei, de adevăruri. Ei au nevoie de siguranță. Așa că, uită de orologiu, Alexander. Fă-ți un bine și întoarce-te la noi.

(pauză)

Te rog să reflectezi asupra a ceea ce am vorbit aici. Noi te putem ierta dacă și tu vrei. De ce te uiți așa? Totul poate fi iertat în lumea celor drepți. Ai timp până mâine. Nu mai mult. Problema asta trebuie rezolvată într-un fel sau altul.

Alexander: Deci minciuna asta vă hrănește pe toți.

Morus: Până mâine….

(Morus iese și intră Beatrice)

Alexander: Beatrice.

(ea se apropie și îl îmbățișează apoi se îndepărtează și îl pălmuiește, apoi îl îmbrățișează din nou)

Beatrice: M-ai înșelat! M-ai mințit tot timpul ăsta.

Alexander: Nu, Beatrice…

Beatrice: Atunci de ce ai încercat să te sinucizi? De ce ai ales asta? De ce nu mi-ai cerut să fugim împreună? Cu ce drept ai ales să mă lași singură în lumea asta?

Alexander: Nu ai fi fost singură…

Beatrice: Taci!

Alexander: Nu gândeam limpede când am făcut ce-am făcut, Beatrice. Ș-apoi, nu te puteam, nu te pot târî în mizeria asta…

Beatrice: De ce? Nu merită dragostea nosatră?

Alexander: Nu merită suferința ce ți-aș putea-o cauza.

Beatrice: Poți să mă lași pe mine să decid asta? Poți măcar acum să fii sincer și să admiți că ești egoist.

Alexander: Sunt.

(ea îl plesnește din nou și se îndepărtează de el)

Beatrice: Faci intenționat tot ce faci, ca să mă îndepărtezi.

(el nu răspunde) Ei bine, dragul meu, nu îți va merge. Dacă sunt singura care iubește aici fie, te voi iubi fără să mai cer ceva înapoi. Până la urmă asta este iubirea adevărată, nu?

Alexander: Beatrice, nu…

Beatrice: Te voi iubi și mă voi lupta pentru tine.

Alexander: Vei pierde.

Beatrice: Ești un laș, Alexander Brensky.

Alexander: Mai rău, vom pierde împreună.

Beatrice: Măcar atât.

(iese fără să spună nimic)

Alexander: Și eu te iubesc, Beatrice.

Scena 6

Dimineață. Alexander stă pe jos rezemat de peretele unei celule din subsolul palatului regal. Lângă el se află o masă și un scaun. Afară se aud tramvaiele care trec în grabă, cutremurând pământul. Intră doi ofițeri dintre care unul îi întinde o hârtie lui Alexander.

Ofițerul: Ridică-te.

Alexander: Ce este asta?

Ofițerul: O declarație. Trebuie să o semnezi.

Alexander: Pot să o citesc mai întâi.

Ofițerul: Nu prea contează dacă o citești sau nu.

Alexander: Măcar să știu ce semnez.

(Alexander ia hârtia și citește)

Alexander: Subsemnatul, Alexander Brensky, recunosc toate acuzațiile care mi-au fost aduse și regret cu nespusă durere suferințele și îndignarea pe care le-am cauzat…

Cine a scris asta? Mă simt de parcă aș fi fugit din fața altarului și mi-aș fi abandonat mireasa.

Ofițerul: Semnează și gata.

Alexander: De asemenea, admit că datorită stării de sănătate precare nu am dovedit discernământ nici când am încropit acel studiu fantezist despre marele orologiu și nici când mi-am menținut poziția, atât în public cât și în timpul discuțiilor pe care le-am purtat cu reprezentanții celor mai înalte instituții ale statului, poziție referitoare la lipsa atributelor cu care dumnezeu a investit acest intrument excepțional. Doresc ca, indiferent de verdictul pe care mi-l va da soborul bisericii, impietatea mea să fie iertată și uitată. Mă voi căi o viață întreagă pentru această ofensă adusă lui dumnezeu și poporului meu.

Alexander (ușor amuzat): Domnilor, nu cred că sunt de acord întru totul cu propria mea declarație.

Al doilea ofițer: Îți arde de glume, episope. Nu semna și o să-ți ștergem zâmbetul ăla de pe față.

Alexander: Nu în ultimul rând, înțelegând gravele repercursiuni ale bolii mentale de care sufăr, dacă voi fi achitat, solicit internarea mea de urgență într-o clinică psihiatrică unde voi primi un tratament adecvat pentru această afecțune, urmând ca, de îndată ce mă voi fi recuperat, să mă întorc în capitală pentru a-mi relua funcția deținută în sânul bisericii, reluându-mi toate îndatoririle pe care le-am întrerupt la acest moment.

Semnat…

Primul ofițer: Semnat de tine… Avem ordine clare să nu plecăm de-aici fără iscălitura ta pe hârtia asta, chiar de-ar fi s-o faci cu sângele tău.

Alexander: Desigur.

(Alexander se așază la masă. Ofițerul scoate un stilou și i-l dă tânărului episcop.)

Alexander: Cum s-a schimbat viata mea ca prin fulger. Se pare că eu și dumnezeul meu ne-am intors unul altuia spatele. Dar văd că eu sunt singurul cel care platește pentru asta. Nemuritorii sunt mai presus de crimă și pedeapsă, nu-i așa?

Primul ofițer: Lasă vorbele și semnează.

Alexander: Am să semnez și apoi mă vor trimite într-un ospiciu unde doctorii vor încerca să-mi smulgă adevărul din cap cu electroșocuri. Orice se poate modifica. Orice se poate șterge.

Al doilea ofițer: Ne pierdem vremea. Eu zic să-l căptușim puțin.

(Alexander pare să se semneze pe hârtie și i-o întinde ofițerului care o ia. În clipa aceea intră Olaf)

Olaf (către ofițeri): A semnat?

Al doilea ofițer: Da, fără nici cea mai mică ezitare.

Olaf (arogant, către Alexander): Felicitări, Brensky. Oamenii ăștia au venit așteptându-se la măcar o tentativă de rezistență.

Alexander: De ce să le dau satisfacția asta?

Olaf: Ești un om înțelept. Mi-e greu să înțeleg de ce te-ar putea cineva socoti nebun.

Alexander: Asta-mi spun și eu, Olaf, prietene. Probabil mă vor înapoi. Se pare că nu au cu cine să mă înlocuiască.

Olaf (nervos): Vom vedea asta cât de curând.

Alexander: Vom vedea.

Olaf (și mai nervos): Ca tine sunt o mie, Brensky. Deciziile care s-au luat au fost pentru binele bisericii. De altfel, mă îndoiesc că te vei mai întoarce vreodată de oriunde te vor trimite.

Alexander: Este tot ce îmi doresc.

Olaf: Ce ușor ți-este să-ți râzi de tot. Mă întreb cum oare te-a ales orologiul pe tine.

Alexander: Cum? Îți spun eu, nicicum…

Olaf: Taci! De fiecare dată când aud îndrăzneala cu care ataci credințele noastre îmi vine să-ți smulg limba din gură.

Alexander: Mai știi, poate vei avea ocazia.

Olaf: Te urăsc, Alexander. Mereu te-am urât.

Alexander: Acum ți-am dat în sfârșit și un motiv întemeiat pentru asta.

Olaf: Ești o canalie. Ne-ai trădat pe toți și apoi nu ai avut nici măcar demnitatea să-ți respecți alegerile.

(Olaf se uită la hârtie apoi la ofițeri)

Olaf: Ce-ai asta!

Ofițerul: Semnătura…

Olaf: Ce semnătură! Unde-i semnătura? Voi nu vedeți ce-a scris? Niciodată…

(Olaf se uită furios spre Alexander)

Alexander: Doar nu credeați că o să mă vând pentru o himeră. Puteți să-mi rupeți oasele, să-mi scoateți ochii, să-mi smulgeți toți dinții… Ce importanță mai are? Nu vreau să mă mai întorc printre voi. Cu picioarele înainte.

Olaf: Blestematule!

Alexander: Te doare că povestea asta a noastră a tuturor s-a năruit. Te înțeleg. Și cel mai dureros este că eu a fost cel care ia-a adus sfârșitul.

Olaf: Ofițeri, ați fost trimiși aici cu o sarcină clară. Veți răspunde pentru eșecul ei în fața plutonului de execuție, să vă fie limpede.

Ofițerii (speriați): Am înțeles!

Olaf (se pregătește să iasă și le dă hârtia înapoi celor doi ofițeri): Aveți familii?

Ofițerii: Da!

Olaf (se uită spre Alexandru): Felicitările mele, îngroapă-i pe toți… (iese râzând)

(Olaf, iese. Cei doi ofițeri sar la Alexander)

Alexander: Stați! Dați-mi drumul!

Primul ofițer (nervos): Ai auzit ce ne așteaptă dacă nu semenzi nenorocita aia de hârtie. Crezi că avem de ales?

Celălalt ofițer: Tu și orologiul tău nenorocit. Puțini ne pasă nouă de ideile voastre. Noi și toți ceilalți oameni vrem doar să trăim. Dar ce știi tu despre asta? Ce știi tu despre cânii la care nici măcar nu vă uitați vreodată, ale căror nume nici măcar nu le știți?  Credeți că lumea asta se învârte numai în jurul vostru și aristocrația voastră. Ei bine, episcopule, azi am să-ți promit ceva. Ai să faci în sfârșit primul tău act cu adevărat nobil.  

Alexander: Stați! Ascultați-mă…

Primul ofițer: Gura! Ne-a ajuns… Până de curând trebuia să ne aplecăm în fața ta. Tu erai peștele cel mare. Acum, acum ești peștele cel mic. Putem să facem ce vrem cu tine (îl trage pe Alexander de păr). Au de gând să te ducă într-un spital, nu-i așa? Îți vor pune ei oasele la loc acolo.

Alexander: Nu…

Primul ofițer: Mai devreme făceai pe eroul. Ce s-a întâmplat? (îl izbește pe Alexander în gură)

Asta-i lumea, ce să-i faci, episcopule? Într-o zi este rege într-alta ești un vagabond.

Și încă un lucru, episcopule. Ți-am promis că dacă faci pe deșteptul semnezi cu sângele tău.

(către celălalt ofițer)

Ține-l mai bine și pune-i mâna stângă pe masă. Așa…

Alexander: Ce faceți? O să semnez. Nu are rost să vă sacrific pe voi pentru toată nebunia asta…

Ofițerul (îi ținuiește mâna stângă cu palma-n sus, scoate un puman și-l adânc în mâna lui Alexander): O să semnezi. Știu sigur că o să semnezi, dar înainte am vrea să ne distrăm și noi puțin cu tine. Ce, zice cineva că nu putem? Uite-așa, să ne ții minte. Iar data viitoare când ți se mai năzare ceva și-ajungi pe aici, dacă va mai fi vreo dată viitoare, să fii și tu mai cuminte…

(Ofițerii râd și îl chinuie pe Alexander, care suferă, dar nu scoate nici un zgomot)

 Cu sângele tău, ți-aduci aminte peștișorule?

(Alexander se zbate de durere dar nu țipă)

Ofițerul: Mai adânc?

Alexander (tremură și abia reușește să vorbească): Și.Așa.Totul.S-a.Înfăptuit.

Primul ofițer: Încă puțin și nu mai rămâne nimic din mâna asta…

(se aude un zgomot, intră regina)

Amalia: Dați-i drumul!

(Soldații se conformeză și iau poziția de drept)

Amalia: Ieșiți afară în clipa asta.

(slodații ezită)

Amalia (nervoasă): Acum!

(Amalia se uită neliniștită la ei. Cei doi soldați părasesc celula. Afară, pe culoar se aud niște țipete și niște lovituri. Soldații par să cadă la pământ. Intră Beatrice)

Beatrice: Alexander? Ce ți-au făcut?

Alexander: Nu e nimic.

Amalia: Beatrice, soldații…

Beatrice: Vino repede până nu-și vor reveni.

Alexander: Ce ați făcut? De ce?

Beatrice: Este prea tâziu să întrebi. Stai să te bandajez.

(își desface o panglică din păr și îl leagă la mână. Are cu ea niște haine)

Te vei îmbrăca cu hainele astea. Am să te ajut.

Alexander: De ce?

Beatrice: Cum de ce? Crezi că mai ai vreo șansă acum?

(Alexander este ezitant)

Amalia: Te rog grăbește-te, Alexander, altfel ne pui în pericol pe toți.

(cu ajutorul Amaliei și al lui Beatrice, Alexander se schimbă)

Beatrice: Oamenii noștri te vor scoate din palat în câteva minute. Afară te așteaptă o trăsură care te va duce inspre sud, este mai bine să nu știi unde. Vei găsi în ea un geamantan cu niște bilete, acte noi de identitate, haine de schimb și destui bani cât să te ajute pentru o vreme. 

(Beatrice începe să plângă apoi se uită la el)

Asta este tot ce pot face pentru tine, Alexander.

Alexander (aproape schimbat): Beatrice.

(Beatrice îl îmbrățișează și plânge)

Beatrice: Alexander, noi doi… Promite-mi că nu mă vei uita.

Alexander: Nu te voi uita.

Beatrice: Nu avem timp de nimic. Totul este pierdut.

Alexander: Nimic nu este pierdut.

(În depărtare se aud clopotele marii catedrale)

Alexander: Cât este ceasul?

Amalia: Aproape șapte seara…

Beatrice: Vino, să mergem. (o prinde pe Amalia de mână) Își multumesc că m-ai ajutat draga mea.

Amalia: Aș vrea să fi putut face mai mult.

Beatrice: Vei avea grijă ca Alexander să ajungă cu bine într-un loc sigur. Ce aș putea cere mai mult?

(cei trei ies)

Scena 7

Interiorul catedralei. Morus se roagă de unul singur în fața orologiului. Intră un domn într-o ținută foarte elegantă, cu fața ascunsă în haine și în întuneric.

Domnul: Mă scuzați!

Morus (tresare): Cum ați reușit să intrați în catedrală? Ar trebui să fie închisă la ora asta.

Domnul: Știu și vă cer scuze. Am vorbit cu gărzile și m-au lăsat să intru. Voiam să o văd cu orice preț. Sunt un călător dintr-o țară îndepărtată.

Morus: Și totuși…

Domnul: Prințul Johannes von Kraus, la dispoziția dumneavoastră. Eram în trecere în Hochburg, dar nu pot să stau mai mult de o zi. Este foarte important să ajung în Boemia cât de repede. Mama mea… se pare că nu mai are mult de trăit… o afecțiune a plămânilor.

Morus (iritat). Trebuie să ieșiti acum. Așa ceva nu este posibil. Vă rog frumos. Accesul oricăror persoane străine la această oră în caterdală se pedepsește sever. De altfel sunt surprins că gărzile v-au lăsat să intrați pur și simplu. O asemenea imprudență îi poate trimite la spânzurătoare.

Domnul: Sunt foarte convingător când trebuie. De alltfel, le-am spus că mă așteptați.

Morus: Vă aștept? Eu?

Domnul: Întocmai, părinte. Mă scuzați, trebuia să încep cu asta.

Morus (neliniștit): Cine sunteți?

Domnul: Nu este deloc ușor să o pun în cuvinte. Sunt un om care, cred, nici nu ar trebui să fie.

Morus: Ce vreți să spuneți?

Domnul: Să fiu și mai precis, sunt… sunt umbra conștiinței dumneavostră. (domnul umblă de colo colo, cât mai departe de Morus)

Morus (pufnește iritat): Ce mai este și asta? Mă luați peste picior?

Domnul: Aveți dreptate, nu am început cum trebuie. Sunt, de fapt, un om care vă stimează sau mai bine spus, v-a stimat foarte mult. Cu siguranță nu știți asta, dar v-am citit întrega operă. Sunteți un intelectual strălucit, poate cel mai strălucit dintre toți.

Morus: Gărzi! Vă rog să părăsiți catedrala în clipa aceasta. Nu am timp de, de aberațiile astea…

Domnul: Nu vă îngrijorați. Nu voi sta mult. Sper că nu vă sperii.

Morus (râde): Poftim? De ce m-aș teme de un… de un…

Domnul (își continuă gândul fără să-l asculte pe Morus): Dar, vedeți, cred că înainte de a părăsi Hochburgul aș vrea , trebuie să realizez o singură mare faptă.

Morus: Vă cunosc? Vocea dumneavoastă are ceva familiar.

Domnul: Aș vrea să vă încredințez, nu sunt decât cel ce sunt.

(pauză)

Deci acesta este orologiul.

Morus: Vă rog să plecați de aici. Nu vreau să mă mai repet sau am să strig în gura mare că avem un intrus.

Domnul (aparent speriat se apropie de bătrân): Vă rog nu. Am să plec. Dar trebuia să văd orologiul. Să-l văd măcar o dată.

Morus: Ajunge-i cu teatrul ăsta? Gărzi!

(Domnul îl prinde de mână pe Morus, punându-i mâna la gură, abia atunci Morus realizează cine este. De aici încolo Alexander este tot mai agresiv și mai instabil)

Alexander: Toate intrările și culoarele secrete sunt sub zăvor, părinte. Știam că te voi găsi aici la ora asta. După atâția ani ar trebui să-ți cunosc obiceiurile. (râde ușor) Dar așa sunt eu. Știu prea multe, nu-i așa?

Ah, părinte. Îți mulțumesc pentru tot. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să stau în preajma ta, să învăț totul de la tine, să fiu băiatul bun pe care toți l-ați admirat. Îți multțimesc că m-ai lăsat să cresc, să cresc nelimitat.

(Morus se zbate)

Stai cuminte, nu te mai zbate așa și ascultă-mă.

(Morus nu încetează)

Alexander (nervos îl amenință): Ascultă-mă!

(Morus se liniștește)

Alexander: Așa… Unde eram. Ah, da. Vezi tu, în afară de Olaf, toți ați crezut în bunătatea mea. Până și eu, părinte Morus, până și eu. Însă v-ați îndoit de cel mai cert lucru. Vezi tu, părinte, eu chiar sunt diabolic, chiar sunt omul de care trebuia să vă temeți, omul pe care trebuia să îl ucideți din clipa în care a pășit pe pragul acestei catedrale ca să învețe toate secretele orologiului pentru a-i putea lua puterea. Dar pentru asta trebuia să joc un joc al morții, da un joc pe care mi l-au șoptit spiritele (face un gest cu mâna în zona capului ca și cum ar vorbi de un nebun), un joc pe care l-a dedus studiind cele câteva fragmente din lucrarea pierdută a maestrului Herbert.

(Morus geme și se zbate)

Da, un joc cu moartea… nimic mai simplu… șiret, maestrul Herbert ăsta, nu-i așa? Voia să se asigure că cei care vor îndrăzni așa ceva vor fi și destul de tari să poarte povara. Încredere deplină și determinare. Și ce-i mai interesant este că el de fapt a construit acest orologiu pentru a ne da această putere. L-a înșelat el pe dumnezeu? A vrut dumnezeu un asemenea lucru? Nu știu, dar iată ce am descoperit de unul singur. Unii oamenii au o intuiție extraordinară, ce să-i faci? Iar cum jocul trebuia dus până la capăt, trebuia să-mi vărs propriul sânge pentru a obține, ceea ce (își arată mâna bandajată de Beatrice) am și făcut. Doar câțiva stropi. M-am așteptat la ceva mai mult. Acum, urmează să văd dacă sunt demn de descoperirea mea. Ultima încercare. Dar din nefericire, orologiul va trebui distrus. Partea bună este că, în sfârșit, puterea lui va fi a mea. Așa cum spune povestea, voi fi asemeni lui dumnezeu. Gândește-te, de-acum încolo întreg destinul lumii are voința unui om în spatele lui.

(Morus geme și se zbate din nou)

Alexander: Nu, nu, nu… Încă nu am terminat. De ce te uiți așa la mine? Ce discurs penibil mi-ai dat aseară. Nu orologiul contează, ci puterea. Parcă așa spuneai. Păi, tocmai de aceea contează orologiul. El este puterea. Doar asta v-ați străduit să aflați timp de atâtea sute de ani voi, cei din rețeaua care conduce statul ăsta din umbră de peste tot de unde sunteți infiltrați. Ați vrut să știți cum să-l controlați, nu-i așa? Așa este. Dar eu am dus lucrarea voatră la un cu totul alt nivel. Și după ce focul va cuprinde această catedrală, după ce toți ceilalți membri ai cercului tău de putere vor fi asasinați în condiții misterioase, să nu ai nici un dubiu, știu care sunt, ei bine, după toate acestea…

(râde. Morus reușește să se elibereze și încearcă să fugă, dar Alexander îl loveste, bătrânul cade și geme)

Morus: Dă-mi drumul, lasă-mă…

Alexander: Când sunt atât de aproape de scopul meu. Atunci ce rost mai avea să scriu tot acel tratat blestemat și să încerc să mă sinucid, apoi după ce, cu puțin noroc, am reușit să scap, să mă fac că pierd exact acele hărtii care mă puteau incrimina, să fac tot spectacolul acela cu tine, cu familia regală, cu Olaf.

Morus: Bestie!

(Alexander îl lovește)

Alexander: Sunt groaznic, știu! Dar acum voi avea toată cunoașterea necesară să încep o nouă lume, bătrâne.

(Își pune mâinile în jurul gâtului lui Morus și începe să-l sugrume)

Alexander: Din păcate, această ultimă întâlnire dintre noi va avea un sfârșit targic. Dar până și asta era hotărât. Tu știi. Orologiul ți-a arătat-o. Dar tu și oamenii tăi ați schimbat puțin previziunea. La atâta măcar vă pricepeați. Nu ați putut schimba destinul, dar l-ați ascuns. Cam degeaba, aș spune…

(râde)

Ah. Și de ce orologiul nu a arătat niciodată adevârul despre mine? Pentru că, bineînțeles și eu știu să învârt de câte o roțită, să îngrop câte-un mic secret pe ici pe colo.

(îl lasă pe Morus să se târască puțin, jucându-se de-a șoarecele și pisica cu el)

Da. Jocurile de copii s-au terminat. Puterea orologiului a ajuns la maturitate, bătrâne. Iar după tine, alți zece oameni vor mai trebui să moară. Vrei să îți dau detaliile? Vrei să-ți spun cum?

(Se așază pe spatele lui Morus. Bătrânul geme)

Ești obosit. Știu. Nu mai avem timp de asta. Te rog să mă ierți. Ar trebui să mă grăbesc. Cineva ne-ar putea găsi dintr-o clipă într-alta. Dar, doar atât mai vreau să-ți destăinui. De ce am făcut și fac toate astea.

Ei bine, câți oameni aveți voi pe conștiință tu și ordinul tău, bătrâne?

Nici nu știți… Au fost sute, mii, sute de mii?

Morus: Lasă-mă. Ajutor! Aju…

Alexander: Au fost mulți, foarte mulți. Iar printre ei au fost și părinții mei. Credeați că au pus mâna pe cartea maestrului Herbert și când au refuzat să vă divulge locul în care era ascunsă i-ați omorât, mă rog, nu voi personal, dar oamenii voștri.

Ce este cel mai trist, nici măcar nu-ți mai amintețti numele lor. Este von Kraus! Cum ai putut uita? Von Kraus… Doar mai-nainte l-am spus. Nu ți-ai dat seama. L-ai uitat după atâția ani de când le-ai, pardon, ne-ai semnat condamnarea la moarte, de când asasinii voștri au dat buzna peste noi și i-au tăiat pe toți dar nu înainte să ne tortureze. M-ar fi lichidat și pe mine. Dar printre lacrimi am văzut cum de undeva din întuneric a apărut o ființă mică și uscată, târșâindu-se printre turpurile goale ale surorilor mele care erau… știi tu ce li se întâmpla.

(Morus încearcă să scape din nou)

Morus: Te rog… Alexander.

Stai că nu am terminat. Unde fugi? Și nu-mi-spu-ne-A-le-xan-der… nu ăsta este numele meu. Numele meu este… de fapt, nu contează…

Morus: Te rog, te rog! Cruță-mă…

Alexander: Nu pot, bătrâne, nu mai pot. Sunt voci care se cer răzbunate, iar eu sunt singurul care-o mai poate face…

(Alexander râde și plânge)

Nu pot…

(Alexander respiră)

Eram acolo, printre turpurile pline de sânge ale celor dragi mie, unii morți, alții agonizând și, după cum îți spuneam, a apărut ființa aceea. Iar omulețul acela, sau ce era, m-a spus, mai degrabă mi-a șoptit. (strigă) Mă auzi, bătrâne! Mi-a șoptit cu o voce sinistră!

Vrei să trăiești?

Așa mi-a spus, fără măcar să-și miște buzele…

(Alexander izbucnind în plâns)

Eu am zis da. De fapt, nu am zis. Eram prea înfricoșat. Am gândit.

(Morus îi scapă puțin din mâini, dar Alexander îl prinde și-l întoarce pe spate și începe să-l sugrume până îl omoară)

Și mi-am pierdut conștiința. Iar când mi-am revenit într-un răsărit minunat, purpuriu, eram într-o pădure. Nu știu cum am ajuns acolo, dar în depărtare puteam vedea castelul familiei mele cuprins de flăcări. Trecutul meu devenise cenușă. Eu nu mai existam. Asta a fost prima minune.

(respiră emoționat)

Am umblat prin pădurea aia vreo câteva zile, până m-a găsit o femeie. Eram mut. Crezând că sunt bolnav și având și așa o grămadă de copii de îngrjit m-a dus la un orfelinat. Iar de acolo, după ce, încet, încet, mi-am recăpătat simțurile, i-am uimit pe toți cu inteligența mea și am fost trimis in Hochburg pentru a fi format ca teolog. Dar trebuie să-ți spun, în toți anii aceștia, omul acela mărunt a fost mereu alături de mine. Nu l-am mai văzut, dar i-am putut auzi șoaptele. El a fost cel care m-a învățat mereu ce și cum să fac, cum să vă seduc, cum să vă zâmbesc, cum să atrag atenția asupra mea, cum să ajung unde trebuie, cum să vă distrug.

Da…

Apoi am găsit orologiul și ceva la el m-a atras în mod irezisitibil. Am început să îl studiez, uneori în mod vădit, alteori pe ascuns. După ani și ani de muncă am ajuns să visez combinațiile cadranelor sale, clapele, butoanele, pedalele, manetele, semnificațiile simbolurilor, cu fiecare zi devenind tot mai conștient că eu și orologiul suntem destinați să devenim unul. Apoi am găsit câteva referiri vagi la asta în textele lui  von Husselberg și am înțeles…asta a fost a doua minune.

Pricepi bătrâne? Te-ai fi gândit câ în spatele îngerului de Alexander se află așa ceva, o stafie care s-a întors să te bântuie, un demon care va înghiți toată puterea orologiului? Te-ai gândit? …Bătrâne?…Este inconștient. Aș fi vrut să auzi povestea până la capăt. Ce să faci? M-am grăbit.

( se ridică și respiră din greu, apoi se îndreaptă spre orologiu, calmându-se treptat. Se comportă de parcă Morus încă-l poate auzi)

Oricum îți mulțumesc… vă mulțumesc tuturor pentru ce ați făcut pentru mine.

(începe să lucreze la orologiu)

Încă puțin și totul va arde. Foc pentru foc…

Iar asta cea de-a treia minune.

(o lumină puternică cuprinde catedrala și Alexander țipă înfiorător)

Final

Peste cinci ani, undeva în sudul Europei, în curtea interioară a unei case. În scenă intră Beatrice într-o ținută sobră și foarte slăbită. Se așază la o masă și tușeste, refuzând mâncarea care i sa dat. Un ofițer îi aduce o scrisoare.

Beatrice: O scrisoare?

(se uită la ea și, surprinsă, începe să o citească)

E deschisă…

(ofițerul iese)

Draga mea,

În sfârșit, după cinci ani de coșmar mi-a fost permis să îți scriu. Ironia face ca tu să fii în țara mea, alingată, iar eu în țara ta, încă regină. Faptul că suntem căsătoriți, a fost singurul motiv pentru care Ludvik a ales să nu mă exileze după ce l-am ajtat pe Alexander să scape. Cum a ars catredrala în acea seară înghițindu-l pe Morus și mistuind orologiul în flăcările ei! În pofida legendelor, se pare că nu a avut nimic magic în el până la urmă. După ce ai fost trimisă din Hochburg, ar trebui să știi, au mai avut loc niste crime ciudate în rândurile unor familii importante din Hochburg și ale marilor prelați. Nu aș putea să-ți dau detalii. Au fost investigate cu o confidețialitate excesivă. Este absurd, știu, dar mereu m-am întrebat dacă ar putea fi vreo legătură între aceste crime și dispariția lui Alexander. Da, dispatiție. El nu a ajuns niciodată la destinația pe care i-am stabilit-o noi.

Vreau să mai știi, Ludvik este un alt om. Abia mai vorbește. Îmbătrânește de la o zi la alta.  Curajul lui, mândria, forța care-l distingeau cândva s-au evaporat odată cu toată această poveste sinistră. Imaginea catedralei incendiate îl bântuie și azi. A fost, cred eu, sfârșitul domniei sale. Anii ce au urmati au fost un șir necontenit tensiuni cu alte state și revolte interne. A devenit o regulă ca armata să intervină pentru a potoli populația. Au fost construite noi închisori pentru toate formele de dizidenți și rebeli posibili, dar după un timp nici asta nu mai avea sens. Mi-e greu să îmi imaginez că știrile astea nu au ajuns pe insula ta. Lumea este împânzită de războaie și de revoluții. Este ca și cum un demon ar fi ieșit din cufărul său și se dezlănțuie peste noi toți.

(În scenă intră Olaf și trece pe lângă ea. Obosită, Beatrice face o pauză, uitându-se la el până el se retrage și ea își reia lectura)

Beatrice:

Sunt pe undeva norocoasă că pot să îți scriu. Numai în urmă cu vreo două săptămâni trenul regal a fost atacat de un grup de secesioniști. Am scăpat ca prin minune. Mi-e teamă pentru noi și pentru copiii noștri. Ni s-a propus de nenumărate ori să predâm guvernul unui consiliu de urgență, dar Ludvik nu pare să mai aibă încredere în nimeni. Și nu cred că este singurul conducător în această poziție. Visez… Visez aproape în fiecare noapte că ies dintr-o pădure și mă aflu la marginea unui imens lac înghețat undeva departe, nici nu aș ști să îți spun unde. La orizont, cerul rece, înstelat se sprijină pe niște munți albi și tăioși, iar cristalele de gheată au acoperit copacii și iarba de la mal. Uneori sunt singură, alteori sunt cu copiii mei și încercăm cu disperare să trecem de partea cealaltă a lacului, dar cu cât înaintăm cu atât gheața devine mai subțire și crapă sub pașii nostrii. Parcă simt adâncul întunecat al apelor, gata să ne înghită. Înapoi știu că nu mă mai pot întoarce. Pădurea din care tocmai am ieșit miroase a moarte și suferință. Este groaznic. Mă trezesc de fiecare dată plângând. Ce se fa alege de noi, draga mea Beatrice? Puteam oare preveni cumva toate câte s-au întâmplat. Toate gândurile acestea sunt tardive, inutile, obositoare, atât de obositoare. Din păcate trebuie să mă opresc aici. Cu bine draga mea.

P.S.: Am să-ți mai scriu. Deocamdată, Ludvik pare ceva mai conciliant cu noi. Dumenzeu să ne aibă în pază.

(Olaf se întoarce)

Olaf: Cum vi se par veștile?

Beatrice: Teribile.

Olaf: Situația este sunt în afara oricărei speranțe. Este o minune că regina a reușit să scape cu viață în urma atacului, având în vedere stiuația regelui…

Beatrice (tresare): Ce vrei să spui?

Olaf: Nu v-a informat. Ce frumos din partea ei să vă menajeze.

Beatrice (se ridică): Ce s-a întâmplat cu Ludvik, spune-mi imediat.

Olaf: Nu ești în nici un fel de poziție să îmi ceri ceva. Eu sunt temnicerul și nu servitorul tău.

Beatrice: Te rog, Olaf. Spune-mi.

Olaf: Bine, în urma exploziei și-a pierdut brațul drept.

Beatrice: Ludvik…

Olaf (cu un zâmbet hain, ceva mai respectuos): Iertare, prințesa mea. Nu ar fi trebuit să îți spun. Știu că te chinuie remușcările și așa. Nu știu de ce dar cred că pe undeva ești direct vinovată de tot ce se întâmplă. Amândoi o știm.

Beatrice: De ce mă chinui? Cum aș putea să fiu? Ce putere am eu?

Olaf: Acum, din fericire, nu mai ai…

Beatrice: Ești un monstru.

Olaf: Toți suntem. Mă scuzi. Am niște scrisori importante de trimis.

Beatrice: Stai, Olaf. Când crezi că aș putea să merg să mă plimb pe malul mării.

Olaf: Ce întrebare… Niciodată.

Beatrice: Dar ai spus că voi putea, că regele îmi dă voie o dată pe săptămână. A trecut o lună deja și tot nu mă lăsați.

Olaf: Dispozițiile s-au schimbat.

Beatrice: Minți.

(Nervos, Olaf, o înșfacă de braț)

Olaf: Ar trebui să-mi mulțumești că nu ți-am distrus corespondența, prințesă. Ai noroc, ai foarte mult noroc cu titlul tău. Este singurul mofiv pentru că ești în viață. Ai ajutat un eretic și un trădător și un criminal. L-ai ajutat să scape.

(Beatrice geme de nepuțință)

Beartice: Dă-mi drumul.

Olaf (foarte nervos): Vreau să știi un singur lucru. Scopul meu de-acum încolo este să te fac că-ți urăști viața care ți-a mai rămas. Să te disprețuiești pentru ceea ce ai făcut, pentru ceea ce ai ajuns. Și nu am să plec de aici până când nu ai să-ți ispășești pedeapsa.

(o aruncă la pământ))

Beatrice: Nu mai pot…

Olaf: Ai să poți. Trebuie!

(Olaf se îndepărtează de ea. Intră un ofițer și vrea să o ajute)

Olaf: Las-o să stea acolo.

(Beatrice de-abia mai respiră și începe să tușească)

Olaf: Nu e nimic o să-ți revii…

Beatrice: Mă otrăviți.

Olaf: Nici gând. Dar dacă ar fi așa, ar fi doar la ordinele regelui. Acum, hai…

(o prinde de braț și o ajută să se ridice în picioare)

Nu te-ai atins deloc de prânz.

Beatrice (îl scuipă, el o aruncă în scaun): Mânâncă. Ai să te simți mai bine. 

(Olaf râde. Intră un al doilea ofițer)

Al doilea ofițer: A sosit doctorul.

Olaf: Doctorul? Ce zi este azi? … Ah, da. A venit la momentul potrivit. Prințesa nu se simte bine.

(intră doctorul)

Olaf: Bună ziua. Dumneavoastră sunteți?

Doctorul: Marco Fabiano, sistentul doctorului Goldoni. Vă trimite scuzele de rigoare, dar el nu poate veni. M-a delegat pe mine în schimb…

Olaf (nervos): Parcă am specificat că nimeni altcineva în afara lui nu o poate consulta pe pacientă. Acesta nu esta un caz banal.

Doctorul: Înțeleg. Atunci nu-mi rămâne decât să-mi iau la revedere.

Beatrice (respirând din greu): Vă rog, nu plecați. Vă rog.

(Doctorul se uită confuz când la unul când la celălalt)

Olaf: Fie, stați atunci. Prințesa nu se simte bine.

(Doctorul se apropie și-și începe consultația, palpând-o)

Doctorul: Are temperatura ușor crescută și dar pulsul este scăzut.

Olaf (indiferent și uitându-se circumspect la doctor): Are o constituție foarte sensibilă. Domnul doctor nu v-a informat?

Doctorul (către Beatrice): Ba da. Am să vă administrez un calmant.

Beatrice: Vă rog, nu.

Doctorul: Dar mai întăi dați-mi voie să vă ascult plămânii.

(Își pregătește stetoscopul)

Olaf: Nu mănâncă aproape deloc.

Beatrice: Mă otrăviți.

Doctorul: Nu vă faceți griji. Ce primiți este o dieată recomandată pentru anemia dumneavoastră. Se pare că clima aceasta nu vă priește.

Beatrice: Ascultați, nu vreau decât să ies afară. Să văd marea. Atât…

Doctorul (desface rochia lui Beatrice la spate și o palpează stetoscopul):Respirați adânc.

(către Olaf)

Când a venit doctorul Goldoni să o consulte, în urmă cu două săptămâni, nu-I așa?

Olaf: Da. De ce?

Doctorul: Starea ei pare să se îmbunătățească.

(Olaf pufnește nervos)

Olaf: Ce vă face se spuneți asta?

Doctorul: Anii de experiență.

Olaf: Cum spuneți dumneavostră, dar ați putea să vă grăbiți. Nu avem toată ziua.

Doctorul: O iubiți?

Olaf: Poftim?

Doctorul: Știu, este ciudat, dar vă întreb dacă o iubiți.

Olaf: Ce întrebare este și asta?

Doctorul: Mă scuzați, dar a fost imposibil să nu observ modul în care v-ați uitat când am început să o ating.

Olaf: Domnule…

Doctorul: Fabiano…

Olaf: Așa… ar trebui să știți că noi plătim onorarii fabuloase pentru aceste consultații, dar putem orcând solicita serviciile altor doctori.

Doctorul: Care să treacă cu vederea faptul că dumneavoastră ucideți pacientul încet dar sigur? Mă îndoiesc.

Olaf (nervos): Ce înseamnă asta? Cum îndrazniți să faceți asemenea afirmații?

Doctorul: Fac aceste afirmații pentru că și eu o iubesc.

Beatrice: Cine suteți?

Olaf: Ce e nebunia asta?

(către soldați)

Scoateți-l afară! Acum!

(soldații nu fac nici o mișcare)

Nu m-ați auzit? Scoteți-l afară pe, pe impostorul ăsta.

Doctorul (răde): Încă tot nu ați înțeles că nu sunt și nu am fost niciodată un impostor, domnule Cizek.

Știu prea multe lucruri pentru a fi unul… Să vă demonstrez… Cum era?

(se uită în ochii prințesei)

Atâtea râuri curg din mare înspre tine

Și toate chipul blând ți-l oglindesc

Aș vrea să știu iubirea ta de unde vine

Aș vrea să-mi spui de ce eu te iubesc…

Beatrice (speriată): Cunosc aceste versuri. Poemul meu…dar cum?… Alexander!

Olaf (începe să tremure, realizând ce se întâmplă): Tu!

Beatrice (îl atinge pe Alexander pe față): Dar fața ta.

(celelalte personaje din jurul lor îngheață)

Alexander: Este alta, știu. Scuză-mă. Mi-a luat ceva timp să pot ajunge aici. După ce am distrus orologiul, memoria mea a fost invadată cu atâtea alte amintiri, cu atâta cunoaștere. Știam doar ceea ce trebuia să fac, dar nu știam cine sunt și care sunt motivele pentru care acționez. Dar acum amintirile mi-au revenit și iată-mă.

Beatrice: Nu pricep…

Alexander: Am să-ți explic după ce te voi scoate de aici. Totul se va schimba. Voi încerca să-I salvez pe cei care-ți sunt de dragi. Nu știu dacă voi putea, să controlezi o lume întreagă este mai greu decât își poate cineva închipui. Mintea mea împinge greutăți cumplit de mari, scripeți și lanțuri ce pot sfârâma tări întregi și ale căror efecte se vor resimți peste veacuri…

(mișcarea revine pe scenă)

Olaf: Puneți mâna pe el! Împușcați-l!

Alexander (în timp ce el spune aceste lucruri, ele se desfâșoară ca și cum ar fi ghidate de voința lui): Olaf, nervos, se îndreaptă spre unul dintre cei doi soldați care stau înmărmuriți și continuă să strige la ei.

Olaf: Ce înseamnă asta? Criminalul Brensky este chiar aici. Executați-l imediat.

Alexander: Nervos, Olaf Cizek, smulge pistolul ofițerului din teaca în care se alfă, se apropie de cei Beatrice și de Alexander și pune pistolul la tâmpla lui Alexander fără însă să apese pe trăgaci.

Olaf: Crezi că-mi pasă de jocul tău, nenorocitule.

Alexander(îl ignoră): Beatrice. Dar lumea se cere vindecată.  

Olaf: Nu pleci nicăieri.

Alexander (către Beatrice): Vino.

Beatrice: Dar unde?

Alexander: Oriunde, peste tot.

Beatrice: Mi-e atât de greu să înțeleg.

Alexander: Vom încerca să aflăm împreună.

(o îmbrățișează, îi închide rochia și o ridică)

Alexander: Totul va fi bine. Să plecăm de aici. 

(dau să iasă din scenă)

Alexander: Olaf, orologiul sunt eu.

Olaf (tremură): Blestematule.

Alexandre: După ce-i voi folosi puterea să îndrept toată această lume stricată, voi dispărea. Dar tu nu vei mai fi prin preajmă.

Olaf: N-ai să-mi scapi.

Alexander: Olaf deschide gura și duce, țeva pistolului la gură după care apasă pe trăgaci. Beatrice nu va auzi bubitura făcută de glonțul ce va trece prin craniul lui Olaf zgobindu-I vertebrele.

(întuneric, pistolul se descarcă)

Sfârșit