În ultima parte a acestei povești am să vă
dezvălui ce s-a întâmplat la doar câteva săptămâni după întoarcerea lui Manuel.
Totul s-a petrecut în timpul unui banchet dat
în cinstea unor ambasadori veniți de departe.
Într-o încăpere strălucitoare îngrămădită cu
oaspeți și răsunând de clinchetele tacâmurilor, de cântecele și de râsetele
oamenilor, fură întinse mese cu cele mai bune vinuri și gustări pe care cineva
și le-ar fi putut închipui. Dar, în miezul festivităților, Manuel se ridică și
cerând câteva clipe de liniște vorbi astfel:
”Ascultați-mă! Cu toții știți greutățile prin
care am trecut și mă credeți demn de dragostea pe care am recâștigat-o. Am
făcut tot ce mi-a stat în putință să-mi refac onoarea și să-i alung frumoasei
mele soții orice îndoieli pe care le-ar fi avut în ceea ce mă privește. Dar
nici unul dintre voi nu știe că ce s-a întâmplat a fost pricinuit de o inimă
tulburată, o inimă care dacă nu este făcută să mărturisească, nu va recunoaște
niciodată nici unul dintre necazurile pe care le-a adus asuprea mea și scumpei
mele Isabela.”
Freamătul care a pus stăpânire peste curte a
pus pe loc capăt petrecerii. Apoi, la semnul regelui, toți mesenii au tăcut.
Bohemond îl întrebă pe Manuel:
”Ce vrei să spui? Nu te-ai dus de bunăvoie să
îndeplinești toate acele sarcini ce ți-au fost date?”
”Ba da, regele meu!” răspunse tânărul apoi
continuă, ”soția mea ar putea să ne spună cine a îndemnat-o să-mi ceară toate
câte mi-a cerut, însă un jurământ o împiedică să vorbească. Chiar și așa, nici
ea nu știe întregul adevăr.”
”Nu înțeleg! Despre ce este vorba, Isabella?”
întrebă regele.
Prințesa sovăi:
”Tată…eu…eu primit acea scrisoare. Ai
văzut-o și tu. Părea scrisă de Manuel. Dacă as fi știut câte necazuri ne va
aduce, aș fi aruncat-o în foc. Tată…”
”Te rog, regele meu, nu o învinui pentru
nimic. Și eu și Isabela a trebuit să învățăm că unele lucruri nu sunt ceea ce
par, că unii oameni, în care înclinăm să ne punem încrederea, ne pot amăgi
pentru propriul lor bine.” interveni Manuel.
”Ce vrei să spui, pentru numele lui Dumnezeu?
Grăbește-te și lămurește-ne!” vorbi Bohemond, cuprins de furie.
”Așa am să fac, dar numai dacă juri să nu îi
pricinuiești nici un fel de suferință acelei persoane,” spuse Manuel.
”De ce ai cere un asemenea lucru?” întrebă
Bohemond.
”Așa e cel mai bine. Am cuvântul tău,
stăpâne?”
Regele se învoi.
”Atunci află că înainte ca toate cele să se
întâmple regina a poruncit să mă vadă deoarece dorea să îi dau trupul și
dragostea mea. După ce am refuzat-o ea și-a jurat să scape de mine și să
îndepărteze astfel amenințarea pe care o reprezentam. Și așa, a convins-o pe
Isabela să îmi încerce fidelitatea în feluri în care nimeni nu o mai făcuse
înainte. Lupta aceasta m-a costat viața. Dar vedeți, nu a fost voința cerului
ca acest complot să scape nedescoperit. L-am văzut chiar eu dar a fost prea
târziu să-l scot la iveală.”
”Ce sunt prostiile astea? Băiatul a
înnebunit,” răbufni regina.
”Poate că așa și e, dar ai fost tu, regina
mea, cea care ai plăsmuit scrisoarea cu ajutorul puternicei vrăjitoare Amala,
despre care, nu am nici o îndoială, toți cei care sunteți aici ați auzit. Nu
îți cer să recunoști asta, dar te încredințez, o vei face,” a spus Manuel.
”Ridicol!
Regele meu, insultele lui au curs asupra mea destul. Izgonește-l pe
așa-zisul tău erou de la curte. Este un adulter și, foarte posibil, un
vrăjitor. Nu te lăsa înșelat de el. Am încercat de atâtea ori să te previn în
ceea ce-l privește, dar cum ai fost orbit de aparența lui de bunătate și curaj,
am fost neputincioasă. Iar acum, privește-l cum încearcă să te uzurpeze
dându-mă pe mine la o parte. Regele meu, eu sunt singura ta pavăză în fața unei
morți sigure. Oare pe cine vei crede: pe acest parvenit viclean sau pe mereu
fidela ta soție? Arată-i acestei curți și oaspeților tăi din ce ești făcut,”
spuse regina cu dârzenie.
”Aduceți trandafirul sultanului,” porunci
Manuel. ”Vom săruta amândoi petalele florii și veți afla cu toții cine spune
adevărul și cine minte.”
”Cu siguranță, nu vei îngădui o asemenea farsă,
regele meu. Cine ar putea să ne convingă că povestea aceasta a trandafirului
este adevărată sau nu.”
”Chiar unul dintre voi doi, regina mea,” A
spus Bohemond cu aceeași determinare ca și cea a reginei. ”Dacă nici unul
dintre voi nu-și va schimba povestea după ce veți atinge trandafirul, nu ne
rămâne de făcut nouă celorlalți decât să fim de acord cu unul dintre voi, după
cum ne va călăuzi conștiința, dar dacă fie tu fie el vă veți recunoaște vina
atunci va trebui să socotim că puterea trandafirului este adevărată. Aduceți
trandafirul sultanului.”
Și așa și făcură. Iar după ce fiecare dintre
cei doi atinse floarea cu buzele sale, li se ceru din nou să spună adevărul.
Varianta lui Manuel a rămas neschimbată, dar regina își mărturisi uneltirile în
fața tuturor. Gălăgia care a urmat zgudui palatul din temelii. Regele apoi
porunci ca regina să fie izgonită de la curte, dar Isabela se ridică și vorbi:
”Tată, soțul meu și voi, toți prezenți aici,
ascultați-mă. Dacă aceasta este pedeapsa pe care i-o dați mamei mele, atunci și
eu ar trebui să mă alătur ei. Căci devreme ea a fost destul de nesăbuită să se
îndrăgostească de un bărbat mai tânăr, eu am fost și mai nesăbuită să ascult de
ea. Vinovăția mea o întrece pe a ei cu în toate felurile. Știu, vă veți uita la
ea ș-o veți judeca, dar ceea ce ea a făcut a fost deopotrivă rău și omenesc. Iar
dacă soțul meu va fi de acord cu mine, aș vrea ca noi doi să plecam din această
casă și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu o izgoniți pe regină. Lăsați-o să
trăiască în umbra păcatelor ei. Manuel, lumea aceasta nu este a noastră. Te
rog, vino să ne construim o nouă casă și să uităm de cea veche.”
”Sunt de acord, iubirea mea. Regina mea, te
iert, regele meu, mă voi ruga ca și tu să o ierți la rândul tău. Isabella, vom
merge și ne vom face acel regat despre care ai vorbit.”
Și astfel, cei doi tineri au luat păunul de
aur, steaua și trandafirul și, împreună cu doar câțiva pelerini, au călătorit
departe de tot unde nimeni nu-i putu găsi, iar acolo au înălțat o nouă cetate,
care în timp crescu și deveni casă pentru cei pribegi și cei surghiuniți în
care știința și arta înfloriră.
Cât despre cei pe care i-au lăsat în Antiohia,
nu aș ști să vă spun ce s-a întâmplat cu ei. Au îmbătrânit și au pierit, fiind
uitați așa cum mereu se întâmplă cu cei care trec prin această lume.
In the last part of this tale will disclose to
you what happened only a few weeks after Manuel’s return.
It was during at a great banquet given to
honour some foreign ambassadors.
In a resplendent hall thronged with guests
echoing with the clattering of cutleries and with people’s songs and laughter,
the tables were loaded with the best food and wine one could have ever imagined.
Yet, amid the festivities, Manuel stood up and, asking for a moment of silence,
he spoke:
“Hear me out, everyone! By now all of you know
of all my recent troubles and deem me to be a worthy man. I have done
everything in my power to restore my honour and to mitigate my beautiful wife’s
mistrust towards me. But none of you knows that what had happened was caused by
a untamed heart, one that unless made to confess, will never admit any of the
wrongdoings it has brought upon me and my dear Isabella.”
The commotion that followed brought the
celebration to an end. Then, at a sign from the king, all the guests suddenly
became silent. Bohemond asked Manuel:
“What do you mean? Wasn’t it by your own free
will that you endeavoured to go an fulfil the tasks you accomplished?”
“It was, my king. Hadn’t she sworn an oath not
to confess it, my wife should be able to tell us who made her ask of me all
those chores she did,. But even so, she doesn’t know the whole truth either,”
said Manuel.
“I don’t understand! What is he talking about,
Isabella?” the king inquired.
The princess stuttered:
“Father… I… I mean… I got that letter, you saw
it. It had Manuel’s writing on it. Had I
known how much trouble it would cause; I would
have burned it. Father…”
“Please, my king, don’t blame her for
anything. Both I and Isabella had to learn that some things are not what they
seem to be, that some people, we tend to trust, can deceive us for their own
good,” intervened Manuel.
“Then what in God’s name is going on? Be quick and bring light upon
the matter!” spoke Bohemond gripped by anger.
“I shall, but only if you swear not the harm
that person in any way,” said Manuel.
“Why would you ask for such a thing?” asked
Bohemond.
“I must. Do I have your word, my king?” asked
Manuel
The king confirmed.
“Then know that before all this started, the
queen herself wanted to see me, for she desired my body and my love. After I
refused her, she swore herself to get read of me and remove the threat I
represented. And so, she persuaded Isabella to try my loyalty in ways no one
had done it before. In the end I lost my life. But you see, it wasn’t the will
of the heavens that her majesty’s plot would go undiscovered. I saw it myself,
but it was too late for me to divulge it.”
“This is pure nonsense? The boy is out of his
mind,” the queen uttered.
“This might be true, but it was you, my queen,
the one who forged the letter with the help of the powerful sorceress Amala,
one who everyone in this room has heard about. You don’t to admit it, but let
me assure you, you will,” said Manuel.
“Ridiculous! My king, his insults have poured
on me, long enough. Ban your so-called hero from the court. He is and adulterer
and most probably a wizard. Don’t let yourself be deceived by him. I tried to
warn you about this for so many times, but you were blinded by his pretence
kindness and bravery. There was nothing I could do to undo the spell he cast on
you. And now look at him, he is trying to undermine you, by taking me out of
the way. My king, I am the only one who now stands between you and a certain
death. Who will you believe: this cunning upstart or your ever-faithful wife?
Show this court and your guests what you are made of,” said the queen with a
decisive look on her face.
“Bring forth the sultan’s rose,” said Manuel.
“We will both kiss its petals and you shall find out who is right and who is
wrong.”
“Clearly you will not allow such a sham of a
trial, my king. Who can confirm to any of us that the story about the rose is fact
or mere superstition?” said Constance.
“It will be one of you two, my queen,” said
Bohemond, talking with as much resoluteness as Constance. “If you will both
hold onto your stories after you have touched the rose, there is nothing
neither of us can do but to agree with one side or the other, but if one of you
will admit his guilt then we can only hold the rose’s power as responsible for
it. Bring forth the sultan’s flower.”
And so, they did. And after each of the two
touched the rose’s petals with his lips, they were again asked to confess. While
Manuel’s version stayed unchanged, the queen admitted her intrigue in front of
all those people. The uproar that followed shook the whole palace. The king,
immediately ordered for the queen to be banished from the court, but Isabella
stood up and spoke:
“Father, husband and all you that are present,
listen to what I have to say. If this is the punishment you assign for my
mother, then I should join her wherever she goes. For if she was foolish enough
to fall in love with a younger man, I was even more of a fool to have listened
to her. My guilt surpasses her in every way. I know you will look at her and
judge. What she had done was both wicked and human in the same time. But, if my
husband agrees with me, I would like that the two of us leave this house never
to return. People of Antioch don’t
banish your queen. Let her live in the shadow of her sins. Manuel, this world
is not ours, I beg you, let’s build ourselves a new home and forget about the
old one.”
“I agree, my sweetheart,” said Manuel and then
he turned towards the royal couple, “My queen, I forgive you, my king, I pray
that you forgive her too. Isabella, we shall ride far away this very night and
we shall forge us that kingdom you spoke of.”
And so, the two youths took the golden
peacock, the star and the rose and, together with just a few followers, they
travelled far, far away where no one could find them, and there they raised a
new citadel one that slowly grew to become a home for many wanderers and
exiles, growing into a place of great knowledge and art.
As for those they left in Antioch, I do not
know what happened to them. They grew old and died and were slowly forgotten as
it’s always happens with those who so briefly pass through this world.
Moartea
lui Manuel a adus multă suferință asupra casei lui Bohemond. Poporul fremăta de
nemulțumire. Asupra familiei regelui pluteau bănuielile unor înșelăciuni și a
intrigilor de curte. Pentru a potoli murmurul care creștea în fiecare zi,
regele a poruncit ca în onoarea tânărului să fie construit un măreț mausoleu.
Și de îndată ce acesta fu terminat, regele așeză pe piatra de mormânt a
băiatului mica stea pe care Manuel a smuls-o din sânul mării, ca o veșnică
amintire a frumuseții și virtuților prin care s-a distins. Iar de atunci
încolo, cu inima frântă, Isabela avea să treacă în fiecare zi pe la mausoleul
cel rece și impozant, plutind ca o stafie palidă printre statuile de marmoră și
rugându-se cu ardoare pentru a alunga vina ce o chinuia fără încetare.
Simțindu-se răspunzătoare pentru tot ce se întâmplase, fata nu-ți reveni
niciodată în urma acestei pierderi.
Cât
despre regină, niciodată nu se simți mai bine. Tânărul Manuel fusese pedepsit
pentru impertinența sa și ticăloșia pe care ea o înfăptui era îngropată sub o
placă grea de piatră.
Trecu
un an și, în afară de câțiva barzi și bețivi, orașul aproape că uitase totul
despre Manuel și patimile lui. Iar cum oamenii trebuiau să își vadă de viețile
lor, fermecătoarea Isabela avea să fie căsătorită în curând cu un nou
pretendent, un prinț din Edessa, un regat învecinat, întărind astfel alianțele
cruciaților împotriva numeroșilor dușmani care-i înconjurau.
*
Era o
noapte încețoșată ce înconjura monumentul în care trupul lui Manuel se odihnea
când ușa de fier se deschise cu un tunet și niște pași ușori, abia atingând
pavajul mausoleului se apropiară în grabă de mormânt. Înlăcrimată, Isabela căzu
în genunchi chiar lângă mormânt și vorbi astfel:
”Iartă-mă,
iubirea mea, pentru toate chinurile pe care ți le-am pricinuit și pentru
amarnicul sfârșit de care ai avut parte. Ai meritat o soartă mai bună, iar eu
voi avea parte de pedeapsa mea în viața aceasta și în cea care urmează. Sunt
mereu cei nevinovați și cei buni ce plătesc pentru toate păcatele noastre în
timp ce restul lumii se scaldă în deșertăciunea ei ca și cum ea ar fi cel mai
bun lucru dintre toate. Am venit să-ți pun rămas bun. În doar câteva zile mă
voi căsători cu alt bărbat. Voința tatălui meu și nevoile țării mă silesc să
accept. Dar să știi, dragul meu Manuel, tu vei fi întotdeauna adevărata mea
iubire. Să dormi în pace și să nu te întorci în această lume înainte de
sfârșitul lumii, când sunt sigură că vei pogorî din cer ca unul dintre îngerii
lui Dumnezeu.”
Isabela
tremură, înecându-se în lacrimi, dar atunci, steaua cea singuratică ce pâlpâia
pe mormântul lui Manuel se aprinse și-i vorbi fetei înmărmurite:
”Sper
că acele lacrimi ale tale sunt de bucurie. Multe sunt minunile vieții dar nici
una nu este asemenea reînvierii. Fiică a Antiohiei, privește în jur! În tot
întunericul nopții acesteia vei găsi speranță și lumină. Ți-aș fi vorbit mai
devreme, dar am vrut să mă încredințez de adâncimea devotamentului tău. Nimic
din ceea ce a făcut Manuel nu a fost în zadar. El a primit cel mai prețios dar
dintre toate în forma unui păun. Căci vezi tu, păunul acesta este pasărea Celui
Veșnic și are putere atât asupra vieții cât și asupra morții. Așa că du-te
acum, nu irosi timpul și cere-i păunului să-ți aducă sufletul lui Manuel de
acolo de unde este el, în marele abis.”
Lumina
stelei se stinse subit iar Isabela stătu acolo țintuită de uimire pentru tot
ceea ce tocmai văzuse. Apoi fugi ca și vântul, ieși din mausoleu și intră în
palat, căutând pasărea măiastră, iar când o găsi păunul își desfăcu coada și
cântă. Isabela îi ceru păunului să facă ceea ce tocmai îi spusese steaua. La
început pasărea cea strălucitoare se uită la fată cu nepăsare, dar după doar
câteva clipe își întinse aripile și zbură sus înspre cer până când dispăru
dinaintea ochilor fetei. Păunul din acel
nimic a luat în ciocul lui o sămânță nevăzută cu care se întoarse pe pământ,
lăsând-o pe mormântul lui Manuel. Sămânța își făcu drum până în trupul lui
Manuel unde se sădi în inima lui. Apoi, mormântul se cutremură și placa cea
grea care-l acoperea plesni ca o coajă de nucă.
În ziua
următoare, purtând minunatul păun pe umărul său, Manuel apăru la curte. Groaza
și uimirea cuprinse întregul oraș. Clopotele bisericilor bătură din nou, căci
eroul lor învinse până și însăși moartea.
The
death of Manuel brought munch sorrow on Bohemond’s house. The people were
whispering in discontent. Suspicion of foul play and court intrigues hanged
above every member of his family. To assuage the growing clamour the king
ordered the building of a massive mausoleum for the young man. Once this was
finished, on his tomb stone the king laid the small, shining star that Manuel
had snatched from the bosom of the cold sea, an eternal reminder of the youth’s
beauty and virtues.
Isabella
would visit the imposing mausoleum every day, floating like a pale ghost among
the marble statues and praying in a frenzy to chase away the pain and the guilt
that tormented her day and night. She blamed herself for what had happened and
never recovered from the loss of her love.
As for
the queen, she never had it better. Young Manuel had been punished for his impertinence
and all her misdemeanour lay buried with him under a heavy stone slab.
A year
passed and, apart from a few bards and drunkards, the city almost forgot all
about Manuel and his troubles. And, as people had to go on with their lives,
the dashing Isabella was soon to marry a new suitor, a prince from Edessa, a neighbouring
kingdom, thus forging a new alliance of the crusaders against the many enemies
that surrounded them.
*
It was
a night and a thick fog surrounded the monument where Manuel body rested, when
the iron door opened with a rumble and two light steps barely touching the hard
pavement of the mausoleum rushed towards the stone coffin. A tearful Isabella
kneeled right next to the tomb and uttered:
“I am
sorry, my love, for all the torments I caused you and for the sad ending I
brought upon you. You deserved better and I will have my punishment in this
life and the next. It is always the innocent and the good that pay the price
for all our sins while the rest of the world gloats in its vanity like it is
the best thing there can be. I… I came to bid you farewell for in just a few day
I am about to be betrothed to another man. The will of my father and the needs
of my country compel me, and I must accept. But know this, my dearest Manuel, you
will forever be my one true love. Rest well, and don’t return to this world of
sadness before the end of days, when I am sure you will come flying down as one
of God’s angels.”
Isabella
trembled and choked in tears, but then, the lonely star that was flickering on
Manuel’s tomb flared up and spoke to the startled girl:
“I hope
those tears of yours are tears of joy. Life gives has many wonders but there is
nothing like the one of resurrection. Daughter of Antioch look around you! In
all the darkness there is hope and there is light. I would have spoken earlier
to you, but I had to know the depth of your devotion. Nothing Manuel has done
was in vain and he received the greatest gift of all in the shape of a peacock.
For you see, that peacock is the bird of God one who has power over life as
well as over death. So, go now, waste no time and ask the bird to bring you
Manuel’s soul back from the great beyond. ”
The
star’s light suddenly faded away and Isabella stood there in awe for what she
had just witnessed. The girl then ran like the wind out of the mausoleum and
into the palace, seeking for the wonderful golden bird and when she found it
the bird puffed its tail and sang.
Isabella
asked the peacock to do what the star had just told her. The dazzling bird
looked at her with indifference, just like any other bird would have done, but
after just a few moments it spread its wings and flu away, high in the sky
until it disappeared from Isabella’s sight. The peacock passed beyond the
clouds, beyond the stars, and beyond the fire that surrounds the world and
arrived in a place where there was nothing and from that nothing it picked with
its beak an invisible seed it then took back on the Earth and left in on
Manuel’s tomb. The seed bore its way to Manuel’s body and planted itself in his
heart. Then, the tomb shook and its heavy slab cracked like a nutshell.
The
next day, carrying the wonderful peacock on his shoulder Manuel appeared at the
court. Horror and amazement gripped the whole city. The church bells tolled
once again, for their hero had now defeated even death itself.
The time for retribution had come.
Manuel tocmai aflase că iar trebuia să plece la drum, de data aceasta la curtea marelui sultan al Rumului. Ce avea să aducă de acolo era un trandafir sfânt ale cărui petale, odată atinse, îi sileau pe oameni să spună întotdeauna numai adevărul. Dar această floare era foarte bine păzită și nu erau mulți cei care s-ar fi aventurat să o ia de unde se afla.
Totuși, Manuel înlătură încă o dată
toate fricile și călări peste munți până când, într-o zi, ajunse la porțile
orașului în care pătrunse pretinzând că era un negustor persan.
Când se lăsă noaptea Manuel se strădui să afle o cale în interiorul palatului, dar oriunde se uită oștenii înarmați până în dinți stăteau de pază peste tot pe zidurile cele înalte de piatră. Un pătrar de lună argintie răsări și pe cer și lumină întunericul, îngreunând și mai mult sarcina lui Manuel.
Dar apoi, ca de nicăieri, mugetele unor
goarne au cutremurat aerul miezului de noapte. O oștire numeroasă tocmai ce
venise cu împăratul lor din Constantinopol, înconjurară orașul și au început să
semene groaza printre locuitorii cetății. Cum se putu oare ca o oștire atât de
mare să treacă nevăzută de toate iscoadele sultanului? Dar acum era mult prea
târziu pentru asemenea întrebări. Orașul trebuia să se apere. În confuzia care
urmă, mulți dintre paznicii sultanului părăsiră palatul pentru a lupta pe
zidurile cetății. Atunci, acel simț neobișnuit pe care Manuel îl dobândi când
își sacrifică ochiul, îl conduse la o mică ușă din spatele palatului. În graba
lor, oștenii care au ieșit pe ea o uitaseră descuiată. Manuel a intrat pe acolo
și a început să umble prin palat ca și cum ar fi cunoscut fiecare colț, fiecare
coridor și fiecare încăpere. Așa a ajuns, nevăzut de nimeni, să găsească
sfântul trandafir ce era ascuns într-o somptuoasă curte interioară decorată cu
stâlpi, arcuri înalte și patru fântâni minunate. Sub lumina lunii larma
luptelor se stinse în depărtare. Tot ce Manuel putea auzi acum erau fluieratul
câtorva greieri și susurul leneș al apei din fântâni. Trandafirul era în
mijlocul curții, împrejmuit de un ramurile sale spinoase. Avea o singură floare
măreață și strălucitoare, aflată în inima acelor crengi încolăcite. Pentru a
ajunge la ea, Manuel a trebuit să treacă printre acei spini, care îi zgâriară
și-l înțepară până la sânge. Ah, Manuel, de ce puterea ta de-a vedea lucruri
te-a părăsit tocmai aici?
Băiatul a cules floarea, ascunzând-o la
piept. Apoi, a ieșit din palat așa cum a și intrat și, reușind să treacă de
ambele armate, se coborî pe zidurile cetății, fură un cal și călări înapoi spre
Antiohia.
Odată ce trecu de porțile cetății a mers la Isabela și dădu floarea. Era o dimineață frumoasă de vară. Fata-l privi pe încântătorul Manuel și, nepăsătoare la toți cei din jur, îl îmbrățișă cu dragoste. Dar la numai câteva clipe după aceea un tremur cumplit îl cuprinse pe Manuel azvârlindu-l la pământ. O spumă groasă și albă a început să-i iasă pe la colțurile gurii și tânărul se răsuci de durere. Cuprins de disperare, Manuel o privi pe Isabella pentru o ultimă oară, strigându-i numele, apoi, după câteva minute cumplite, a murit otrăvit de spinii otrăviți ai trandafirului sfânt. Acesta a fost adevăratul secret ce păzea minunata comoară a marelui sultan.
Manuel had just found out that was to set off once again, this time to the court of the great sultan of Rum. What he had to bring from there was a holy rose whose petals once touched always compelled people to tell the truth. But this flower was heavily guarded and there were not many who would dare to venture and take it from the place where it lay?
Yet, again, Manuel put aside all fears and rode across the mountains until one day he arrived at the gates of the sultan’s city, which he entered pretending to be a Persian a merchant.
When night fell Manuel struggled to
find a way inside the palace, but everywhere he looked heavily armed guards
were watching it from high up on the stone walls. A silver crescent moon then
rose up a brightened the darkness, making Manuel’s quest even harder.
But then, out of nowhere, the blows of
a thousand horns shook the midnight air. A great host of soldiers coming with
their emperor from Constantinople surrounded the city and started wreaking
panic among its people. How was it that such a great army had passed unobserved
by their scouts, no one understood? But now it was too late. The city had to
defend itself. In the confusion that followed, many of the sultan’s guards left
the palace to go fight on the walls. It was then that the mysterious sight
Manuel had acquired when he sacrificed his eye led him to a small door behind
the palace. It their frenzy, some of the guards who rushed out through it had
left it open. Manuel entered that door and walked around a palace he had never
seen, knowing its every corner, its every hallway, and its every room. This is
how, unseen by anyone, Manuel found the holy rose hidden in a lavish inner
court with its pillars, and arches, and four whispering marble fountains. Under
the light of the moon the turmoil of the fight subsided in the distance. All
Manuel could hear now were a few crickets and the lazy trickling of those
fountains. The rose stood in the middle, surrounded by its thorny wreathing
bush. It had only one majestic, glowing bloom right in the heart of all those
entwined branches. To get to it, Manuel had to pass through its sharp thorns
who scratched and stung him without mercy. Ah Manuel, why was it that right
here your second sight had to fail you?
The boy picked the flower and hid it in
his shirt. He then got out of the palace the same way he got in and, eluding
both armies, he climbed down the city walls, stole a horse and rode way back to
Antioch.
Once he crossed his city’s gates he went to Isabella and gave her the rose. It was a beautiful summer morning. The girl gazed at her charming Manuel and, ignoring everyone around, she embraced the boy. But only a few seconds after a terrible shiver took over Manuel, throwing him to the ground. A thick, white foam started to pour from his mouth and the youth coiled in pain. With a desperate grimace, he looked for one last time at Isabella and screamed her name, then, after some excruciating five minutes he died killed by the holy rose’s poisoned thorns. That had been the real secret behind the great sultan’s rose safety.
