Manuel și Cele Două Inimi

9. Steaua și păunul

Moartea lui Manuel a adus multă suferință asupra casei lui Bohemond. Poporul fremăta de nemulțumire. Asupra familiei regelui pluteau bănuielile unor înșelăciuni și a intrigilor de curte. Pentru a potoli murmurul care creștea în fiecare zi, regele a poruncit ca în onoarea tânărului să fie construit un măreț mausoleu. Și de îndată ce acesta fu terminat, regele așeză pe piatra de mormânt a băiatului mica stea pe care Manuel a smuls-o din sânul mării, ca o veșnică amintire a frumuseții și virtuților prin care s-a distins. Iar de atunci încolo, cu inima frântă, Isabela avea să treacă în fiecare zi pe la mausoleul cel rece și impozant, plutind ca o stafie palidă printre statuile de marmoră și rugându-se cu ardoare pentru a alunga vina ce o chinuia fără încetare. Simțindu-se răspunzătoare pentru tot ce se întâmplase, fata nu-ți reveni niciodată în urma acestei pierderi.

Cât despre regină, niciodată nu se simți mai bine. Tânărul Manuel fusese pedepsit pentru impertinența sa și ticăloșia pe care ea o înfăptui era îngropată sub o placă grea de piatră.

Trecu un an și, în afară de câțiva barzi și bețivi, orașul aproape că uitase totul despre Manuel și patimile lui. Iar cum oamenii trebuiau să își vadă de viețile lor, fermecătoarea Isabela avea să fie căsătorită în curând cu un nou pretendent, un prinț din Edessa, un regat învecinat, întărind astfel alianțele cruciaților împotriva numeroșilor dușmani care-i înconjurau.

*

Era o noapte încețoșată ce înconjura monumentul în care trupul lui Manuel se odihnea când ușa de fier se deschise cu un tunet și niște pași ușori, abia atingând pavajul mausoleului se apropiară în grabă de mormânt. Înlăcrimată, Isabela căzu în genunchi chiar lângă mormânt și vorbi astfel:

”Iartă-mă, iubirea mea, pentru toate chinurile pe care ți le-am pricinuit și pentru amarnicul sfârșit de care ai avut parte. Ai meritat o soartă mai bună, iar eu voi avea parte de pedeapsa mea în viața aceasta și în cea care urmează. Sunt mereu cei nevinovați și cei buni ce plătesc pentru toate păcatele noastre în timp ce restul lumii se scaldă în deșertăciunea ei ca și cum ea ar fi cel mai bun lucru dintre toate. Am venit să-ți pun rămas bun. În doar câteva zile mă voi căsători cu alt bărbat. Voința tatălui meu și nevoile țării mă silesc să accept. Dar să știi, dragul meu Manuel, tu vei fi întotdeauna adevărata mea iubire. Să dormi în pace și să nu te întorci în această lume înainte de sfârșitul lumii, când sunt sigură că vei pogorî din cer ca unul dintre îngerii lui Dumnezeu.”

Isabela tremură, înecându-se în lacrimi, dar atunci, steaua cea singuratică ce pâlpâia pe mormântul lui Manuel se aprinse și-i vorbi fetei înmărmurite:

”Sper că acele lacrimi ale tale sunt de bucurie. Multe sunt minunile vieții dar nici una nu este asemenea reînvierii. Fiică a Antiohiei, privește în jur! În tot întunericul nopții acesteia vei găsi speranță și lumină. Ți-aș fi vorbit mai devreme, dar am vrut să mă încredințez de adâncimea devotamentului tău. Nimic din ceea ce a făcut Manuel nu a fost în zadar. El a primit cel mai prețios dar dintre toate în forma unui păun. Căci vezi tu, păunul acesta este pasărea Celui Veșnic și are putere atât asupra vieții cât și asupra morții. Așa că du-te acum, nu irosi timpul și cere-i păunului să-ți aducă sufletul lui Manuel de acolo de unde este el, în marele abis.”

Lumina stelei se stinse subit iar Isabela stătu acolo țintuită de uimire pentru tot ceea ce tocmai văzuse. Apoi fugi ca și vântul, ieși din mausoleu și intră în palat, căutând pasărea măiastră, iar când o găsi păunul își desfăcu coada și cântă. Isabela îi ceru păunului să facă ceea ce tocmai îi spusese steaua. La început pasărea cea strălucitoare se uită la fată cu nepăsare, dar după doar câteva clipe își întinse aripile și zbură sus înspre cer până când dispăru dinaintea ochilor fetei.  Păunul din acel nimic a luat în ciocul lui o sămânță nevăzută cu care se întoarse pe pământ, lăsând-o pe mormântul lui Manuel. Sămânța își făcu drum până în trupul lui Manuel unde se sădi în inima lui. Apoi, mormântul se cutremură și placa cea grea care-l acoperea plesni ca o coajă de nucă.

În ziua următoare, purtând minunatul păun pe umărul său, Manuel apăru la curte. Groaza și uimirea cuprinse întregul oraș. Clopotele bisericilor bătură din nou, căci eroul lor învinse până și însăși moartea.

Venise vremea răzbunării.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s