Cândva într-o pădure printre copaci stătea

Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,

O bestie cu coarne și ochii albi-verzui

Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.

Din trupul lui păros lichenii atârnau,

Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,

Picioarele-i de capră cu agere mișcări

Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.

Un nai ținea la brâu și când se odihnea,

Sufla ușor în el și crângul șuiera,

Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,

Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.

Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut

O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.

Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,

Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.

Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit

Și astfel dispăru, din umbră a sărit

Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă

Când ea dădu să intre în casă, o fură.

Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,

Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,

Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea

Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.

În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați

Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați

Pe care îi aduse acel încornorat,

Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.

Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure

Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,

Cu ochii arzători el lung o cerceta,

Dar fata amuțise și toată tremura.

Sub stele el apoi să cânte a-nceput

Din nai și în copite pământul l-a bătut,

El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,

Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.

Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,

Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,

Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti

Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.

De-ndată peste ei un fulger răzbătu,

Sosind pe un cal de aur în față le-apăru

Al codrului stăpân, un zeu încununat

Cu ramuri de cireș și chipul minunat.

Pe fată de o mână cuminte-o apucă

Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă

Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă

Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.

Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.

Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.

Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit

Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.

Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,

Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.

Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,

Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,

Căci an de an copacii sub fierul vostru mor

Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”

Așa el a vorbit, frumosul luminos

Și într-un gând o duse pe fată până jos –

În satul ei din vale, în poartă o lăsă,

Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.

Fecioara temătoare în casă a intrat

Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.

Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,

S-a pus și a mâncat un iepure și mure

Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,

Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.