Adonis și Venera

Sălbatic fecior cu arcul întins,

Ieși după capre pe muntele nins,

Adonis cu pletele lungi și greoaie

Sărea după pradă printre pietroaie.

Și-n codrul de cedrii apoi rătăcit

Se-opri la un iaz de soare-ncălzit,

Cu ochiul lui ager în jur cercetă,

De haină el grabnic apoi se scăpă.

Cu pielea întinsă un trup viguros,

De sângele-i tânăr udat pân’ la os,

Ieși de sub togă, în apă intră

Sărind ca un pește și o tulbură.

Iar fiarele multe, simțindu-l aproape,

Fugiră prin peșteri și peste hârtoape,

Când, iată, din umbre, deloc tulburată,

Veni să-l privească o gingașă fată.

Cu pielea ca sarea ce marea o lasă

De albă și fața cuminte, frumoasă,

Ea fără veșminte pe apă călcă,

Ajunse la el și-ncet se-afundă.

Un dulce sărut pe buzele-i lipi

Ș-apoi într-un zbor de-acolo-l răpi,

Zburând peste codrul ce lung fremăta

Venera pe-Adonis în brațe-l purta.

Zeița de fildeș cu păr mătăsos

Îl duse-ntr-un crâng cu mult chiparos,

Ș-acolo sub stânci fierbinți, vineții,

Pe-un pat aurit cu el se iubi.

Parfumul Venerei, de alge și flori

Umpluse văzduhul până la nori

Și sclav și-l făcu pe omu-ndrăgit,

Cu el în frunziș un an a trăit.

Dar, vai, într-o zi un lup se-auzi,

De urletul lui pădurea vui.

Adonis sări de pofte stârnit

C-o piatră în mână și gol a fugit.

Voia să-l omoare pe lupul fugar,

Dar dorul i-a fost aprins în zadar,

Frumoasa Veneră îndată l-a tras

La sânul-i rotund și dulce și gras.

Cu plânset și vrajă așa l-a ținut,

I-a dat fructul ei, i-a dat tot ce-a vrut,

Cu dulce nectar mereu l-a hrănit

Dar el se simțea de ea pironit.

Căci unde frumoasa cu cântec umplea

Tăcerea, el larmă și goană visa.

Degeaba zeița plăcere i-a dat,

În el colcăia un gând blestemat.

Așa, într-o zi, pe la răsărit

Când ea într-un somn adânc, liniștit,

Zăcea-n așternut, băiatul țâșni

Pe vârfuri călcând, de-acolo fugi.

Trecu de un râu ce-n van încercă

Să-l țină în loc și se-nvolbură,

Apoi peste-un deal ce calea-i opri

Crescând până-n cer Adonis răzbi.

Și soarele-l arse și ploaia-l udă,

Dar neînfricat el tot alergă

La iazul din vale. Ajuns, și-a luat

Și arcul și tolba și iar s-a-mbrăcat.

Zeiță, de ce un biet muritor

Tu mi-ai îndrăgit cu-atâta fior?

Căci Marte de sus, gelos, vă pândea

Arzând dinăuntru, pedeapsă cerea.

Apoi când Adonis din pat ți-a scăpat,

De sus, din Olimp, pe-un vânt a zburat

Ș-ajuns în pădure din zeu se schimbă

În trup de mistreț și tare urlă.

Adonis, sărmanul, un neștiutor,

Vâna într-o luncă un blând căprior,

Când, iată, a fost din spate plesnit

De vierul cel rău și-n prund tăvălit.

Un strigăt și gata, frumosul băiat

De sânge umplut sfârși spintecat –

Un corp fără vlagă, zdrobit și târât,

Cu pântecul spart de-al porcului rât.

Iar ochii lui limpezi n-au mai zărit

Când dulcea Veneră din ram a sărit,

Smulgându-l din gura ce viața-i scurtă,

Iar Marte din pielea de porc se-nălță.

”Adonis, iubite! Tu, soț blestemat!

De ce l-ai ucis și l-ai sfâșiat?”

Vorbise Venera cu lacrimi pe-obraz.

Dar Marte-i răspunse cu chiot, cu haz:

”Tu ești doar a mea și mândrul fecior

E-un doar un grăunte de timp trecător,

Cât oare-ai crezut că voi mai răbda

Să-l văd cum din tine el se înfrupta?”

”Dar eu sunt iubirea și tot ce-i frumos

Se prinde în mine de sus până jos,

Ca verdele verii ce lumea-mpresoară,”

Vorbise divina cu chip de fecioară.

”Iar eu fac războiul de foc și de fier,

Sub mine cei mulți se taie și pier,

Un om mai puțin, să știi, nu mă doare

Să-l rup în bucăți văzându-l cum moare.

Acesta-i tributul ce toți îl plătesc

Spre-a fi cu zeița pe care-o râvnesc,

Te las dar să-ți plângi amantul ucis,

Mă-ntorc în Olimp,” bărbatul i-a zis.

Și Marte porni, Venera țipă,

Un stol din frunziș spre ceruri zbură,

Tot codrul se-umplu de-o mare de flori

De roze și maci, de mândri bujori.

Iar eu mă ridic de-acolo și plec,

Pe culmi și prin văi ca fulgerul trec,

Cetăți văd în zare și cerul de vară,

Văd munții crestați ce-n mare pogoară.

Povestea Venerei și gemătul ei,

Uitată de oameni și scrisă de zei,

În zgomot de valuri și cântătoare

Se pierde ca roua topită de soare.

Pe luciul de plumb vapoare greoaie

Plutesc spre apus, din larg vine ploaie…

Prometeu

1

La marginea lumii spre-o mare-nghețată

Gonea într-un car cu blonda lui pleată

Al zilei stăpân, de zei zămislit,

El, Soarele sfânt și nebiruit.

Pe frunte purta cunună aleasă

Din frunze de foc și tare frumoasă,

Iar trupu-i era de rele păzit

C-o zale de aur ș-un scut oțelit.

Și opt cai de fier căruța-i trăgeau,

Acolo pe-un țărm jăratec cereau,

Putere să-și ia din el și să-nceapă,

Să-l treacă-n galop spre zori, peste apă.

Dar mai la o parte stătea printre stânci

Pândindu-l pe Soare acolo, pe brânci,

Cu părul vâlvoi și barbă roșcată,

Cu ochii lui ageri și chipu-i de piatră,

Acel Prometeu, titan ne-mblânzit,

Ce-n sfadă cu zeii mereu a trăit.

Iar dinții lui duri în gură-i scrâșneau

Și mușchii lui aprigi cumplit tremurau,

Căci, iată, răbdarea încet îl lăsa,

Un plan blestemat în minte-i fierbea.

Tăcut el țâșni din prund și pietriș

Lovindu-l pe Soare în ceafă, pieziș,

Dar astrul puternic pe loc se roti

Și-n cel ce-l pocnise răgind se trânti.

Un munte titanul apoi clătină,

Cu zgomot spre Soare îl și răsturnă,

Dar astrul cu cotul bucăți îl făcu

Și lui Prometeu un ghiont îi dădu.

Căzuse titanul, dar iarăși veni,

Pe Soare mușcându-l în tâmplă-l lovi.

Așa s-au smucit, grozav s-au ciocnit

La capătul lumii pe-un țărm înnegrit,  

De carne s-au tras și pielea și-au smuls,

Cu mâinile goale cei doi s-au străpuns…

Un ceas s-au bătut, păreau neclintiți,

De patimi vrăjmașe fiind înghiontiți,

Într-unul tot focul din cer se vărsa,

Într-altul pământul și lava-i zvâcnea.

Apoi dintr-o dată titanul sări,

Pe Soare-l împinse, de-acolo fugi,

Iar astrul rămase uimit și-nciudat.

De ce Prometeu așa l-a lăsat,

Titanul cu ochii atotștiutori

Ce semăna teama în nemuritori?

Dar Soarele-n sus privirea-și ținti

Grăbit, se sui în car și porni,

Zbură peste marea cea rece și rea

Căci noaptea din urmă cu ropot venea.

2

Călca prin păduri, sălta peste văi

Titanul urmând ascunsele căi,

Iar când dup-un timp, suflând, se opri,

Urlă ca un urs și zarea muți.

În fața lui munți și grote erau,

Din grote sălbatici în cete veneau,

De cerul cel veșnic, acolo uitați,

Copii și bătrâni, femei și bărbați.

Titanul, de zeii cei mari izgonit

Când pentru putere ei s-au războit,

De primii sălbatici lăsați pe pământ

Se prinse-nvățându-i cerescul cuvânt.

A stat printre ei și noapte și zi,

Și-n mințile lor o forță simți,

Dar pentru ca ea frumos să dospească,

Să facă lumină și să izbucnească

O sfântă scânteie cu foc trebuia

El să le-aducă și acum o avea.

Căci iată de ce pe Soare l-a-mpins,

Iar când s-au luptat cununa i-a prins

Ș-o frunză de foc el astfel fură,

Pe fiare în oameni cu ea îi schimbă.

Făcându-i stăpâni pe foc i-a-ntărit

Ei lemne au ars și fier au topit

Și focul puteri cumplite le-a dat,

Dar i-a-mbogățit și i-a înălțat,

Cetăți au zidit, regate-au întins,

Pământul în lung și-n l-au cuprins.

Ș-aceasta-i povestea lui Prometeu

Titanul cel bun cu părul de leu.

Poem de seară – Faunul

Cândva într-o pădure printre copaci stătea

Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,

O bestie cu coarne și ochii albi-verzui

Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.

Din trupul lui păros lichenii atârnau,

Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,

Picioarele-i de capră cu agere mișcări

Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.

Un nai ținea la brâu și când se odihnea,

Sufla ușor în el și crângul șuiera,

Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,

Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.

Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut

O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.

Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,

Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.

Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit

Și astfel dispăru, din umbră a sărit

Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă

Când ea dădu să intre în casă, o fură.

Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,

Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,

Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea

Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.

În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați

Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați

Pe care îi aduse acel încornorat,

Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.

Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure

Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,

Cu ochii arzători el lung o cerceta,

Dar fata amuțise și toată tremura.

Sub stele el apoi să cânte a-nceput

Din nai și în copite pământul l-a bătut,

El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,

Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.

Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,

Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,

Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti

Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.

De-ndată peste ei un fulger răzbătu,

Sosind pe un cal de aur în față le-apăru

Al codrului stăpân, un zeu încununat

Cu ramuri de cireș și chipul minunat.

Pe fată de o mână cuminte-o apucă

Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă

Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă

Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.

Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.

Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.

Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit

Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.

Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,

Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.

Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,

Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,

Căci an de an copacii sub fierul vostru mor

Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”

Așa el a vorbit, frumosul luminos

Și într-un gând o duse pe fată până jos –

În satul ei din vale, în poartă o lăsă,

Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.

Fecioara temătoare în casă a intrat

Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.

Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,

S-a pus și a mâncat un iepure și mure

Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,

Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.

Zorii zilei

Se scutură ramuri de frunze-ncărcate,

O ceață cleioasă pe vale se zbate

Precum un balaur ș-apoi se ridică,

Prin iarbă se vede o zână pitică.

Călare pe-un șarpe ea cobza-și ciupește,

Învie bondarii ce zac amorțiți

Și cârtița care sub humă trăiește,

Țânțarii roiesc de zână treziți.

Pe cerul de-aramă apare un soare

Lumină revarsă, pământu-ncălzește

Pâraiele pline de piatră și pește

Se varsă cu zgomot, mai jos, la vâltoare.

Iar vara-mbrăcată cu haine de rouă

Ș-o turmă de ciute, să fie vreo nouă,

Pe dealuri, nebune, întruna gonesc

Și praful din drum mugind îl stârnesc.

Se termină zorii și ziua de vară,

Frumoasă, fierbinte, se-ndreaptă spre seară.

Chelnerul

Am visat asta într-o dimineață, chiar înainte să mă trezesc.

Eram undeva pe o terasă alungită lângă un gard, într-un parc. În apropiere, de cealaltă parte a gardului, curgea un râu, iar de jur împrejur stejarii groși lăsau o umbră ce oprea căldura soarelui. Din cer, undeva în depărtare, se descărcau ultimele ploi de primăvară împrăștiind un parfum apăsător de verdeață nouă, care se amesteca cu mirosul de tutun ieftin și bere.

Atmosfera era una liniștită, de duminică după-amiază. Mesele (vreo zece la număr) și scaunele din jurul lor erau toate din fontă. De un alb orbitor, păreau că doar ce au fost vopsite. Ici colo mai puteam vedea, prinse în vopseaua lipicioasă, firele de păr al unei pensule ce fusese chelită pentru a da un fel de prospețime acelor vechituri ruginite. Nu puteam vedea fețele clienților, dar îi puteam auzi vorbind și mi se părea că erau îmbrăcați în cele mai bune haine pe care le aveau.

Apoi a apărut și personajul principal al acestei scene, un chelner bătrân, îmbrăcat într-un frac peticit. Omul era… ei bine, era orb.

Se târa încet, pipăind în jur cu mâna dreaptă în timp ce în cealaltă ținea o tavă încărcată cu sticle de Pepsi de pe vremea lui Ceaușescu și halbe de bere ce arătau ca niște butoiașe de sticlă. Oamenii fie-l ocoleau fie-l ajutau să descarce tava, după care, încetișor, orbul se târa înapoi în braseria cu pereții decorați cu romburi de beton, revenind iar și iar pentru a-și servi clienții. Nu o dată, împiedicându-se, a răsturnat tava spărgând paharele și vărsându-le conținutul pe betonul terasei.

Toată situația era absurdă. Nu înțelegeam de ce un om orb trebuia să facă o asemenea muncă. Apoi, brusc, lângă mine apăru cineva spunându-mi:

”Omul acela a fost cândva un împărat.” Primul gând pe care l-am avut a fost acela al basileilor bizantini, care nu rareori au fost orbiți de rivalii lor. M-am uitat atent la acel chelner, cercetându-i pleoapele sudate ca niște răni cicatrizate și iar l-am auzit pe cel de lângă mine, de data aceasta aproape strigând:

” Nu uita să treci râul.”

Mi-am deschis ochii. Afară ploua.

De ce avem nevoie de curaj?

”Truda și riscul sunt prețul gloriei, dar ce minunat este să trăiești cu curaj și să mori lăsând un renume veșnic.”

Acesta este una dintre cele mai memorabile expresii ale lui Alexandru Macedon, un om care a avut totul și totuși nu s-a mulțumit cu asta, astfel încât la numai 20 de ani el avea să se aventureze într-o expediție fără întoarcere, care în numai 10 ani avea să-l facă stăpânul unuia dintre cele mai mari imperii care au existat vreodată.

Să ne gândim la posibilitățile pe care la avem în ziua de azi și la resursele noastre. În fiecare zi facem lucruri ale căror pericole nici măcar nu le conștientizăm. Ieșim din casă fără să ne gândim că ni s-ar putea întâmpla ceva, consumăm alimente fără să ne temem că ele ne-ar putea face rău, trăim într-o rutină sigură și confortabilă, care însă nu ne învață prea multe. E drept, nu toți putem fi niște aventurieri și există o oarecare satisfacție în a trăi sigurant și confortabil. E la fel de drept, însă, că unii dintre noi, suntem nevoiți, din diferite motive să abandonăm o asemenea stare. Dorim să creștem, să ne schimbăm viața, să ne autodepășim, suferim o pierdere, un faliment, un accident. Și atunci este cel mai bine să avem curaj. Fără ca asta să fie întregul răspuns la problema devenirii, determinarea își servește bine scopul și indiferent care va fi obiectivul, a regurge fără ezitare la toate mijloacele acceptabile în vederea atungerii lui, ne va duce cu siguranță mai repede și mai aproape de realizarea lui. Curajul este acea idee, acea forță care ne permite o mobilizare conceratată a potențialului de care dispunem (cunoastere, inteligență, tărie fizică, încredere, promptitudine) în vederea îndeplinirii propriilor vise.

Un lucru este cert: oamenii curajoși au mai mari șanse de câștig decât ceilalți. Vorbiți despre asta și veți crește!

Legenda Sfântului Gheorghe

1

Tu, pelerin cu haina veche

Și cu sandale nepereche

Prin Cappadocia mi-ai umblat,

Ținutu-ntins, muntos, uscat,

Unde păstorii merg s-adape

În vale turmele de capre,

La apa repede și rece,

Ce printre stânci în spume trece?

Văzut-ai soarele de foc,

Ce când răsare-ntr-acel loc

Pe drumul înspre Țara Sfântă,

Stupele roșii le-nfierbântă,

Acele creste nemișcate,

Pe tot hotaru-mprăștiate,

Săgeți de piatră, fără viață,

Pline de rouă-n dimineață,

Pe-unde țăranii stau ascunși,

Cu fețe aspre și netunși

Ș-ascut cuțite și topoare

De groaza cetelor barbare,

Ce vin spre ei din altă parte

Cu gând de pradă și de moarte?

Cică acolo-ar fi trăit

Cândva un rege prăpădit,

Un om cu chipul fermecat,

Bine la trup, înalt bărbat

Și iscusit în toate cele

Negoț, război și fapte rele.

Iar pe toți care îi călcau

În prag când țara i-o treceau,

Cu roade grase ghiftuiți

Și cu vin dulce amețiți,

Așa la el i-ademenea,

Dar dup-o vreme-i înjosea

Luându-le averile,

Furându-le poverile,

Nevestele le siluia

Și în robie le vindea.

Așa trăit-a zeci de ani,

Strângând el muntele de bani,

Dar într-o zi un om sărac

Cu fața gârbovă, posac

La el sosi să-i dea lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Când regele îl auzi,

Din râs nu se mai potoli

Și-n prima noapte l-a lăsat

Pe om să stea înfrigurat

Afară sub un cer de gheață,

Să rabde-un frig adus de ceață.

Dar moșul iarăși a venit

La crai și iarăși i-a vorbit

Să-i dea și lui un mic lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Iar craiul lângă porci l-a pus

Să zacă bietul din apus

Până când zorii vor urca

Sperând că îl va alunga.

Dar moșul iarăși a venit

La crai și iarăși i-a vorbit

Să-i dea și lui un mic lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Atunci pe-un maldâr de gunoi,

Tot plin cu viermi și cu muscoi,

Pe-acel sărman l-a așezat,

A râs de el și l-a scuipat.

Când ziua nouă a sosit,

Bătrânul, slab și împuțit,

La mândrul crai s-a-nfățisat,

Scuipatul i l-a-napoiat

Și ce i-a spus aici am scris:

”Eu vin de sus, din Paradis,

Stăpân cu oase muritoare,

Nedrept cu n-a mai fost sub soare!

Și m-a trimis Cel Luminat

Să te încerc, te-am încercat.

Trei nopți am stat, am cântărit

Cum, craiule, m-ai găzduit.

Nu-i de crezut că te-ai născut

Și că doi oameni te-au făcut.

Nelegiuirea ta-i oroare,

Cea mai scârbavnică duhoare

Din câte lumea a spurcat,

Dar află, ai fost judecat.

Precum o fiară ai trăit

Și ai simțit și ai gândit.

Atunci așa vei și sfârși

Și două morți vei suferi!

Ah, singur viața ți-aș lua-o

De mâna nu mi-aș întina-o

Cu sângele tău cel spurcat,

Stricat de poftă și păcat.”

Când aste vorbe-a auzit

Mărețul rege-nvinețit,

Cu sabia-n mână a săltat,

Din tronul lui s-a aruncat

Spre-acel bătrân, l-ar fi lovit,

Dar brațul îi fu ciopârțit

De o tărie abătută

Asupra lui și nevăzută.

Urlă tâlharul-ndurerat,

Șiroaie roșii-a-mproșcat

Din rana astfel săvârșită,

Dar patima-i fu înmulțită

Căci trupul i se răsuci,

Cu solzi de aur se-nveli,

Ce până-n oase îi intrară

Și dinții i se-nveninară.

Iar când travaliul se gătă

Un chip de șarpe-l îmbrăcă.

Și iar bătrânul a vorbit:

”În scârnă tu m-ai găzduit,

În scârnă de-azi te vei târî,

Căpușele te-or tăbărâ.

Iar pân’ blestemul s-a sfârși

Cumplit te vei mai chinui.

Acum din fața mea să piei

Prin peșteri să te duci de vrei!

Eu ce-am avut de împlinit,

Cu grijă am înfăptuit!”

Și-ndată moșu-a dispărut,

Iar regele cel prefăcut

În șarpe fu pe sus luat

Și din cetate aruncat

Trântit pe vârful unui deal

De-un înger cu-aripi de metal,

Iar de acolo el fugi,

Într-o fântână de zvârli.

Dar stați povestea nu-i gătată,

E doar pe-o parte așezată,

Îndată gândul mi-l adun

Și mai departe-am să vă spun.

2

 

Mult timp trecu netulburat

Peste acel bătrân regat

Ș-orașul cel frumos clădit

C-un nume nou s-a pomenit

De Cezareea îi spuneau

Toți cei poarta i-o treceau.

Cât despre cele întâmplate

Demult, au fost pe rând uitate,

Dar când trecutul fu spălat,

Blestemul iar s-a înturnat.

Că într-o zi vreo trei păstori,

De soare-ncinși, neștiutori,

S-au rătăcit pe-o fundătură,

Iar sub o stâncă ei văzură

Un ochi de apă-ntunecată

Și sub o stâncă adunată.

Ei caprele și le-au mânat,

Ele s-au pus pe adăpat.

Dar, iată, apa clocoti

Și din mocirla ei sări

Un șarpe mare-nfruriat,

Ce-a sâsâit și a urlat,

Cinci capre-apoi a înghițit,

Bieții ciobani s-au îngrozit

Și pe-un bătrân îl blestema,

Nu vă întreb cine era.

Craiul trezit și-a amintit

Cum a ajuns schimonosit,

Ce-a fost și ce-a ajuns cândva

Coroana-ntruna și-e cerea.

De-acolo spre al său palat

El șerpui precum turbat,

Iar când orașul și-l văzu

La poarta lui se abătu.

Dar oamenii nu l-au lăsat

Pe poartă și veste au dat

Guvernatorului ce sta

Cu-a sa suită ș-asculta

Un imn de slavă către sfinți,

Cântat de niște prunci cuminți.

Când vestea rea o auzi,

Pe-un turn bărbatul se sui,

El șarpelui prelung strigă

Și de acolo-l alungă

Spunându-i că acum domnea

O-mpărăție-n țara sa

Cu lege scrisă și dreptate

Adusă din acea cetate

Pe care toți o venerau

Și înspre ea se închinau,

Măreața Romă luminată,

Pe șapte dealuri înălțată,

Iar el acolo împărțea

Pentru-mpărat și țara sa

Și legea și acea-dreptate

Ce pus-au pace peste toate.

Dar șarpele a șuierat,

Cerând să-l lase în palat,

Iar când din nou a fost respins,

S-a-ncolăcit și s-a aprins,

Pământul tot l-a pârjolit,

Fântânile le-a otrăvit

Cu-al său venin le-a amărât

Și peste turme-a tăbărât,

Satele-n jur le-a măturat,

Pe oameni el i-a-ndurerat,

Apoi la ziduri se-nturnă

Într-o amiază și jură

Că pe cei vii îi va stârpi

Și rând pe rând îi va-nghiți,

Dar de se vor ei mântuiți,

De-așa o moarte ocoliți,

Pe cel ce-acolo stăpânea

Ofrandă-ndată să i-l dea.

Au chiuit și au țipat,

Dar negrul târg l-au refuzat

Supușii toți, s-au îndârjit

Pe-al lor stăpân ei l-au păzit,

Iar într-o vineri pe-nserat

Spre cer plângând, au implorat

Ca îngerii să se pogoare

Și pe balaur să-l omoare

Ori îngerii nu au venit,

Dar i-au văzut, i-au auzit.

Și-i las sub acolo, în cetate,

Noi mergem mai departe, frate!

3

 

La Antiohia am plecat,

Spre răsăritu-ndepărtat,

Unde pe-o poartă a ieșit

Cu scutul lui cel oțelit

Și coif rotund, scânteietor,

Pe-un cal călare un fecior.

În ochi viața-i înflorea,

Ea sângele îi încingea,

Iar sub cuirasă, tăinuită,

Dintr-un smochin uscat cioplită,

Avea o cruce ce-l ferea

De răul ce nu se vedea,

Căci răul ce era-ntrupat

Sfârșea îndată retezat,

De lancea sa cu lamă grea

Ce fără milă secera.

El o solie fu-ndemnat

S-o ducă pânʼ la Eufrat

La un castel ce străjuia

Hotarul și îl apăra

De hoardele ce-l încercau

Și ne-ncetat îl cotropeau.

Acolo-ajuns, n-a zăbovit

Și îndărăt a tropăit

Pe-un drum de noapte-nfășurat

Și doar de stele luminat.

Dar nu a mers prea mult așa

Că drumu-acum se despărțea,

Nemaifiind ca la-nceput,

Iar călărețul s-a pierdut.

Și tot umblă un ceas sau două

Până văzu o lună nouă,

Ca soarele de luminoasă,

Ce-l duse-ntr-o pădure deasă

Care de nicăieri ieși,

Mireasma ei îl ameți.

Acolo, pe sub pomii grei

Dormeau în iarbă pui de lei,

Iar mii de păsări poleite

Mâncau din fructe pârguite,

Un râu cu valul ca de gheață

Suflând un nour gros de ceață,

Luceferii de sus veneau

Și printre ramuri se-nvârteau

Plutind ca niște câlți de lână,

De îi putea prinde în mână

Și-n mijlocul grădinii sta

Un pom ce crugu-l sprijinea,

De-un șir de flori împresurat

Și printre flori sta un bărbat,

El o făclie legăna,

Pe călăreț îl aștepta.

Iar când oșteanul l-a zărit

Pe-acel bărbat i-a și vorbit:

Spre Antiohia fugea,

Dar drumul nu și-l mai afla.

Știa el oare să-i arate

Pentru trei galbeni drumul poate?

Dar omul c-o față de piatră

Prinzându-l de frumoasa pleată

Pe călăreț spre el l-a tras:

”Oprește-acum grăbitu-ți pas,

Ascultă, Gheorghe, ce-am să-ți zic

Că nu-i puțin și nu-i nimic!

Tu vei porni acum galop

Înspre apus să duci potop

De moarte peste-un blestemat

Ce-n lume rău a semănat.

În Cappadocia de piatră

Tu să îți duci puterea toată

Și fă cum îți voi porunci.

Privește, ți-am adus aci

Ulcior frumos și argintat,

Din sticlă și cu gâtul lat,

El este plin cu apă vie

Ce-ți dă și minte și tărie,

Dar celui rău de îl vei da

În fața ta el va crăpa.”

”Bătrâne ce tot vorovești

Și vrei tu capu-mi să-l sucești?”

Frumosul Gheorghe a-ntrebat,

Dar omul iarăși l-a-ndemnat:

”Pe cel ce tu-l vei căuta

În trup de șarpe-l vei afla,

Cuminte tu-l vei amăgi

Să bea de-aici, el va pieri.”

”Bătrâne gura ta vorbește

Dar sufletu-mi se îndoiește,”

Frumosul Gheorghe a grăit.

Dar omul iar a stăruit,

Dându-i o piele de mistreț

Cu tot cu cap și părul creț:

”Cu pielea-aceasta te-nfășoară,

Să-i spui c-ai fost și tu o fiară

Și fă-l să bea din apa mea,

Iar moartea iute-l va lua.

Aleargă dar, nu șovăi,

Căci oameni mulți el va stârpi.

Spre Cezareea să pornești

Și tu, în schimb, să îl stârpești!”

Ș-apoi ulceaua i-o-nmână

Gheorghe, cuminte, o luă.

Bărbatul tot a tremurat

Și lumea-n jur s-a despicat,

Iar printr-o poartă-așa crăpată

Se aruncă roibul îndată

Cu bunul Gheorghe în spinare,

Lăsând grădina-n depărtare.

Se scutura soladu-n goană

Ținându-și murgul prins de coamă

Și-ntruna se tot întreba

Dacă aievea se-ntâmpla

Sau oare era făcătură

Ce acel om a scos pe gură.

Dar și așa el s-a lăsat

De armăsar pe vânt purtat.

4

Cât au bătut e greu de prins,

Degeaba ochiul mi-am întins,

Departe ei de Eufrat

Au mers un timp nemăsurat

Pe coamele înzăpezite,

De ger și de zăpezi păzite,

Printre pustii s-au azvârlit,

Iar într-o zi pe la zenit,

La orizont s-a-nfățișat

Un zid cu turnuri presărat,

Iar de departe se-auzea

Un zornăit de tinichea

Ș-apoi în sus porni un nor

Țâșnind ca fumul din cuptor.

O fiară lungă îl stârnea

Când spre creneluri se-arunca,

Dar oameni mulți în ea loveau

Cu bolovani ce răbufneau,

Strigând cu toții îngroziți,

De-acea furie copleșiți.

Pe-o culme Gheorghe se-așeză

Și fără frică așteptă

Vârtejul să se potolească,

Misiunea să o-ndeplinească.

Iară când fiara însetată

De zidul cel înalt de piatră

Se-ndepărtă înspre un iaz,

De-și umezi lungul grumaz,

Bărbatul de pe cal sări

Cu glasul blând o păcăli:

”Să îmi trăiești, frate balaur,

Cu solzi și dinții lungi, de aur

Dar oare ce ți s-a-ntâmplat

De oamenii te-au mâniat?”

La care fiara furioasă

Urlă din gura-i veninoasă:

”Ca ei am fost și-am stăpânit

Pământu-acesta însorit,

Într-un palat măreț trăiam

Și peste ei împărățeam.

Când, iată, într-un zor de zi

Un moș cu mers greoi veni,

Cu glasul lui m-a blestemat

De-am fost în șarpe preschimbat.

Iar când aici am revenit

Ei un alt rege și-au găsit.

Dar în palat eu voi răzbi,

Cu carnea lor mă voi hrăni.”

Așa strigă fiara-nciudată

Scuipând o fiere înspumată.

Dar Gheorghe-n pielea de mistreț

I-o-ntroarse cu un glas isteț:

”Cumplită soartă te-a lovit,

Frate prea-bun, frate iubit,

Dar te-nțeleg căci, vai, și eu

Am pătimit cândva din greu,

De-o vrăjitoare prefăcut

Într-un mistreț urât și slut,

Dar un proroc s-a îndurat

Când m-a văzut așa schimbat

Și dintr-un ol să beau m-a pus,

N-aș ști să-ți spun ce vrăji a pus

În el dar, iată-s vindecat

Sunt iar frumos și iar bărbat.”

Când șarpele l-a auzit

S-a zvârcolit și-a sâsâit:

”Mai ai din magica licoare,

Să fac și eu mâini și picioare?

Și de a fi să fie-așa

O jumătate îți voi da

Din tot ce-apoi voi cuceri

Și-ți jur că nu mă voi opri

Până coroana nu va sta

Din nou lucind pe fruntea mea.”

S-a prefăcut, a șovăit

Bărbatul astfel ispitit,

Dar mai apoi dintr-un ulcior

Ce îl purta lângă picior

Acelui șarpe amăgit

I-a dat să bea și a sorbit

Balaurul, dar că trăsnit

De o durere fu luat,

Ce-apoi l-a ars neîncetat,

Pe dinăuntru îl prăji

Și-n gemete el se sfârși

De apa bună otrăvit

Precum i-a fost cândva sortit.

Pe calul său Gheorghe sări

Și la cetate se opri

Unde a șarpelui pierire

Le-a dat-o tuturor de știre

Când cei de-acolo au aflat

Că de-acea fiară au scăpat,

Un strigăt prin oraș trecu,

Ținutu-ntreg îl străbătu

Și poarta grea s-a ridicat

Lăsându-l pe-acel soldat,

Ce în palat a fost primit

În cântec și cu vin cinstit.

Iar trupul șarpelui de aur

Fu tras în curtea uni faur

Spre-a fi taiat, în foc topit

Și-n scumpe-odoare împletit.

5

Părea noapte liniștită,

Cu stele albe năpădită

Ș-un vânt din munți se strecură,

O brumă grosă se-așeză,

Când iată-n curtea celui faur,

Dansând pe hoitul de balaur

Un spirit mic, o umbra doar,

Cu ochi mărunți de chihlimbar,

Purtat de-o viță răsucită,

Lovi în fiara amorțită.

Zadarnic v-ați închipuit

Că șapele a și murit.

Vă spun că duhul necurat

O viață nouă i-a suflat

Și-n noaptea ce-a înfrigurată

Trosnit-au solzii lui de-ndată.

Cât ai clipi s-a înălțat

Acel balaur blestemat

Și prin cetate șerpuit

Pâna-n palat a nimerit,

Dar paza îl descoperi,

Ea curtea toată o trezi.

Zadarnic însă au strigat,

El cu venin i-a împroșcat,

I-a ars de vii și i-a răpus.

Apoi a mers pe scări în sus,

Dar bunul Gheorghe l-a oprit

Căci în palat fu găzduit.

Văzându-l fiara-și aminti

Cum acel om o amăgi,

S-a aruncat și l-a plesit

În jurul lui s-a-ncolăcit.

Dar Gheorghe din ulcior bău

Și apa bună-l prefăcu,

De șapte ori crescu bărbatul,

Se minună întreg palatul.

El lancea-apoi și-o ridică,

Pe bestie o înțepă,

Ea cu otravă îl stopi,

Iar el cu pumnii o izbi.

Mult foc și pară au lăsat

Ș-un râu de sânge au vărsat,

Dar șarpele l-a biruit

Pe omul sfânt și l-a strivit.

Sub acel trup, călcat, tăiat

În moarte ar fi lunecat

Mândrul soldat dar o lumină

Țâșni din cer, de viată plină

C-o forță nouă-l înzestră.

Se oprinti și-apoi urlă,

Frumosul Gheorghe, păr lucios

Cu ochiul limpede, sticlos,

Albastru ca un strop de cer

Și-așa, cu pumnul lui de fier

Pe șarpe-n țeastă îl lovi

Îl sugrumă și îl trânti,

Iar lancea-i bine ascuțită,

Precum un fulger azvârlită,

Printr-o orbită i-o-împlântă

De hidra toată tremură

Și creierii i se vărsară

Pe nări și pe urechi pușcară.

Așa blestemul fu-mplinit

Ș-a doua oară a pierit

Cel ce pe mulți i-a umilit

Și pe sărmani i-a necinstit,

Păcatele-i de-aș zăbovi

A le-nșira și povesti

O altă carte s-ar fi strâns

Și multe lacrimi ați fi plans.

Dar nu mă-ntind, mă mulțumesc

Pe sfântul Gheorghe să-l slăvesc,

Ales de Ceruri să-l omoare,

Să îl alunge de sub soare,

Pe cel de stele dușmănit

Și de Pronie părăsit.

Așa povestea s-a gătat,

Iar mai apoi ce s-a-ntâmplat

În altă parte să citiți

De vă-ntrebați și de poftiți.