Regele Alfons

Ilustrație de Delia Zahareanu

Când regele Alfons și treizeci de cheflii

Porniseră pe plai, urnind pe bidivii,

Prin holde și livezi, pe văi ei au plecat,

Până aproape-n cer, pe dealuri s-au urcat,

Din lume au ieșit și-n alta au ajuns,

Fără de știre ei hotarul i-au pătruns.

Acolo nimeriți, sub soare au văzut

Un crâng cu ram de fier, tăcut și nebătut,

Cu frunze de cleștar și râuri din eter,

Pentru un zeu copil, sălbatic și stingher,

De îngeri așternut, un loc de sfinți sfințit,

De zâne și strigoi de veacuri locuit.

Metalic fremăta frunzișul răscolit,

De oameni și de cai într-astfel pângărit,

Iar păsări din smarald pe-aceștia îi scrutau,

Cu aripi de rubin deasupra lor zburau.

O, regele Alfons privea mirat, orbit,

De-atâtea străluciri și astrele-au pălit.

Cine-a văzut umblând așa un paradis?

Cine-a avut dormind așa un magic vis?

Un basm ce niciodatʼ n-a fost istorisit!

Așa meleag ales acolo au găsit.

Când iată că, din crâng, lumini veneau tăios,

Ce flăcări se urcau pe drumu-ntins frumos?

Un cerb ai cărui ochi cuvântul n-ar putea

Fără vederea lui doar singur s-o redea,

Un cerb tânăr, măreț ca regele vrăjit,

Dar veșnic și străin de moarte sau cuțit,

Făcut de albe duhuri din aur și argint,

Cu trup vioi de foc, cu ochi de hiacint

Cu pulbere de stele și perle-acoperit

Și coarnele lovind în aer spre zenit.

Alfons strigă focos: „Opriți-l, e al meu!”

În șa se încordă, răcnind precum un leu,

El săgetă spre cerb când arcu-și îndoi,

Dar nu mi-l doborî, căci cerbul brusc sări

Precum un fulger scurt, prin norii-nfierbântați,

Lăsând în urma lui pe crai cu-ai lui bărbați.

Alfons apoi spre ei în pripă porunci:

„Săriți, viteji, acum pe-ai voștri bidivii,

Să mergem să-l vânăm, ascuns pe unde-o sta.”

Și au pornit de-ndat’, prin țara-aceea rea,

După un cerb fugar în tufărișul sfânt,

Străini pe-acel hotar, străini pe-acel pământ

Și-au galopat nebuni pe culmi și s-au pierdut,

Dar zile-n șir, nici gând, pe cerb nu l-au văzut!

Or zilele-au crescut în număr până-n zeci,

Acolo lângă cer și printre aștrii reci,

Iar foametea venind, în gheare i-a cuprins,

Când rătăceau slăbiți prin codrul cela-ntins,

Dar regele-i grăbea, halucinând bolnav,

În mintea lui prinzând pe cerbul cel firav,

El carnea-și înfrânând, umblând și cercetând,

De sete nu știa, nici când era flămând.

Și tot ținând-o așa, pe toți el i-a sleit,

Pierit-au bidiviii, chefliii au pierit.

Spre moarte el pășea, visând, mereu visând,

În spate i-a lăsat pe toți și doar un gând,

Că soarta într-o zi de el se va-mbuna,

Râvnită, prada lui, din nou va apărea.

Îmbătrânea Alfons – clipe vuind treceau,

În ani apăsători tăcut se prefăceau,

Când umbre-l amăgeau prin codrii de cleștar

Și singur urmărea frumosul cerb sprințar.

Așa mergând zălud, cu părul răvășit,

Se arunca zelos prin Raiu-ncremenit,

Și parcă-n fața lui lumini întrezărea,

Nădejdea-n piept zvâcnind, amar îl împingea,

Orbecăia pierdut, biet suflet rătăcit,

După acel vânat, dar nu l-a mai zărit.

Pândea închipuiri sau amintiri vâna,

Uitase de-nceput sau unde se-ndrepta,

Armura-i rugini, slăbise brațu-i viu

Și pribegea mânat de-un soare arămiu.

Dar iată că-ntr-o zi, când cerul l-a lăsat,

Alfons își revăzu pământu-ntunecat,

De unde el ș-ai săi, gonind pe bidivii,

Ajunseră-n păduri cu păsări rubinii.

Dar dealurile verzi acum pustii ședeau,

Doar iederi și ciulini castelu-i năpădeau.

Alfons, de moarte-atins, cu țelu-i-neîmplinit,

Bătrân, bolnav, învins, cu sufletul strivit,

La umbra unui măr, s-a prăbușit jelind,

La anii ce-a pierdut gândindu-se cu jind.

Vai, cât a pribegit și-a năzuit nestins

S-atingă bietul om ce nu era de-atins,

O viață irosind când una doar avea,

Plângea pe-un vârf de deal, iar viața-l părăsea.

                                               Poem apărut în volumul Cântecele Vrăjitorului,

                                               Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018

Făt Frumos de la Bloc

A fost cândva o seară

Bătută de noroc

Că s-a născut un Făt

Frumos cu păr de foc

Într-un cartier cu blocuri

Înalte, cu balcoane,

Cu străzi pline de praf

Și multe termopane.

Pe taică-su-l chema

Grigore Împărat

Și tare bun era

Să facă fier forjat.

Iar maică-sa, Rujica,

Era filaturistă

Grăsună, cu varice,

Și parcă mult prea trisă.

Ei la etajul șase

Primiră de la stat

Un mic apartament,

Urât, decomandat.

Și a crescut Frumosul

Acolo șaișpe veri

Pân’ ambii lui părinți

Mi s-au trezit șomeri.

Iar într-o dimineață

Grigore Împărat

În camera cea mare

Pe Făt l-a convocat.

Și așa i-a spus Grigore

Frumosului său fiu

Că-i timp să-și facă traista,

Să plece în pustiu.

Și drum prin viață singur

Băiatul să-și croiască,

Că mica lor căsuță

Nu-i curte-mpărătească.

Iar cum venise seara

Și soarele-a plecat

Pe Fătul cel Frumos

Afară el l-a dat.

I-a-ntins și un rucsac,

I-a-ntins ș-un colt de pâine,

Și niște margarină

Să-l țină până mâine.

Și a pornit Frumosul

Prin vechiul cartier

Cu blocuri și garaje

Sub înstelatul cer.

De-acolo a mers prin beznă

În parcul cu arțari

Unde umblau prin tufe

Iubiți și poponari.

Pe drum treceau taxiuri

Ducând fetele-n club,

Câțiva studenți borau

La poarta unui pub.

Motanii mirolăiau

Orașul fremăta

De-un aer ce fierbinte

Pe Făt îl îmbia.

Și prima lui tristețe

Cumva s-a prefăcut

În gând de pribegie

Și proaspăt început.

Trecând un pod pe Someș,

Spre gară s-a pornit

Să ia un tren să-l ducă

În lume și-a dorit.

Dar cum ajunse-n gară

O ceată rea de zmei

Băgau spaima-n săracii

Bețivi, pișați pe ei.

Și-n bitele femei

Venite de la țară

Să-și vândă ceapa-n piață

În prag de primăvară.

Frumosul nu știa

Ce este de făcut

Căzi zmeii erau mari

Și mulți, l-ar fi bătut

De ar fi îndrăznit

Să Ii se pună-n cale

Și să îi izgonească

Pe Someș mai la vale.

Apoi un porumbel

Cu labe degerate

Din bolte pogorâ

”Vai, scapă-ne, bărbate”

”De zmeii ce fac larmă

Cu ochii lor cei mari,

Și pumnii lor ca piatra

De iuți dar și de tari.”

”Dar ce-aș putea să fac”

Frumosul a-ntrebat.

”Eu sunt doar un copil

Și nicidecum bărbat.”

”Dar ai picioare drepte

Și pieptul tău e lat

Și brațele ți-s groase,

Nu, nu, tu ești bărbat.”

A spus porumbul sur

Curaj astfel i-a dat

Și Fărul ce Frumos

S-a și simțit bărbat.

Și s-a zvârlit spre zmei,

De plete i-a-nșfăcat

Și într-un sfet de ceas

Cumplit i-a scuturat.

Iar zmeii cei cu colți

Și gurile lățite

Fugiră-n jos pe Someș

Cu bucile snopite.

Și s-au oprit la vale

Pe lângă o uzină

Unde erau parcate

Un tanc ș-o limuzină

Acolo ei trăiau

Cu muma lor cea rea

Ce peste muncitori

Cu biciul cârmuia.

Ea pentru Comuniști

O vreme a lucrat

Ca mare directoare

Într-un birou a stat.

Apoi când s-a schimbat

Regimul s-a tocmit

Cu cei de la putere

Uzina și-a-nsușit.

Ș-acum voia un mall

Din gară ea să facă

Cu baruri, magazine

Și un bazin cu apă.

În care zmeișorii

Și zânele de-oraș

Șă vină să la plimbare

Și să nu put-a caș.

Iar când a auzit

Ce Fătul a făcut

Cu fiere și otrava

Zmeoaica s-a umplut.

Cu tancul s-a pornit

Pe Făt să îl reteze

Cu bombe să-l lovească

Iar el să explodeze.

Frumosul aștepta

Cuminte pe peron

Un tren accelerat

Să-l ducă la Lyon.

Și poate acolo, poate,

O fată va găsi

Și-o palmă de regat

Cu ea v-a împărți.

Că lumea de prin gară

I-a spus că viața-i grea

În țara lor săracă

Da-n Franța-i altcumva.

Și ar fi prins și trenul

De nu l-ar fi oprit

Zmeoaica ș-al ei tanc

Ce-n cale i-a ieșit.

Cu tancul ea prăpăd

Prin gară a lăsat

Râzând de bunul Făt

Strigând că nu-i bărbat.

Și a mai spus urâta

Că ea e viitorul,

Progresul și speranța

Și tot ce vrea poporul.

Atunci un șobolan

Spre Făt a alergat

Pe drumul de beton

Ce-abia a fost turnat.

Ș-un paloș fermecat

Frumosului i-a dat,

Iar Fătul îngrozit

În mână l-a luat.

Și cu un ultim strigăt

Spre tanc  s-a azvârlit

Până un proiectil

În pântec l-a izbit.

Și tăndări l-a făcut

Pe tânărul Frumos

L-a dezvelit de piele

Și carne pân’ la os.

A râs urâta mumă

A zmeilor de-uzină

Cea plină de otravă,

Dar și de fiere plină

Că peste mica țară

De fier și de beton

În care muncitorul

E talpă la patron

Nu vor mai fi eroi

Ci doar câțiva bogați

Ce vor domni-n vecie

Tihniți și-ndestulați.

Și-n care lupii roșii

Frumos s-au îmbracăt

Și-n mici capitaliști

Cumva s-au preschimbat.

Dar colo sus în gară

Un pom mai stălucea,

Crescut-a printre șine

Și fructe dulci făcea.

Acolo Făt Frumos

Cu pântecul zdrobit

S-a tras pe-a sale brațe

Ș-acolo a murit.

Departe dinspre dealuri

Un vânt a adiat,

Cu aripa lui rece

Pe mort l-a mângăiat.

Iar stelele în lacrimi

În mare au plonjat

Că toate-l îndrăgiră

Pe Fătul sfârtecat.

Dar pomul cela mare,

De soare odrăslit

Un fruc avea în vârf

Rotund și aurit.

Iar fructul cel de aur

Din ramuri s-a desprins

Și-n pântecul cel gol

Căzu și carne-a prins.

Iar din siropul lui

Cu viață l-a-ntrămat

Iar Fătul cel Frumos

Sub pom s-a rădicat.

Și cât înca râdea

Zmeoaica sus pe tanc

Din spate el veni

Și a sărit la țanc

Cu paloșu-i tăie

Măreața căpățână

De se rostogoli

Ca mingea prin țărână.

Strigară boschetarii

Și babele de piață

Pe Făt ei îl țucară

De mi-l luă cu greață.

Iar după ce-i scăpă

De cazne și necaz

L-au dus în barul gării

De zmei să facă haz.

Iat Fătul a băut

O apă minerală

Cu bule multe, multe

Așa, pe burta goală.

Și când veniră zorii

Cu nașul a plecat

Departe la Lyon

Și nu s-a înturnat.

Iar babele și moșii

Ce a rachiu duhneau

Cu lacrimile-n ochi

Strigând, îl salutau.

Mulți ani ei au vorbit

De el acolo-n gară,

Apoi, după o vreme

Sărmanii îl uitară.

Ce s-o fi petrecut

Cu Fătul de la Bloc

Eu nu știu să vă spun,

Dar îi doresc noroc.

Craiule!

Pe lângă o baltă

Călare trecea

Un Crai ce în frunte-și

Cususe o stea.

În baltă Copilul

Cu ochii lui moi

Plesnea apa caldă,

Frumos și vioi.

”Tu, Craiule mare,”

Strigase Copilul

Umflându-și cuvântul

”Coboară la noi,”

”Coboară-ți și gândul.”

”Ești tare și drept,”

”Ești om înțălept,”

”Hai, vino la joacă”

”Hai, sari în băltoacă”

”Ș-atinge pământul.”

Dar Craiul trufaș ,

Venit din oraș,

Pe prunc îl ochi

C-un glonț îl plesni

Și pruncul pieri,

Iar balta în sânge

De prunc se-nveli.

Trecură mulți ani

Și Craiul bărbat,

De timp și de rele

Strivit, apăsat,

Biserici clădi

Și zile-și cerși,

Dar Cerul n-a stat,

La el l-a luat.

Ș-acolo în cer

Pe-o bară de fier

Copilu-l primi,

Dar nu-i mai vorbi

Și-n Iadul spurcat

De Draci încărcat

Copilu-l zvârli.

Și Craiul bărbat

De-ar fi ascultat

Când bunul Copil

La el la- strigat,

În ceruri cu zeii

Pe veci ar fi stat,

Cu zeii cei vii

Cu ochi de copii.

Noaptea Târziu

1.

Stau ascunse după lună

Stelele învăpaiate

Și-ntunericul se-adună

Se revarsă peste toate.

Din păduri pornesc să urle

Bufnițele flămânzite,

Iar pe dealuri multe surle

Sunt de tobe însoțite.

Vin strigoii și moroii,

Cu păr sur și dinții lungi,

Lupii ies din fundul văii,

Cânta ielele pe stânci.

Șerpii-și suflă limba lungă,

Ies prin iarba-nrourată,

Liliecii sar prin luncă

Și mistreții se arată.

Pe ciuperci otrăvitoare

Stau pitici cu ochii mari

Și țipând vin vrăjitoare

Călărind niște măgari.

Dracii sar de prin izvoare,

Căpcăunii câmpu-l bat,

Muma codrilor în gheare

Ține-un prunc la alăptat.

Zmeii mari și vrăjitorii,

Știmele și vâlvele,

Pricolicii, ghicitorii  

Au umplut poienile.

Dar ș-aci în miez de noapte

Și-a făcut ea drum, iubirea.

Un băiet cu chip de lapte

O-ndrăgește pe Zamfira

Zână dintr-o altă lume,

Fiica unui crai hain

Ce-n pământ cu el o ține

Și i-e Iadului vecin.

Necăjit e-acum feciorul

Pe-al său nume Valentin,

Umblă prin păduri ca chiorul

Ș-are-n suflet doar pelin.

El în fiecare noapte,

Din ograda-i se pornește,

Dealurile le străbate

Pe Zamfira n-o găsește.

Că-i ascunsă marea poartă

A vechii împărății

Unde craiul traiu-și poară

Și așa în veci va fi.

Iar acum în miez de noapte

Stă feciorul pe o piatră

Și suspină printre șoapte

Că-i fu viața blestemată.

Dar după un ceas de jale

Trece Luna de pe cer,

Și apare mai la vale

O bătrâna cu un jder.

Și venind mai lângă dânsul,

Pe băiet baba-l descoase:

”Domolește-ți dară plânsul

Măi, fecior cu plete groase.”

”Ce-ți apasă inima

Și-ți usucă ochii bruni.”

”Lasă-mă mumă așa

Să oftez printre aluni.”

”Că de-ai ști ce a venit

Peste mine, ai tăcea,”

Astfel el a glăsuit.

”Spune și te-oi ajuta,”

A vorbit bătrâna blând

De sub mantia-ei cea neagră,

Iar feciorul în cuvânt

Și-a țesut povestea-ntreagă.

2.

” Am venit în câmp odată

Să tot fi trecut un an

Și aici, pe-această piatră

Sta la margine de lan”

”O fecioară luminoasă,

Cu ochi verzi ca iarba crudă

Iar pe țeasta ei frumoasă

Nu era un semn de trudă.”

”I-am vorbit, ea mi-a zâmbit

Și la joacă m-a chemat

Prin pădure am fugit,

De la drum ne-am depărtat.”

”Și acolo pe sub ramuri,

Printre stâlpii ce de fag,

A prins căpriorii-n hamuri

Ce-au venit spre ea cu drag.”

”Iar din flori și rădăcini

Cu o vrajă a croit

Un căruț legat cu spini

Și acolo m-a primit.”

”Am bătut o noapte-ntreagă

Văile și codrul-ntins

Pe răcoare ea-mi fu dragă

Și de mijloc ea m-a prins.”

”Iar sub cerul cel boltit,

Undeva lâng-o fântână

Un sărut ne-a dezmorțit,

Ne văzu doar scumpa Lună.”

”Ș-apoi zorii se-nălțară

Păsările au cântat,

Iar frumoasa mea fecioară

S-a grăbit și s-a înturnat”

”La părintele-i cel aspru,

Dar când s-a topit sub humă,

S-a jurat pe-al zilei astru,

Că s-a-ntoarce într-o lună.”

”Tot aici la astă piatră.

Și aici am așteptat-o

Dup-o lună blestemată

Când pământul a lăsat-o”

”Să colinde pe răzoare,

Să alerge ne-ncetat

Pe-unde Dumnezeul Mare,

Cu-a Lui sfinți s-a preumblat.”

”Ș-a trecut așa o vară

Până moșu-i ne-a simțit

Într-o noapte la moară

Cu oșteni, ne-a încolțit.”

”Mi-ar fi pus atuncea capăt,

Dară ea l-a domolit,

Eu cu fruntea asudată,

L-am rugat, am stăruit”

”Să ne lase împreună

Și Zamfira să trăiască,

Pe pământ în lumea bună,

Nu în țara cea măiastră.”

”Craiul tot s-a înfocat,

Trupul lui înalt ca plopul,

Și pe gură a strigat:

«Lumea voastră și potopul.»

«Mai demult patru bărbați

Ce de-acia s-au pornit

Mi-au cerut să-i fac argați

Și cu vorbe m-au vrăjit.»

«Suflet bun, m-am învoit

Și la mine i-au luat,

Dar când somnul mi-a venit

Ochii toți mi i-au furat.»

«Eu în van i-am căutat

Și iscoade zi de zi

Lumea lung-au colindat

Nu mi i-au putut zări.»

«Și de-atunci așa-am stat

Fără patru ochi de foc

Orb, bătrân și supărat,

Blestemând al meu noroc.»

«Iar acum pe fata mea

Cea din urmă licărire

Tu mi-o ceri, n-o vei lua,

Ți-o spun fără șovăire.»

«Dar băiete de vei știi

Scumpii ochi să mi-i aduci

Poate atunci m-oi învoi

Pe Zamfira să mi-o duci.»

”A vorbit și a plecat

Înapoi în țara lui

Craiul cela supărat,

Eu pe fată o pierdui.”

”Iar acum stau despărțit

De fecioara ce-o iubesc

Craiul e de neclintit

Ochii n-am cum să-i găsesc.”

3.

Sta bătrâna lângă el

Și-l privea încrezătoare

”Nu te înfrica de el,

Că tot răul leac își are.”

”Ci pornește-acum în grabă

De culege-albastre flori,

Iar când ai cât de-o desagă

Să te duci la căpriori,”

”Strigă-l pe al lor stăpân

Spune-i că nu ai păcat

Și că-i dai să mânce fân

Dulce și înmiresmat.”

”Și atunci tu vei vedea

Un cerb mare, luminat

Cum pe-un vânt va apărea

Și s-a pune pe mâncat.”

”Până nu va termina

Să te urci pe el ușor

Și-o poruncă de-i vei da

Te va duce într-un zbor”

Ochii tu îi vei afla

De iubirea pentru fată

Nu e șubredă și rea

Ci adâncă și curată.”

”Fugi acum nu prididi,

Fă ce-ți spun, fecior iubit,

Acel cerb îl poți struni

Numai pân’ la răsărit.”

”Și-ți mai dau acest ochean

Ce te va călăuzi

Într-un ceas cât într-un

an

Ș-acei ochi îi vei găsi.”

Iar apoi maica plecă

Și se stinse-ncet în zare,

Iar băietul adună

Iarbă cu albastră floare.

Iar cât noaptea mai ținu

Se-avântă peste ponoare,

Într-o luncă el dădu

Peste-acele căprioare.

”Spuneți ciute temătoare,”

Le vorbi cu glas blajin

”Unde-i cerbul cela mare

Eu sunt bunul Valentin,”

”Și-l rog să mi se arate,

I-am adus un fân frumos

Din flori dulci, înmiresmate

Smuls din lanul cel mănos.”

Că prin codru s-a ivit

Dar nu își gătă cuvântul

A zburat spre el ca vântul

Un cerb cu aur poleit.

Iar apoi mâncă din fân,

Valentin pe el sări

Patru ceasuri, până-n zi.

Peste lume au zburat,

Peste munți și peste mări

Ș-au ajuns la un palat

Undeva prin alte țări.

Și feciorul, ca tâlharul

Pe tâlhar l-a tâlhărit

Și cu-ntâiul ochi de foc

Din palat el a fugit.

Iar de-acolo au plecat

Ca un fulger străveziu

De-au ajuns la alt palat

Într-acea noapte, târziu

Un alt ochi de au cules

Și cât soarele-a dormit

De acolo au purces

Precum gândul au țâșnit

Ș-au aflat al treilea ochi

Pe un țărm îndepărtat,

Dar nu le-a adus noroc,

Prea departe au zburat.

Iară când cerbul s-a-nălțat

Și în grabă a pornit

Șpre al patrulea palat

Zorii zilei le-au zâmbit.

Și așa gonit de soare

Mândrul cerb a tresărit,

S-a întors în codrul mare,

Înspre umbre a fugit.

Vai, feciorul întristat,

Că trei ochi doar au adus

Ochiul drept și l-a luat

Lângă ceilalți trei l-a pus.

Cu un glas pe orbul crai

Să se-arate la chemat

Și deodată un alai

Din pământ s-a ridicat.

”Iată-ți ochii, luminate,

Ți-am adus ce ți-ai dorit,

Și de nu ți-e peste poate

Fă cum noi ne-am învoit.”

”Iar de fata mă mai vrea

Tu-i îngăduie să vină,

Om porni la casa mea

Ș-om trăi o viață plină.”

”Stai așa, fecior frumos,

Nu mă las eu păcălit,

Văd că ochiul ți l-ai scos

Și cu el m-ai ploconit.”

”Patru ochi eu ți-am cerut,

Tu doar trei mi-ai înturnat,

Iar obrazul tău cel drept

Este tot însângerat.”

Valentin a împietrit

Fost-a totul în zadar?

Spre Zamfira a privit

Alb ca albul cel de var.

”Dar cu ochiul tău zăresc,

Dragostea ce tu i-o ții

Și, să știi, mă învoiesc,

Soț Zamfirei tu-i vei fi.”

Spuse craiul lămurit,

„Iar ca dar de nuntă-ți dau

Ochiul ce mi l-ai jertfit,”

Astfel dânșii își vorbeau

Când din vale a venit

A femeie-n straie-alese

Și mulțimii i-a vorbit:

”S-aveți zile lungi și dese.”

”Eu sunt Luna călătoare

Pe fecior l-am ajutat

Peste lume el să zboare

Și trei ochi el a aflat.”

”Dar aici,” ea scoase-un dar

”Este ochiul ce lipsea,

Că pe-al patrulea tâlhar

L-am ajuns cu mâna mea.”

”Și o vorbă să mai știți

Ca acest frumos băiat

Altul n-o să mai găsiți

Nici în cerul înstelat.”

”Haideți dară ș-om cânta

Dragostea ce i-a unit,

Astăzi ne vom bucura,

Și ne-om pune pe nuntit.”

Ei de Lună ascultară

Și în câmp s-au adunat

Craiul și întreaga-i țară

Pe  cei doi i-au lăudat.

Ce apoi s-a petrecut

Alte cânturi să va spună

Mai alese ca al meu

Și mai iscusite-n strună.