Clopotul de Sticlă

Six Butterflies and a Moth on a Rose Branch
Painting by: William Gouw Ferguson
Scottish National Gallery
1690

Sub clopotul de sticlă cinci fluturi se roteau,

Acolo azvârliți după un prânz de vară

Și de pereții duri sălbatic se loveau,

Au mai rămas în viață doar patru până-n seară.

Sub clopotul de sticlă cei patru fluturi vii

Își scuturau tot puful de noapte înveliți,

Așa, lipsiți de soare, când luna răsări

Căzură pe un talger buimaci și amorțiți.

Sub clopotul de sticlă trei fluturi mai mișcau

În zorii ce-au adus lumina zilei noi,

Cu aripile rupte de-abia se legănau,

Dar unul renunță ș-au mai trăit doar doi.

Sub clopotul de sticlă doi fluturi osteniți

Se sufocau încet când noaptea iar veni,

Vârtejul și-l opriră, erau secătuiți,

Iar pe la răsărit doar unul mai zvâcni.

Sub clopotul de sticlă un fluture dansa,

Visând la câmpul verde din care-a fost răpit,

Trecu a treia zi ș-amurgul se lăsa,

Iar dup-un ultim salt ș-acesta a pierit.

La fel este și viața prin care zi de zi

Răzbatem fără tihnă în doruri irosite,

Dar fără nicio veste o clipă va sosi

Când toate se vor duce de moarte înghițite.

*

Ori de cumva îți vine să cauți altă cale,

Din scurta ta robie de-ai vrea să le dezlegi,

Aruncă-te în luptă, încinge-te cu zale

Și curăță pământul de dumnezei, de regi.

Trăiește ce ți-e dat, îndură toate cele,

Iubește cât se poate și nu te potoli,

Învață și pricepe câte se-ascund sub stele,

Având o minte trează, îți spun, vei birui.

La Marea Nordului

Pe țărmul întins, aproape de soare

E-mpinsă de vânturi, albastră, o mare.

Nisipul cel alb ea-n spume-l înghite

Și varsă la mal carcase coclite.

În larg albatroșii țipând furioși

Se-aruncă spre peștii mărunți și lucioși,

Iar velele suple, de briză lovite

Pe apa sărată în zare-s zvârlite.

Un nor cât o lume din cer se desprinde

Perdele de ploaie și fulgere-ntinde.

Toții zeii din nord acum s-au trezit,

Gonind pe-un balaur de fier, zvârcolit.

Copiii aleargă și strigă uimiți,

Bătrânii de viață uitați și sleiți

Pe plajele reci se plimbă vorbind,

Ah, timpul se pierde, l-aud șiroind!

Frumoasă e marea ș-al ei turcoaz,

Respiră-nspre mine cu ʼnaltu-i talaz,

Iar spatele-mi fraged i-acum înroșit,

Pământul miroase a trup putrezit.

Londra, August, 2019

Noul Odiseu

Ulysses and the Sirens
1891 John William WATERHOUSE
National Gallery of Victoria, Melbourne

Odiseea lui Homer este probabil prima narativă asupra migrației, asupra suferințelor și dificultăților pe care exploratorii antichității, navigatorii plecați în căutarea unor noi teritorii aveau să le înfrunte.

Pentru Odiseu, întoarcerea în Ithaca a reprezentat scopul întregului său travaliu. În contextul ciclului Troian, eroul persecutat de Prometeu, zeul mărilor, va pribegi ani la rând de la un țărm la altul, doar pentru a ajunge în final în insula natală și a-și recăpăta tronul, dar și aceasta după eforturi semnificative. Odiseul homeric are parte de un final fericit, el redobândindu-și statutul inițial și regăsindu-și familia, care îl așteaptă loială și luptă alături de el pentru recuperarea regatului pierdut.

Dar ce ne povestesc odiseele modernității, istoriile a milioane de oameni dezrădăcinați, care pleacă pentru nu mai au nici un fel de mijloace de supraviețuire în țările lor de baștină? În cazurile cele mai nefericite aceștia își asumă toate riscurile posibile – își vând toate posesiile traficanților de oameni și trec oceanele în ambarcațiuni care nu sunt menite pentru asemenea expediții – doar pentru a ajunge undeva unde nu sunt așteptați, unde le va lua o viață pentru a-și câștiga un statut și așa, inferior.

Odiseul modern nu are drum de întoarcere, este lipsit de putere, lipsit de orice demnitate. El vine într-o lume în care omul și-a pierdut orice valoare, o lume care evaluează individul după abilitățile pe care le deține și după venitul pe care și-l poate asigura, o lume care se străduiește să se convingă că mai înțelege umanitatea, caritatea și filantropismul, dar care arareori mai găsește resursele intelectuale și morale pentru a restabili aceste repere.

Odiseul nostru trebuie să trăiască în mod permanent sub anatema zeului care l-a transformat într-un pribeag. El trebuie să digere singurătatea absolută și să trăiască în cercul restrâns în care societățile gazdă l-au izolat, privindu-l cu suspiciune. Luați strict sub acest aspect, Odisei ai acestui timp devin astfel nu doar migratorii ci și cei care aparțin unor grupuri minoritare și care, prin ceea ce îi constituie în mod prost înțeles predominant (un detaliu superficial/o diferență minoră), nu pot fi acceptați decât cu foarte multă duplicitate în corpul social convețional, care se va simți mereu asaltat de orice abateri de la direcțiile pe care el și le revendică drept esențiale și salvatoare, abateri pe care Odiseii aceștia le reprezintă în imaginația colectivă.

Aș vrea să fiu mai optimist în ceea ce privește lumea contemporană, dar înclin să cred că omenirea a fost mereu animată de intoleranță, competiție și individualism acerb. Dar cred că pentru ca Odiseul modern să își facă simțită prezența în lumea care îl împrejmuiește el trebuie să lupte feroce și să învețe repede. O nouă Odisee ar putea schimba chiar și puțin modul în care oamenii își înțeleg semenii dezrădăcinați și nevoiți să cutreiere pământul în căutarea unei scăpări.

cifra 0

O comunitate care nu se deschide lumii este sortită unei dispariții lente și triste. La fel și una care nu pricepe să tolereze. Demografia României arată ca la mijlocul secolului din 16 milioane de locuitori, țara noastră va avea 12 milioane de pensionari. Care va fi situația spre sfârșitul de secol? Ce se mai poate aștepta de la un stat atât de greu de administrat în care inegalitățile rampante împing oamenii la o emigrare în masă?Aceștia reprezintă un segment important al populației și anume muncitorii rejectați. Ei sunt cei pentru care “contractul social” a fost anulat. Răsplata pe care o primesc este uneori disprețul celor rămași și al autorităților responsabile de falimentul aparent ireversibil al României, dispreț orientat împotriva singurei surse oneste de venit a țării cât timp investitorii vin și pleacă luând mai mult decât au dat. Ce ne rămâne de făcut este să asistăm, în lipsa unor soluții palpabile, la radicalizarea celor care încă sunt în România, la destrămarea țesăturii sociale sub asediul sărăciei și al corupției endemice, la acutizarea exodului și, în final, la moartea unei țări. Realitatea nu iartă. Acesta nu va fi nici primul și nici ultimul popor care este șters din istorie. Suntem răspunzători de ceea ce urmează.

Berlin
Germania
2019

An Der Berliner Mauer/ La Zidul Berlinului

Să te salut bătrânul meu dușman

Clădit de mintea tare-ntunecată

A unui timp în care tremuram

Că orice vorbă este ascultată?

Îmi amintesc ș-acum cum te-au fărămițat

Iar sângele fierbea cu spumă-n noi.

Și rând pe rând despoții roșii au plecat

Lăsându-ne săraci, flămânzi și goi.

Credeam că libertatea va veni,

Copii naivi cu visele deșarte

Dar ce nu am știut atunci, bătrâne zid,

Era că banul toate le desparte.

Trecut-au iernile și ceața, iar acum

Când viața pare mult prea obosită,

Văd mult mai limpede că nu avem nimic

În lumea asta arsă ș-otrăvită.

Tiranii nu se schimbă pentru noi,

Doar lagărele par mai luminoase,

Iar după ce de-a ta rugină am scăpat

Am fost legați în alte lanțuri, mai lucioase.

În jurul meu vorbesc atâtea minți ucise

Și sclavi ce cred că-s regi încoronați,

Iar strigătele-atâtor oameni care mor în chinuri,

Îmi șuieră-n urechi deși-s uitați.

Doar cei ce au putere sar în față,

Doar cei ce au putere-s auziți,

Iar restul stau cu capul pe genunchi,

În scârna lor se scaldă mulțumiți.

Ne-a părăsit curajul și tăria

Cu opiul plăcerii de o zi

Ne amăgim și nu vrem să-nțelegem

Că existăm de parcă nici n-am fi.

”Atunci de ce”, vei spune, ”mai vorbești?”

”Și pentru cine strigi, pe cine chemi”

”Pe toți cei care încă mișcă”, am să îți răspund

Și știu, bătrâne zid, ai să te temi.

                                                            Sylt, August, 2019