Night

Vincent van Gogh
Café Terrace at Night
1888
Oil on canvas
Kröller-Müller MuseumOtterlo

The city is silent

I walk up and down

This place seems abandoned

No movement, no sound.

Tall houses of bricks

Stand up from the ground

The street lights are cold,

No movement, no sound.

Two brothers in arms,

A bum and a hound,

Sleep down on the pavement

No movement, no sound.

A worker emerges

And throws them a pound,

The poor stand together,

No movement, no sound.

And me? Why I’m here?

And what have I found?

The world is the same,

No movement, no sound.

Sonet de Seară (amintire)

Painting by: George Innes (1825-1894)
Ebening at Medield, Massachusetts, 1857

În purpură seara se-așază și lasă

Răcoarea în iarbă ș-al broaștelor cor,

Pământul adoarme ascuns sub un nor,

Iar eu stau pitit pe prag, lângă casă.

Ce-i lumea, ce-i viața? un gând mă pătrunde,

Ce oare le mișcă de au un temei?

Sau cum se iviră, de când și de unde?

Tot satul miroase a iarbă și tei.

Ascunși de-ntuneric toți greierii plâng,

Iubirea și-o cheamă dorind să trăiască,

Pe cerul de piatră mici aștri se strâng,

Iar câinele-adoarme și-ncepe să cască.

Ce-i viața, ce-i lumea, câți nu se-ntrebară

Visând ca și mine pierduți într-o seară.

Sonet


The Rout of the Rebel Angels William Blake

Dacă speranța mii și mii de aripi ar avea

Pe care prinse visele să zboare

Sau dacă Dumnezeu în trup s-ar îmbrăca

Încât să îl putem atinge cu ardoare

Ori dacă gândurile-ar arde ca niște văpăi,

Iar noi să le putem aprinde din amnare,

Iubirea ca un fruct de-ar arăta

Din care să mușcăm până la-ndestulare

Și dacă viața-n labirintul ei ne-ar așeza

Legați c-un fir de aur împletit,

El drumul spre ieșire, poate, ni l-ar arăta.

Ne-ar fi destinul lin și lămurit

Dacă un chip acestea toate ar avea,

Dar nu-i așa și, cred, ne-am rătăcit.

Clopotul de Sticlă

Six Butterflies and a Moth on a Rose Branch
Painting by: William Gouw Ferguson
Scottish National Gallery
1690

Sub clopotul de sticlă cinci fluturi se roteau,

Acolo azvârliți după un prânz de vară

Și de pereții duri sălbatic se loveau,

Au mai rămas în viață doar patru până-n seară.

Sub clopotul de sticlă cei patru fluturi vii

Își scuturau tot puful de noapte înveliți,

Așa, lipsiți de soare, când luna răsări

Căzură pe un talger buimaci și amorțiți.

Sub clopotul de sticlă trei fluturi mai mișcau

În zorii ce-au adus lumina zilei noi,

Cu aripile rupte de-abia se legănau,

Dar unul renunță ș-au mai trăit doar doi.

Sub clopotul de sticlă doi fluturi osteniți

Se sufocau încet când noaptea iar veni,

Vârtejul și-l opriră, erau secătuiți,

Iar pe la răsărit doar unul mai zvâcni.

Sub clopotul de sticlă un fluture dansa,

Visând la câmpul verde din care-a fost răpit,

Trecu a treia zi ș-amurgul se lăsa,

Iar dup-un ultim salt ș-acesta a pierit.

La fel este și viața prin care zi de zi

Răzbatem fără tihnă în doruri irosite,

Dar fără nicio veste o clipă va sosi

Când toate se vor duce de moarte înghițite.

*

Ori de cumva îți vine să cauți altă cale,

Din scurta ta robie de-ai vrea să le dezlegi,

Aruncă-te în luptă, încinge-te cu zale

Și curăță pământul de dumnezei, de regi.

Trăiește ce ți-e dat, îndură toate cele,

Iubește cât se poate și nu te potoli,

Învață și pricepe câte se-ascund sub stele,

Având o minte trează, îți spun, vei birui.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

Noul Odiseu

Ulysses and the Sirens
1891 John William WATERHOUSE
National Gallery of Victoria, Melbourne

Odiseea lui Homer este probabil prima narativă asupra migrației, asupra suferințelor și dificultăților pe care exploratorii antichității, navigatorii plecați în căutarea unor noi teritorii aveau să le înfrunte.

Pentru Odiseu, întoarcerea în Ithaca a reprezentat scopul întregului său travaliu. În contextul ciclului Troian, eroul persecutat de Prometeu, zeul mărilor, va pribegi ani la rând de la un țărm la altul, doar pentru a ajunge în final în insula natală și a-și recăpăta tronul, dar și aceasta după eforturi semnificative. Odiseul homeric are parte de un final fericit, el redobândindu-și statutul inițial și regăsindu-și familia, care îl așteaptă loială și luptă alături de el pentru recuperarea regatului pierdut.

Dar ce ne povestesc odiseele modernității, istoriile a milioane de oameni dezrădăcinați, care pleacă pentru nu mai au nici un fel de mijloace de supraviețuire în țările lor de baștină? În cazurile cele mai nefericite aceștia își asumă toate riscurile posibile – își vând toate posesiile traficanților de oameni și trec oceanele în ambarcațiuni care nu sunt menite pentru asemenea expediții – doar pentru a ajunge undeva unde nu sunt așteptați, unde le va lua o viață pentru a-și câștiga un statut și așa, inferior.

Odiseul modern nu are drum de întoarcere, este lipsit de putere, lipsit de orice demnitate. El vine într-o lume în care omul și-a pierdut orice valoare, o lume care evaluează individul după abilitățile pe care le deține și după venitul pe care și-l poate asigura, o lume care se străduiește să se convingă că mai înțelege umanitatea, caritatea și filantropismul, dar care arareori mai găsește resursele intelectuale și morale pentru a restabili aceste repere.

Odiseul nostru trebuie să trăiască în mod permanent sub anatema zeului care l-a transformat într-un pribeag. El trebuie să digere singurătatea absolută și să trăiască în cercul restrâns în care societățile gazdă l-au izolat, privindu-l cu suspiciune. Luați strict sub acest aspect, Odisei ai acestui timp devin astfel nu doar migratorii ci și cei care aparțin unor grupuri minoritare și care, prin ceea ce îi constituie în mod prost înțeles predominant (un detaliu superficial/o diferență minoră), nu pot fi acceptați decât cu foarte multă duplicitate în corpul social convețional, care se va simți mereu asaltat de orice abateri de la direcțiile pe care el și le revendică drept esențiale și salvatoare, abateri pe care Odiseii aceștia le reprezintă în imaginația colectivă.

Aș vrea să fiu mai optimist în ceea ce privește lumea contemporană, dar înclin să cred că omenirea a fost mereu animată de intoleranță, competiție și individualism acerb. Dar cred că pentru ca Odiseul modern să își facă simțită prezența în lumea care îl împrejmuiește el trebuie să lupte feroce și să învețe repede. O nouă Odisee ar putea schimba chiar și puțin modul în care oamenii își înțeleg semenii dezrădăcinați și nevoiți să cutreiere pământul în căutarea unei scăpări.

cifra 0

O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.

Berlin
Germania
2019

An Der Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019

Dumam și Luntrașul

Săream ca un ied pe-o coastă-nspre mare

Cu fața-ndreptată spre cerul cu soare.

Când, vai, am călcat pe-o piatră crăpată

Căzând ca un ciot în apa-nspumată.

Mi-am rupt și spinarea, iar capu-mi pușcă,

Tot sângele tânăr mi se revărsă,

Așa am pierit pe la răsărit

Și toți cei din sat cumplit m-au jelit.

Trecură trei zile și singur am stat

Sub cerul cu soare și mult m-am cântat,

Că multe-am pierdut din cele trăite,

Pe prietenii mei, ș-a mele iubite.

Cât iată-ntr-o noapte o umbră veni

”Pe lume, Dumam, nu poți zăbovi,

Hai, vino în Hades la cei ce-au murit,

Pământul ne-așteaptă,” apoi am pornit.

Așa am plecat în Hades noi doi,

Prin peșteri săpate de timp și de ploi,

Iar când în adâncuri tăcuți am pătruns,

La marginea lumii cumva am ajuns.

Acolo un râu de nămol se vărsa,

Miasme și aburi în jur împroșca,

Iar din depărtare o barcă sosi

Ducând un luntraș cu ochi rubinii.

Luntrașu-mi întinse o mână cerând

Un galben să-i dau, dar eu tremurând

La chipu-i osos priveam înlemnit,

Iar hâdul luntraș așa mi-a vorbit:

”De nu-mi dai coroana aici eu te las,

Tu crezi că degeaba încoace am tras,

În Hades te duc doar dacă-mi plătești,

Deci scoate moneda, ce te tot codești.”

Atunci eu pe loc m-am și răsucit,

Plesnit-am din palme și am chiuit

”Aleg să rămân, căci prea sunt sărac,

Întoarce-te-n Iad și nu fii posac.

Iar eu pe pământ îndatʼ voi fugi,

Și iarăși ca om aleg a trăi,

Rămâi dar cu bine luntraș ponosit

Și du-te în pace de unde-ai venit.”

Așa i-am lăsat pe morții-ncruntați,

Ce-n Hadesul lor se dară plecați,

La trupul meu rupt, tăiat și lovit

M-am dus și încet la loc l-am lipit.

În el am suflat și viață i-am dat

Apoi cu putere din groap-am strigat,

Veniră sătenii și viu m-au găsit,

De toți s-au crucit și m-au pomenit.

Manuel și Cele Două Inimi

10. Mărturisirea

În ultima parte a acestei povești am să vă dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.

Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat în cinstea unor ambasadori veniți de departe.

Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:

”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei mele Isabela.”

Freamătul care a pus stăpânire peste curte a pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut. Bohemond îl întrebă pe Manuel:

”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”

”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici ea nu știe întregul adevăr.”

”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?” întrebă regele.

Prințesa sovăi:

”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”

”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.

”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu? Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.

”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.

”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă Bohemond.

”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău, stăpâne?”

Regele se învoi.

”Atunci află că înainte ca toate cele să se întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea târziu să-l scot la iveală.”

”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a înnebunit,” răbufni regina.

”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala, despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.

”Ridicol!  Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj, am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,” spuse regina cu dârzenie.

”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune adevărul și cine minte.”

”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă, regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului este adevărată sau nu.”

”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți trandafirul sultanului.”

Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul. Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:

”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici, ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”

”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”

Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate, care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în care știința și arta înfloriră.

Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia, nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.

Sfârșit