Cândva într-o pădure printre copaci stătea
Pe stârvul unui cerb, din care se-nfrupta,
O bestie cu coarne și ochii albi-verzui
Mușcând din măruntaie și mușchii cerbului.
Din trupul lui păros lichenii atârnau,
Ciuperci și flori de munte sub pasul lui creșteau,
Picioarele-i de capră cu agere mișcări
Ca vântul îl purtau pe verzile cărări.
Un nai ținea la brâu și când se odihnea,
Sufla ușor în el și crângul șuiera,
Iar nopțile prin sate umbla nestingherit,
Fugeau câinii de el, lătrându-l ascuțit.
Dar, iată, într-o seară pe-o prispă a văzut
O fată ș-un fecior, iar fata i-a plăcut.
Cei doi își șușoteau, încet se sărutau,
Să nu-i vadă părinții de lună se-ascundeau.
Iar când plecă iubitul pe drumul șerpuit
Și astfel dispăru, din umbră a sărit
Sălbatica făptură, pe fată o-nșfăcă
Când ea dădu să intre în casă, o fură.
Astfel surprinsă biata să țipe a-ntârziat,
Văzându-i fiarei chipul, oftând, a leșinat,
Iar când mi se trezi, pe-un pat de mușchi ședea
Lângă un trunchi bătrân de fag ce putrezea.
În jurul ei, mărunți, uciși, însângerați
Văzu fazani și iepuri și patru iezi pătați
Pe care îi aduse acel încornorat,
Crezând că-l va iubi, luându-l de bărbat.
Ș-apoi a mai văzut din negrul de pădure
Venind spre ea un monstru cu plete lungi și sure,
Cu ochii arzători el lung o cerceta,
Dar fata amuțise și toată tremura.
Sub stele el apoi să cânte a-nceput
Din nai și în copite pământul l-a bătut,
El frunzele uscate le-a tras, le-a împroșcat,
Dar fata s-a pornit pe plans și pe țipat.
Sălbaticul atunci, sătul de teama ei,
Cu pumnii doborâ un șir de fagi și tei,
Răcni și se-mbufnă, pădurea forfoti
Dar, iată, că din larmă salvarea ei veni.
De-ndată peste ei un fulger răzbătu,
Sosind pe un cal de aur în față le-apăru
Al codrului stăpân, un zeu încununat
Cu ramuri de cireș și chipul minunat.
Pe fată de o mână cuminte-o apucă
Ș-apoi pe armăsar, zâmbindu-i, o săltă
Vorbindu-i: ”Scumpa mea pe faun tu îl iartă
Căci nimeni nu-l iubește și nimeni nu-l dezmiardă.
Trăiește printre bestii și lumea nu ți-o știe.
Crezut-a el, sărmanul, că îi poți fi soție.
Nu și-e stăpân pe simțuri și astfel înrobit
Când tu i-ai apărut pe loc te-a îndrăgit.
Acasă te voi duce și-n pat te voi lăsa,
Iar cele întâmplate cu vrăji le voi spăla.
Pe faun și pe codru să nu mi te răzbuni,
Tu oameni cu topoare te rog să nu aduni,
Căci an de an copacii sub fierul vostru mor
Și-s astfel văduvit de dragul meu popor.”
Așa el a vorbit, frumosul luminos
Și într-un gând o duse pe fată până jos –
În satul ei din vale, în poartă o lăsă,
Apoi mânându-și roibul în codru se-nturnă.
Fecioara temătoare în casă a intrat
Și până să adoarmă pe toate le-a uitat.
Iar faunul rămas în colțu-i de pădure,
S-a pus și a mâncat un iepure și mure
Și amintirea fetei apoi l-a părăsit,
Pe frunze s-a întins și-n somn s-a adâncit.
