We Are Light

Come, let’s buy a cat and play with its instincts,

It will go chasing, we will be happy,

And once we’ll get bored with all of its frisking,

Alice, my dear, we’ll buy us a puppy.

We’re weapons for others and die in their fight,

But something reminds us we’re more, we are light.

The Piano

The Piano

I dreamt I played a piano,

I stroked its strings of gold,

My fingers then got numb,

But with my lips I told

The stories of my songs

With notes turned into words

And with a pen I pinched

My voice’s golden cords.

Our kind is made of strings

That vibrate at the sight

Of what inspires us,

And fills us with its light.

Călărețul

Prin stepa cea largă

Cu lanuri de iarbă

Venea în galop

Lovind cu potop

Un cal roșcovan

La coamă bălan.

Pe el aplecat,

C-un ochi bulbucat

Și sânge pe față,

Privind ca prin ceață,

Un tânăr gemea,

De piept se ținea.

De neam era scit,

Un păr înnegrit

Din cap îi ieșea

Și fruntea-i lucea

Cu multă sudoare

Ca roua pe-o floare.

Mergea înspre seară,

Mergea ca să moară

La capăt de zare

Spre soare răsare,

El singur scăpat

Din câți au plecat –

La luptă-n câmpie.

Trei sute ș-o mie

De sciți ce-au căzut

Când, vai, s-au bătut

C-o hoardă-nrăită,

Din Iad răsărită.

Obiect ornamental de aur reprezentânt un călăreț scit

Iar hâzii barbari

Cu iuți armăsari,

Pe scit l-au ajuns

Ș-apoi l-au străpuns

Cu multă răbdare

La drumul cel mare.

El astfel rănit

Din nou a fugit,

Dar viața-l lăsă,

Prin răni se vărsă.

Ș-acum pribegea,

De-abia se ținea.

Când, iată, departe

Din steaua lui Marte

Ce-n cer se ivi

O rază porni,

Spre ea îl chemă;

Bărbatul plecă.

Ajuns, se opri

Și-n față-i ieși

Un pom minunat

Din aur curat

Cu pietre-atârnate

Pe el, nestemate.

Sub pom așteptau

Doi zei și strigau

Că toate vor trece

Ca apa cea rece

Și viața și faima,

Necazul și spaima.

Închizătoare de aur pentru o centură scită

Cei doi îl luară

Pe scit și-l culcară

Acolo-n lumină

Sub bolta ce plină

De fructe și frunze

Căci moartea-l ajunse.

Dar zeii-i cântară

Și nu îl lăsară

Să rătăcească

Prin stepa lumească

Și-n crugu-nstelat

Cei trei au zburat.

Manuel și Cele Două Inimi

7. Cea de-a doua încercare

Câteva zile mai târziu, Manuel primi o scrisoare semnată de Isabela în care citi următoarele:

”Iubitul meu, tot ce îmi doresc este să fii alături de mine, dar rănile pe care infidelitatea ta le-au lăsat încă sângerează. Te rog nu renunța la dragostea noastră și dovedește-mi pentru a doua oară că în inima ta nu este loc pentru nimeni altcineva în afară de mine. Dragul meu Manuel, adu-mi o stea de pe cer și voi uita tot ce-a fost între noi.”

Zăpăcit, Manuel abia dacă mai recunoscu glasul soției sale în acele câteva rânduri și pe bună dreptate, căci ele fuseseră scrise la îndemnul reginei, care, după ce văzuse minunatul păun de aur, nutrea acum și mai multă ură pentru băiat. Dar această nouă sarcină avea să-l țină departe de ea și de fiica ei odată și pentru totdeauna, pedepsindu-i tânărului îndrăzneala și răzbunând-o pe regină.

Multe nopți la rând Manuel contemplă cerul înstelat cu nesfârșitele-i câmpii întunecate și constelațiile sale călătoare. Uneori, închizându-și ochii, credea că putea auzi o muzică venind dinspre ele. Dar cea mai strălucitoare stea dintre toate cele ce erau era frumoasa lui Isabela și cel mai clar sunet care-i fusese dat să audă vreodată fusese cel al vocii ei. Se întreba apoi cum ar fi putut oare să izbândească, cum ar fi putut să-i aducă soției sale ceea cee a-i ceruse.

Răspunsul îi veni într-o noapte senină când din nou privea înspre cer și văzu o mică stea ce căzu undeva în apus, scufundându-se în marea cea nemărginită.

Băiatul nu ezită nici măcar o clipă. Părăsi Antiohia în chiar atunci și ajunse pe țărmul Mediteranei în dimineața imediat următoare. Îndreptându-se înspre soare apune într-o barcă cumpărată de la un pescar, Manuel a fost dus departe de țărm de briza cea ușoară ce sufla peste ape.

De data aceasta nu mai fusese călăuzit de o umbră îndepărtată ci de lumina albastră a stelei ce izvora din străfundul apelor, asemănându-se razelor unui far scufundat, iar când într-un sfârșit ajunse in locul în care steaua căzuse în mare, privi în adâncuri și văzu un punct alb și singuratic ce se stătea pe fundul apei. Găsise ceea ce căuta. Manuel luă o gură de aer, se afundă în abis și înotă în miezul acelui fluviu de lumină ce venea din adâncuri. Era un drum lung până în la fundul mării și înapoi, dar băiatul înotă fără încetare până rămase fără aer în piept. Trezindu-se undeva la jumătatea drumului, Manuel începu să se sufoce și să se zbată cu groază. Nu mai avea cum să înainteze și nici nu mai avea cum să facă cale întoarsă. Fără nici o îndoială s-ar fi înecat, dar un sărut rece și neașteptat îl umplu cu viață. Când Manuel își reveni, era în brațele unei nimfe, care văzând că era în primejdie, îi sări în ajutor și așa băiatul a ajuns în sfârșit pe fundul mării unde, înghițită de apele sărate, steaua se stingea încet. Corpul ceresc era o sferă îndeajuns de mică încât băiatul să o poată lua în mână, dar lumina ei se împrăștia pe sute de mile în jur. Manuel a luat steaua și, tras din adâncuri de fermecătoarea femeie din tărâmul apelor, scăpă de o moarte cumplită.

De îndată ce-au ajuns la suprafață el i-a mulțumit nimfei și s-a urcat in barcă, începând să vâslească înspre țărmurile răsăritene. Dar făptura marină nu-l lăsă să plece. Îl salvase datorită frumuseții lui deosebite, iar acum Manuel trebuia să stea alături de ea pentru totdeauna. Când Manuel refuză, nimfa scutură barca cu furie, amenințându-l pe tânăr că avea să-l sfâșie în bucăți. Știind cât de sângeroase puteau fi aceste creaturi ale mării, Manuel îi ceru iertare nimfei și-i istorisi povestea lui, apoi se jură că-i va da orice în schimbul libertății. La care nimfa îl privi în ochi și-i spuse:

”Bunul meu om, ceea ce-mi ceri este cu neputință. Nu este nimic să-mi poți da și eu să nu am deja. Dar pari să ai un suflet mai curat decât apa din care m-am născut. Acum știu că niciodată nu îmi vei aparține. De aceea tot ceea ce-ți dai este unul din ochii tăi, să-mi amintească de tine. Doar așa mă voi încredința de curajul tău și te voi lăsa să pleci.”

Și astfel, sărmanul Manuel și-a scos singur ochiul cel drept oferindu-i-l nimfei. 

Astfel eliberat, tânărul pe jumătate orb se înturnă în Antiohia. Dar cât încă era pe drum, ceva întunecat se strecură în inima lui ca și cum pierderea unuia dintre ochi îi dădu puterea să vadă lucruri ascunse și pentru prima oară băiatul putu să recunoască cauza tuturor greutăților sale.

Când ajunse în oraș ținând în mâinile sale Steaua cea albă și strălucitoare, se închină în fața curtenilor și apoi puse sfera cerească la picioarele reginei.

Nimeni nu a înțeles gestul lui în afară de Constanța, care acum simți cum ceva se schimbase în Manuel. Steaua a fost apoi alezată într-o cutie de fildeș și dusă în camera Isabelei, iar Manuel s-a alăturat din nou familiei sale. De acolo el i-a trimis Isabelei câteva rânduri. Răspunsul a venit trei zile mai târziu. Nu era cel la care s-ar fi așteptat.

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-and-the-two-hearts-7/

Manuel and The Two Hearts

7. The second trial

A few days later Manuel received a letter which appeared to have been written by Isabella. The letter contained the following:

“My love, I wish nothing more than to have you by my side, but the wounds that were left by your infidelity are still bleeding. Please do not forsake our love and prove me for a second time that there can be no one else in your heart but me. Beloved Manuel, bring me a star from the sky and I shall forget the past.”

Dumbfounded, Manuel could barely recognise his wife voice in those words and he was right to do so, for the letter had been written at the queen’s urging, who, after seeing the incredible golden peacock hated him even more. But this request she now made would keep Manuel away from both her and Isabella forever, punishing his defiance and avenging her pride.

For many nights to come Manuel contemplated the beautiful sky, with its endless dark plains and its travelling constellations. Sometimes, when he closed   his eyes, he thought he could hear a music coming from above. Yet the brightest star of all was his fair Isabella and the purest sound he longed for was the one of her voice. He then wondered how to do it, how on earth could he bring her the star she wanted.

The answer came to him on the brightest night of all. Manuel was again gazing at the sky when he saw one tiny star falling somewhere in the West, sinking in the great sea.

The boy didn’t hesitate for one moment. He left Antioch that very moment reaching the shores of the Mediterranean on the coming morning. Heading towards the sunset on a boat he bought from a fisherman, Manuel was carried far away offshore by the light sea breeze.

This time he wasn’t led by a distant shadow but by the star’s blue light plunging out from below the waters like the beam of a sunken far, and, when finally reached the place where the star fell into the sea, he stared into the depths and saw a lonely white dot resting on the sea bed. He had found what he was looking for. Manuel then took a deep breath; he dived into the abyss and swam right into the stream of light that came towards him. It was a long way to the sea floor and back, nevertheless Manuel went on until he ran out of air. Hanging half-way below the surface, he started to choke and to squirm, gripped by terror. The was no way he could go on, no way to turn back. The boy would have drowned for sure if it hadn’t been for a sudden, cold kiss which filled him with the breath of life. Manuel came back to his senses to see himself in the embrace of a lovely sea nymph who jumped to his aid. It was because of her that he finally reached the depts of the sea where the star was being slowly extinguished by the salty water. The heavenly body was just a small orb he could hold in the palm of his hand, but the stream of light it diffused, spread for hundreds of miles around. The boy grabbed it and pulled by the enchanting sea woman he escaped a horrible death.

Once they reached the surface, he thanked the nymph and jumped inside the boat, rowing towards the Eastern shores. But the sea creature sopped him. She had saved him only because of his unearthly beauty and now he had to stay with her forever. When Manuel refused, the furious nymph shook the boat and threatened the shred Manuel into pieces. Knowing how bloodthirsty sea creatures could be, Manuel asked for her forgiveness and told her his whole story, begging her to let him sail away. The nymph looked him in the eyes and said:

“My gentle human, what you ask of me is   almost impossible. But you seem have an honest heart, one that will never fall for me. That is why, I will let you leave if you to give me one of your eyes to remind me of you and to be an undoubtable proof of your valour.”

And so, poor Manuel gorged his right eye out and offered it to the sea nymph.

Once free, the half-blind youth went back to Antioch.  But while still on his way, something dark crept in Manuel’s soul as if the loss of that eye had given him a second sight and for the first time, he came to recognise the source of all his hardships.

When he reached the city, he bowed in front of the court and placed the glowing white star at the feet of none other but the queen.

Apart from Constance, everyone failed to understand the gesture. The queen sensed that somehow Manuel wasn’t the same anymore.  

The star was then sealed away in an ivory box and taken to Isabella’s chamber while Manuel re-joined his family. From there he wrote a short note to his wife. The reply arrived three days later, and it wasn’t at all what he had expected…

https://poemefarastapan.com/2019/06/25/manuel-si-cele-doua-inimi-7/

Bătrânul poet

La casa de piatră prin praf și prin scrum

În prag stă bătrânul privind înspre drum,

Cu hainele vechi și părul albit,

De vreme uitat, de toți ocolit.

Din hornul înalt se-nalță mult fum,

Bătrânul deschide un negru volum,

Apoi ochelarii și-i trage pe nas

Vorbind c-un motan roșcat, mic și gras.

Orașul cu blocuri, de vară încins,

Apare departe murdar și întins,

Iar strada cu garduri și case-ncropite

Se-ascunde de el sub vii ofilite.

Bătrânul citește și seara se lasă

Apoi se ridică și intră în casă.

În spatele ușii ce-ncet s-a închis

Se duce la masă, se pune pe scris.

Nu pierde poetul că lumii nu-i pasă

De el, pierde lumea de gând sărăcită

Și moare urâtă și moare pocită

De lucruri deșarte și hulă atrasă. ^��N �

Manuel și Cele Două Inimi

6. Prima încercare

După ce-și pregăti plecarea în grabă, de cum răsări soarele, Manuel părăsi Antiohia îndreptându-se înspre răsărit. I-a luat multe zile, dar, de cum ajunse pe malurile Eufratului își făcu o plută și porni în jos pe apele cele reci și învolburate ale râului, încercând să nu se ciocnească de stâncile care-i stăteau în cale. Pe măsură ce râul crescu, albia-i lărgindu-se, apa se mai potoli și-l purtă pe tânăr încet înspre mare, iar odată ce ajunse la ea, pluti pe apele-i liniștite timp de câteva săptămâni, dar fără să întâlnească frumoasa insulă. Se părea că totul fusese o înșelăciune pentru a-l trimite la pierzare.

Apoi, într-o noapte friguroasă Manuel ochi o mică ridicătură de pământ undeva în larg. Când însă răsări soarele, aceasta dispăruse și odată cu ea și speranțele lui Manuel, iar ceea ce era și mai rău, apa și mâncarea îi erau pe terminate.  Totuși, în noaptea următoare din nou văzu acea stranie movilă profilându-se în depărtare. Cu ultimele sale puteri se îndreptă înspre ea. Era ultima sa șansă de a mai ajunge undeva. Cu lumina zilei, veni și deznădejdea. Orice fusese acea întruchipare, ea se făcuse nevăzută. Dar Manuel ținu cursul, vâslind între ținta lui închipuită. Cu fiecare noapte, acea umbră cândva atât de măruntă, creștea tot mai mult, ca apoi odată cu venirea dimineții ea să se facă nevăzută. Manuel făcu bine că nu renunță să ajungă într-acel loc. Era limpede că un fel de vrajă îl împiedica în a vedea ridicătura în timpul zilei.

Și astfel, în cea de-a șaptea noapte, tânărul ajunse pe țărmul unei insule acoperită în întregime cu păduri cum niciodată nu-i mai fusese dat să vadă. Pătrunzând în desișul  acesteia, Manuel descoperi fel de fel de arătări. Oriunde privea, erau fructe și flori de mărimi neobișnuite, bancuri de pești zburători, broaște și șerpi uriași, bouri cu coarne înfricoșătoare, elefanți cu două capete, căprioare albe, acoperite cu nestemate, fluturi care apăreau și dispăreau prin aer, după placul lor și fel de fel de fiare nemaiîntâlnite.

Insula era străbătută de nenumărate pâraie și toate păreau să vină dintr-un singur loc, din mijlocul acesteia. Pe cursul acelor ape veneau niște sunete domoale și eterice, însă pe măsură ce Manuel se adânci în pădure acele sunete deveniră din ce în ce mai puternice. Așa ajunse într-o câmpie ce avea în mijlocul ei un lac, din care izvorau toate acele pâraie. Pe acel lac se afla o insulă năpădită de o mulțime de păuni cu pene de toate culorile. Păsările țipau ca nebune în jurul unui copac înalt, iar cățărat pe una dintre ramurile acelui copac băiatul mai văzu un minunat păun de aur. Pasărea își deschise aripile alungându-i pe toți ceilalți păuni, care se ridicară într-un nor scâteietor, răspândindu-se pe insulă. După aceea, cel ce părea a fi regele păunilor căzu într-un somn adânc.

*

Manuel se folosi de acel prilej și înotă înspre insulă, cățărându-se în copac și apropiindu-se cât putu de tare de pasărea adormită. Dar când fu cât pe ce să îl înhațe, păunul se trezi și zbură sus de tot, în vârful copacului, unde Manuel nu avea cum să îl ajungă.

Băiatul se coborâ din copac, străduindu-se să găsească o cale de a-l prinde pe păun, gândindu-se mereu la Isabela care-l aștepta departe peste mare, în Antiohia. Nu mult după aceea, toată larma pădurii încetă. Trezindu-se singur în acea sălbăticie, Manuel începu să simtă nevoile trupului. Răpus de foame, de sete și de oboseală mai întâi încercă să bea niște apă din acel lac, dar aceasta se retrase sub pământ ca și cum nici nu ar fi fost. Flămând, văzu cum copacul de lângă el era burdușit cu fructe, dar când luă unul, acesta putrezi și se prefăcu în cenușă. Cum era mult prea ostenit să mai încerce a prinde păunul de aur, Manuel se întinse pe pământ gândindu-se să doarmă pentru câteva ceasuri, dar o voce ce veni din iarbă, îi vorbi astfel:

”Tinere, dacă cumva vei adormi, vei fi nemijlocit înghițit de-acestă insulă. Uită-te în jur, tot ceea ce vezi se hrănește din trupurile celor care au încercat să prindă pasărea de aur. Părăsește din acest loc blestemat. Și eu am fost un om cândva. Am venit aici crezând că odată ce voi pune mâna pe pasărea de aur mă voi îmbogăți și-mi voi îndeplini toate dorințele. Privește însă ce-am ajuns. Sunt doar o grămadă de pământ și rădăcini, hrana neputincioasă a furnicilor care colcăie prin mine. Le simt toate mușcăturile usturătoare, dar nu mă pot apăra de ele. Nu-mi împărătși calvarul. Pleacă și nu te mai întoarce sau vei ajunge ca și mine, pe jumătate viu, pe jumătate mort, veșnic prizonier aici.” Vocea se opri.

Manuel pricepu că sarcina ce o avea era cu neputință de îndeplinit. Își închise ochii pentru o clipă și o văzu pe gingașa Isabela. Venise atât de departe. Venise doar pentru dragostea sa. Dar vai, fără ca nici măcar să știe tânărul căzu pradă somnului aducător de moarte. Când înțelesese că era înlănțuit visului fără de sfârșit era deja prea târziu. Simți cum rădăcinile cele subțiri ale copacului îi pătrundeau pe sub piele, trăgându-l în pământ. Încercă să se lupte cu ele, dar nu avea nici o putere. Deznădăjduit, șopti numele tinerei sale soții și văzu două aripi ce băteau deasupra capului său…

*

” Manuel, să știi că nu mă las prins decât în vis și asta pentru că visele mereu îmi dezvăluie adevărata fire a unui om. Cei mai mulți care au venit aici, au încercat să mă aibă pentru propia lor mărire. Ceea ce au primit în schimb au fost chinurile unei veșnice damnări. Dar tu cauți să-ți salvezi iubirea și de aceea eu nu te pot birui. Am găsit numai câțiva oameni demni să-mi fie stăpâni, Tu ești unul dintre ei. Te eliberez din vraja mea. Trezește-te!”

Băiatul își deschise ochii și-l găsi pe păun alături de el. Sufletul lui cel curat îl izbăvise și aduse pasărea pe pământ. Astfel reuși Manuel să ducă la capăt prima încercare. Dar, rămas fără nici un fel de merinde, acum se gândea cu groază la drumul de întoarcere. Dar dintr-o dată păunul se scutură, crescu de zece ori, își întinse aripile și țipă, chemându-l pe Manuel să se urce pe spinarea lui. Și iată așa zburară cei doi înapoi înspre Antiohia.

*

Închipuiți-vă uimirea celor din cetate când îl văzură pe băiat rotindu-se sus de tot, deasupra turnurilor zvelte, călare pe un păun uriaș cu penele cu totul și cu totul de aur.

Odată ce au ajuns pe pământ, păunul se întoarse la mărimea lui obișnuită fiind dus întruna din grădinile palatului, unde-și petrecea cea mai mare parte a zilelor curățindu-se și înfoindu-și minunata coadă în fața curtenilor, ce-l priveau încântați.

Cât despre Manuel, se întoarse la casa mamei sale de unde-i trimise vorbă Isabelei cerându-i să-l primească înapoi. Sărmanul spera că toate greutățile lor se terminaseră. Isabela dădu să-l vadă numaidecât, dar mama ei, roasă de gelozie o opri și o îndemnă să nu cedeze cu atâta ușurință. Regina scorni că Manuel prinse pasărea din noroc. Dar erau și alte căi să-l facă să-și dovedească devotamentul și ea avea să le găsească.

Manuel and The Two Hearts

6. The first trial

After preparing a swift departure, early on the next day Manuel left Antioch and went Eastwards. It took him many days, but once he reached the banks of the mighty Euphrates, he built a raft and floated down the cold, rapid waters, struggling not to crush into the massive rocks that stood in his way. As the river widened, the flow of water slowed down, slowly carrying him towards the endless, deep sea. And when he reached it, he kept on floating on the calm waters for weeks, but he didn’t find the beautiful island and its fantastic dwellers. Maybe it all had been just a lie meant to send him to his doom.

Then, one cold night, somewhere on the high seas, Manuel spotted a small outcrop. But by morning the distant promontory had vanished, and so did the boy’s hopes. What made things worse, his food and water were nearly gone. Yet, the next night he again saw that strange mound, looming in the distance. Feeling how his strength was flowing out of his body, he sailed for it. That was his last chance of getting anywhere. With the new daylight came another disappointment. Whatever that thing was, it was nowhere in sight. However, Manuel stayed on course, oaring towards the inexistent destination. And with every passing night the once small shadow reappeared growing larger and larger only to disappear in the morning. He had done well not to give up to desolation and stop from reaching it. It became clear that some sort of magic impeded Manuel from seeing the outcrop in clear daylight. And so, on the seventh night he finally arrived on the shores of an island, all covered with forests the like he had never seen before. Manuel crept inside those woods to see them populated with all sorts creatures having many odd shapes and ravishing, bright colours. There were fruits and flowers of incredible sizes, swarms of flying fish, giant reptiles and frogs, buffalos with magnificent, spiralling horns, two headed elephants, white deer, covered with gemstones, airy butterflies who dissolved into thin air like smoke, and all sorts of other unknown creatures.

The island was crossed by a network of small rivers, and all seemed to flow from one single place in its centre. Fade, eerie sounds came down the water streams, but as Manuel advanced deeper inside the forest, they became louder. He then found an open plain, and in the middle of that plain there was a pond, the source of all those streams. What was even more bizarre, on the pond there was a small island thronged by hundreds of peacocks. Their plumage came in all colours ant they were singing in a frenzy around a tall tree and perched on one its branches there was a radiant golden peacock. The bird spanned its metallic wings and chased away all the other peacocks, who rose in a dazzling swirl, spreading across the island. After that, the king of peacocks fell asleep.

*

Manuel sought the chance and swam across to that small patch of land, and crawling towards the three, he climbed on it getting as close as he could to the sleeping bird. But just before he could grab it, the peacock awoke and flu away on another branch, where Manuel couldn’t reach it.

The boy went down, trying how to find a way to catch the sly peacock, always thinking of his beloved Isabella who was waiting for him, far away in Antioch.

Not long after, all the noises of the forest halted. Alone in that wilderness, Manuel started to be harassed by his body’s needs. Beleaguered by thirst, hunger and fatigue he first went to drink some water from the pond, but went he tried to take some in his palm, the waters withdrew under the ground. Hungry, he saw that the three was full of fruits, but when he grabbed one of them, the fruit withered away and turned into ash. Too tired to think about the bird, Manuel laid on the ground and thought of dozing off for a few minutes, but a voice came from under the grass and spoke to him:

“Young man, if you fall asleep, you’ll be swallowed by this island. All that beauty you see thrives on the bodies of those who hoped to catch the golden bird. Go back and never return to this cursed place! I was a man like you once. I came here thinking this golden bird would make me rich, that it would help me fulfil all my desires. But now, look at me, look what I’ve become. I am just a pile of soil and roots; defenceless food for the ants that crawl inside me. I feel their stinging bites, but I cannot defend myself. Don’t share my torment. Run away from here, for if you sleep, you’ll be always trapped in here, half dead and half alive, just like the me.” The voice stopped.

Manuel understood this was a task he could never accomplish. Weakened by the many nights on the sea, he closed his heavy eye lids for a moment and saw Isabella. It was just for her he had come so far. He sought no fortune, no fame. He lived only for his love. Alas, without even knowing he slipped into the sleep of death. When he realised that he had fallen into that never-ending dream, it was already too late. He felt the thin roots of the three piercing his skin and dragging him under the earth. He tried to fight them but had no more power. Hopeless, Manuel whispered his young wife’s name. The last thing he heard were some wings flapping above his head…

*

“Manuel, I only let myself caught in dreams, for dreams always reveal a man’s true nature, his deepest thoughts. Most of those who came here have tried to have me for their own vain desires. What they got instead was eternal damnation. But you seek to save your love and that I cannot vanquish. So far, I’ve met only a few mortals to be worthy of me. You’re among them. I free you from my course. Wake up!”

The boy opened his eyes and found the golden peacock sitting right next to him. His kind soul had saved him and brought the bird down to the ground.

 And so, the youth had managed to complete the task. But now he started to contemplate at his long way back. He had no more food and water, neither could he get them from that island. Then, like somehow it had read Manuel’s mind, the peacock shook its feathers and grew tenfold in size. Spreading its long, golden wings it shrieked and waited for Manuel to climb on its back. Once that happened, the two flew back to Antioch.

*

Imagine the amazement of all those living in the city when they saw the boy circling on the back of a giant golden peacock high above the lofty, slender towers.

Once the landed, the peacock returned to its previous size and was taken in one of the palace gardens, where he spent much of the days grooming itself and displaying its glittering plumage to the astounded people at the court.

 As for Manuel, he returned to his mother house and from where he sent a message to Isabella, waiting for her response. Tee poor youth hoped their troubles were finally over.

Relieved, Isabella, wanted to see him right away, but her jealous mother reminded her of the letter and persuaded her not to give up with such an ease. Manuel must have caught the bird out of sheer luck. There were better ways to prove his devotion to his wife and she will find them.

Manuel și Cele Două Inimi

5. Uneltirea

Regina îl îndrăgise pe Manuel din prima clipă în care îl zărise. La început, prevăzătoare, se abținuse să-i facă orice fel de avansuri tânărului, dar după un timp, dragostea ei deveni mai puternică decât cugetul și acționă. Acum, înțelegând că Manuel nu-i va aparține niciodată și că urmările necugetării sale îi vor afecta poziția la palat, trebuia să scape de tânăr cu orice preț.

Astfel, într-o noapte, înveșmântată într-o mantie întunecată, regina părăsi Antiohia gonind pe un armăsar și după câteva ceasuri ajunse la un mic bordei aflat la marginea unei păduri întunecate. Bătu la ușă, iar dinăuntru îi răspunse vocea aspră a unei bătrâne care, odată ce-și recunoscu oaspetele deschise numaidecât, lăsând-o pe regină să intre. Constanța venise să se întrevadă cu cel mai de nădejde sfetnic al ei, cea mai puternică vrăjitoare din Levant. Furioasă, ea îi povesti bătrânei că toate farmecele și licorile pe care îi le dăduse pentru a-l cuceri pe Manuel nu fură bune de nimic și că tot ce-i mai rămânea de făcut acum era să-l nimicească pe băiat. Știind-o prea bine pe stăpâna ei, vrăjitoarea încuviință. Așezându-se la o masă, aprinsese o lumânare, luă o foaie de hârtie, o pană și cerneală apoi, privind printr-un ochean fermecat, începuse să scrie ceva. De îndată ce termină, îi dădu scrisoare aceea reginei spunându-i că așternu pe ea întocmai scrisul de mână al lui Manuel. Scrierea mincinoasă era o confesiune de dragoste făcută fiicei unui nobil, cunoscută în tot regatul pentru frumusețea ei. Tot ceea ce trebuia regina să facă era să-i arate acea înșelăciune Isabelei. Geloasă, prințesa avea să-și piardă încrederea în soțul ei, care cu siguranță ar fi fost surghiunite de la curte pentru faptele sale.

Mulțumită, Constanța se înapoie la palat și în următoarea zi se apropie de Isabela. Cu ochii înlăcrimați, prefăcuta regină îi arătă scrisoarea fetei sale, încredințându-i acea așa-zisă taină pe care numai ele două și presupușii îndrăgostiți o cunoșteau. Sărmana Isabela fusese zdrobită. Sufletul îi era înnecat de suferintă. Manuel fusese lumea ei, iar acum această lume se nărui. Îndemnată de mama ei să nu divulge de unde primise acea scrisoare Isabela îl înfruntă pe Manuel, cerându-i o bucată de hârtie scrisă cu mâna lui apoi îl acuză de infidelitate, arătându-i scrisoarea vrăjitoarei. În timp ce Manuel citi acea mărturie a unei aventuri închipuite, chipul lui se umplu de durere și mânie. Căzând în genunchi băiatul se jură pe tot ce avea mai sfânt că totul era o unletire împotriva vieții lui și a iubirii ce i-o purta Isabelei. Prințesa însă se uita la el cu privirea unui strain. Atunci, Manuel se ridică și se decise să lupte pentru iubirea lor. Înapoindu-i scrisoarea soției sale îi vorbi acesteia:

”Nu pot smulge semințele îndoielii din inima ta. Nu am șiretenia acelora care mi-au înscenat povestea aceasta. Dacă aș fi un altfel de om aș renunța acum la tine, dar sunt cel pe care mereu l-ai știut și l-ai prețuit. Voi îndrepta necistea care ți-a fost făcută cum voi ști mai bine. Voi semăna o nouă dragoste în inima ta. Cere-mi orice și am să fac. Până când te vei horărî voi pleca de la curte. Mă vei găsi în casa mamei mele.”

Manuel părăsi încăperea lăsând-o în urma lui pe Isabela care stătea țintuită locului, deznădăjduită și speriată. Însă, după doar câteva clipe fugi la mama sa, imporând-o să o ajute să-și salveze iubirea. Regina o încredință că-i va da tot sprijinul, dar că-i trebuia puțin timp de cugetare. În următoarea zi Constanța merse din nou la bătrâna vrăjitoare, se sfătui cu ea și întocându-se la palat o căută numaidecât pe fiica ei. Îmbrățișând-o, ei îi vorbi astfel Isabelei:

”Scumpa mea fată, dorința unui bărbat vine și pleacă la fel de repede ca o ploaie de vară. Cel pe care îl iubești nu te mai dorește. Sângele lui înfocat tânjește după o alta. Dar daca chiar îl vrei înapoi și el este gată să-ți dovedească cât prețuiește, află că la gurile râului Eufrat se află o insula uitată de lume și pe acea insula este o grădină cu flori și jivine cum altele nu mai sunt nici pe pământ și nici în cele șapte ceruri de deasupra. În mijlocul acelei grădini se află un copac fermecat în care viețuiește o pasăre măiastră, făcută cu totul și cu totul din aur. Dacă soțul tău te iubește cu adevărat cere-i să prindă acea pasăre și să ți-o aducă. Ce dovadă mai mare de credință ai putea cere? Drumul spre acea grădină este primejdios, dar ține de el dacă vrea se ducă într-acolo și să-ți recâștige încrederea.”

Regina o sărută pe fiica ei și zâmbi. Știa de la vrăjitoarea cea bătrână că o asemenea încercare era de neînfăptuit. În seara acelei zile, prințesa îl căută pe Manuel cerându-i să plece departe și să-i aducă acea pasăre de aur. Fără nici măcar un semn de șovăială el se învoi.

Manuel and The Two Hearts

5. The plot

The queen had adored Manuel since the first day she laid her eyes on him. In the beginning, her shrewdness had stopped her to make any advances to the youth, but after a while her love became stronger than her reason and she acted upon her whim. But once she realised Manuel would never bow to her and knowing that the consequences of her foolishness threatened her position at the court, she wanted to get rid of Manuel.

Ans so, one night, wrapped in a long, dark coat, she left Antioch and after a few hours ride she reached a small cottage found at the edge of a dark forest. She knocked at the door and from inside answered the coarse voice of an old woman who, once she recognised her guest, rushed to let Constance in. The queen had come to see her most trusted advisor, the most powerful witch in the Levant and told the old woman that all the charms and potions she got from her to seduce Manuel had failed. The only course of action left was to destroy the boy. Knowing her mistress as she did the witch agreed. She went to a desk, sat down, lit a candle, took a sheet of paper, a quill and some ink, then, by looking at the paper through a magic lens, she started to write a letter. Once finished, she handed the letter over to Constance telling her that the handwriting on the letter was Manuel’s himself and that the forgery was a love confession to a certain noble girl, who was well known in the entire kingdom for her striking beauty. The only thing the queen had to do was to show that letter to Isabella. The jealous princess would lose faith in her husband and the king would banish Manuel from the court for all eternity.

Contented, Constance went back to the palace and the next day she approached Isabella in private. With tearful eyes, the queen showed the letter to the girl pretending it was a secret only the two of them and the guilty lovers knew. The ever-faithful Isabella was shattered. Her young mind was flooded with sorrow. Manuel had been her whole world and now that world came tumbling down. Convinced by her mother never to reveal where she got the letter from Isabella confronted her lover, asking him for a piece of his own handwriting. She then accused him of betrayal and showed him the forged letter. While Manuel was reading that unbelievable account of infidelity, that seemed to have been written by his own hand, his young face expressed both hatred and pain. The boy fell on his knees and swore on everything he held more holy that all that was a plot against his life and against their love. But everything he said fell on empty ears. The princess was treating him like he was a stranger. Manuel stood up and decided to fight for that love once more. He returned the letter to his wife and spoke:

“I can’t pull the seeds of doubt out of your heart. I don’t have the guile of those who framed me. If I was a different man, I would give up on you right now, but I am the one you have always known and cherished. I will undo this insult you received the only way I can.  Please, let me replant love we lost. Whatever you want from me, ask and I will give it to you. Until then I will leave this room and this palace, waiting for your decision. You will find me at my mother’s house.”

The boy walked out, leaving a confused and scared Isabella. Minutes later she dashed into the queen’s chambers begging her to help her save her love. The queen promised her to come with an answer, but that she needed some time to think about it. The next day Constance again appealed to the witch and when she returned to the palace, she looked for her daughter. She embraced Isabella and said:

“My sweet girl, a man’s desire comes and goes as quick as a summer rain. The one you love does no longer want you. His hot blood earns for another. But if you really want him back and if he is ready to prove his worth, find out that at the mouths of the Euphrates river lies a forsaken island. On that island there is a garden filled with flowers and beasts, the likes of which you’ll never find anywhere on Earth or even in the seven skies above. Now, in the middle of the garden stands a magic tree, and on its branches lives a wonderful golden bird. If your husband really loves you, ask him to catch that bird and bring it to you. What greater feat of devotion could someone ask for? The journey towards that garden is a perilous one, but it is up to him to venture there and regain you trust.”

The queen kissed her daughter and smiled. She knew from the old witch that such a task was impossible to achieve. That same evening, the princess went to see Manuel and asked him to venture into the unknown and bring her the golden bird. He agreed without a sign of hesitation.