Legenda Sfântului Gheorghe

1

Tu, pelerin cu haina veche

Și cu sandale nepereche

Prin Cappadocia mi-ai umblat,

Ținutu-ntins, muntos, uscat,

Unde păstorii merg s-adape

În vale turmele de capre,

La apa repede și rece,

Ce printre stânci în spume trece?

Văzut-ai soarele de foc,

Ce când răsare-ntr-acel loc

Pe drumul înspre Țara Sfântă,

Stupele roșii le-nfierbântă,

Acele creste nemișcate,

Pe tot hotaru-mprăștiate,

Săgeți de piatră, fără viață,

Pline de rouă-n dimineață,

Pe-unde țăranii stau ascunși,

Cu fețe aspre și netunși

Ș-ascut cuțite și topoare

De groaza cetelor barbare,

Ce vin spre ei din altă parte

Cu gând de pradă și de moarte?

Cică acolo-ar fi trăit

Cândva un rege prăpădit,

Un om cu chipul fermecat,

Bine la trup, înalt bărbat

Și iscusit în toate cele

Negoț, război și fapte rele.

Iar pe toți care îi călcau

În prag când țara i-o treceau,

Cu roade grase ghiftuiți

Și cu vin dulce amețiți,

Așa la el i-ademenea,

Dar dup-o vreme-i înjosea

Luându-le averile,

Furându-le poverile,

Nevestele le siluia

Și în robie le vindea.

Așa trăit-a zeci de ani,

Strângând el muntele de bani,

Dar într-o zi un om sărac

Cu fața gârbovă, posac

La el sosi să-i dea lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Când regele îl auzi,

Din râs nu se mai potoli

Și-n prima noapte l-a lăsat

Pe om să stea înfrigurat

Afară sub un cer de gheață,

Să rabde-un frig adus de ceață.

Dar moșul iarăși a venit

La crai și iarăși i-a vorbit

Să-i dea și lui un mic lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Iar craiul lângă porci l-a pus

Să zacă bietul din apus

Până când zorii vor urca

Sperând că îl va alunga.

Dar moșul iarăși a venit

La crai și iarăși i-a vorbit

Să-i dea și lui un mic lăcaș,

O încăpere prin oraș,

Trei zile până s-a-ntrema,

În schimb trei poame îi va da

Că a ținut un om beteag

În casa lui cu dor, cu drag.

Atunci pe-un maldâr de gunoi,

Tot plin cu viermi și cu muscoi,

Pe-acel sărman l-a așezat,

A râs de el și l-a scuipat.

Când ziua nouă a sosit,

Bătrânul, slab și împuțit,

La mândrul crai s-a-nfățisat,

Scuipatul i l-a-napoiat

Și ce i-a spus aici am scris:

”Eu vin de sus, din Paradis,

Stăpân cu oase muritoare,

Nedrept cu n-a mai fost sub soare!

Și m-a trimis Cel Luminat

Să te încerc, te-am încercat.

Trei nopți am stat, am cântărit

Cum, craiule, m-ai găzduit.

Nu-i de crezut că te-ai născut

Și că doi oameni te-au făcut.

Nelegiuirea ta-i oroare,

Cea mai scârbavnică duhoare

Din câte lumea a spurcat,

Dar află, ai fost judecat.

Precum o fiară ai trăit

Și ai simțit și ai gândit.

Atunci așa vei și sfârși

Și două morți vei suferi!

Ah, singur viața ți-aș lua-o

De mâna nu mi-aș întina-o

Cu sângele tău cel spurcat,

Stricat de poftă și păcat.”

Când aste vorbe-a auzit

Mărețul rege-nvinețit,

Cu sabia-n mână a săltat,

Din tronul lui s-a aruncat

Spre-acel bătrân, l-ar fi lovit,

Dar brațul îi fu ciopârțit

De o tărie abătută

Asupra lui și nevăzută.

Urlă tâlharul-ndurerat,

Șiroaie roșii-a-mproșcat

Din rana astfel săvârșită,

Dar patima-i fu înmulțită

Căci trupul i se răsuci,

Cu solzi de aur se-nveli,

Ce până-n oase îi intrară

Și dinții i se-nveninară.

Iar când travaliul se gătă

Un chip de șarpe-l îmbrăcă.

Și iar bătrânul a vorbit:

”În scârnă tu m-ai găzduit,

În scârnă de-azi te vei târî,

Căpușele te-or tăbărâ.

Iar pân’ blestemul s-a sfârși

Cumplit te vei mai chinui.

Acum din fața mea să piei

Prin peșteri să te duci de vrei!

Eu ce-am avut de împlinit,

Cu grijă am înfăptuit!”

Și-ndată moșu-a dispărut,

Iar regele cel prefăcut

În șarpe fu pe sus luat

Și din cetate aruncat

Trântit pe vârful unui deal

De-un înger cu-aripi de metal,

Iar de acolo el fugi,

Într-o fântână de zvârli.

Dar stați povestea nu-i gătată,

E doar pe-o parte așezată,

Îndată gândul mi-l adun

Și mai departe-am să vă spun.

2

 

Mult timp trecu netulburat

Peste acel bătrân regat

Ș-orașul cel frumos clădit

C-un nume nou s-a pomenit

De Cezareea îi spuneau

Toți cei poarta i-o treceau.

Cât despre cele întâmplate

Demult, au fost pe rând uitate,

Dar când trecutul fu spălat,

Blestemul iar s-a înturnat.

Că într-o zi vreo trei păstori,

De soare-ncinși, neștiutori,

S-au rătăcit pe-o fundătură,

Iar sub o stâncă ei văzură

Un ochi de apă-ntunecată

Și sub o stâncă adunată.

Ei caprele și le-au mânat,

Ele s-au pus pe adăpat.

Dar, iată, apa clocoti

Și din mocirla ei sări

Un șarpe mare-nfruriat,

Ce-a sâsâit și a urlat,

Cinci capre-apoi a înghițit,

Bieții ciobani s-au îngrozit

Și pe-un bătrân îl blestema,

Nu vă întreb cine era.

Craiul trezit și-a amintit

Cum a ajuns schimonosit,

Ce-a fost și ce-a ajuns cândva

Coroana-ntruna și-e cerea.

De-acolo spre al său palat

El șerpui precum turbat,

Iar când orașul și-l văzu

La poarta lui se abătu.

Dar oamenii nu l-au lăsat

Pe poartă și veste au dat

Guvernatorului ce sta

Cu-a sa suită ș-asculta

Un imn de slavă către sfinți,

Cântat de niște prunci cuminți.

Când vestea rea o auzi,

Pe-un turn bărbatul se sui,

El șarpelui prelung strigă

Și de acolo-l alungă

Spunându-i că acum domnea

O-mpărăție-n țara sa

Cu lege scrisă și dreptate

Adusă din acea cetate

Pe care toți o venerau

Și înspre ea se închinau,

Măreața Romă luminată,

Pe șapte dealuri înălțată,

Iar el acolo împărțea

Pentru-mpărat și țara sa

Și legea și acea-dreptate

Ce pus-au pace peste toate.

Dar șarpele a șuierat,

Cerând să-l lase în palat,

Iar când din nou a fost respins,

S-a-ncolăcit și s-a aprins,

Pământul tot l-a pârjolit,

Fântânile le-a otrăvit

Cu-al său venin le-a amărât

Și peste turme-a tăbărât,

Satele-n jur le-a măturat,

Pe oameni el i-a-ndurerat,

Apoi la ziduri se-nturnă

Într-o amiază și jură

Că pe cei vii îi va stârpi

Și rând pe rând îi va-nghiți,

Dar de se vor ei mântuiți,

De-așa o moarte ocoliți,

Pe cel ce-acolo stăpânea

Ofrandă-ndată să i-l dea.

Au chiuit și au țipat,

Dar negrul târg l-au refuzat

Supușii toți, s-au îndârjit

Pe-al lor stăpân ei l-au păzit,

Iar într-o vineri pe-nserat

Spre cer plângând, au implorat

Ca îngerii să se pogoare

Și pe balaur să-l omoare

Ori îngerii nu au venit,

Dar i-au văzut, i-au auzit.

Și-i las sub acolo, în cetate,

Noi mergem mai departe, frate!

3

 

La Antiohia am plecat,

Spre răsăritu-ndepărtat,

Unde pe-o poartă a ieșit

Cu scutul lui cel oțelit

Și coif rotund, scânteietor,

Pe-un cal călare un fecior.

În ochi viața-i înflorea,

Ea sângele îi încingea,

Iar sub cuirasă, tăinuită,

Dintr-un smochin uscat cioplită,

Avea o cruce ce-l ferea

De răul ce nu se vedea,

Căci răul ce era-ntrupat

Sfârșea îndată retezat,

De lancea sa cu lamă grea

Ce fără milă secera.

El o solie fu-ndemnat

S-o ducă pânʼ la Eufrat

La un castel ce străjuia

Hotarul și îl apăra

De hoardele ce-l încercau

Și ne-ncetat îl cotropeau.

Acolo-ajuns, n-a zăbovit

Și îndărăt a tropăit

Pe-un drum de noapte-nfășurat

Și doar de stele luminat.

Dar nu a mers prea mult așa

Că drumu-acum se despărțea,

Nemaifiind ca la-nceput,

Iar călărețul s-a pierdut.

Și tot umblă un ceas sau două

Până văzu o lună nouă,

Ca soarele de luminoasă,

Ce-l duse-ntr-o pădure deasă

Care de nicăieri ieși,

Mireasma ei îl ameți.

Acolo, pe sub pomii grei

Dormeau în iarbă pui de lei,

Iar mii de păsări poleite

Mâncau din fructe pârguite,

Un râu cu valul ca de gheață

Suflând un nour gros de ceață,

Luceferii de sus veneau

Și printre ramuri se-nvârteau

Plutind ca niște câlți de lână,

De îi putea prinde în mână

Și-n mijlocul grădinii sta

Un pom ce crugu-l sprijinea,

De-un șir de flori împresurat

Și printre flori sta un bărbat,

El o făclie legăna,

Pe călăreț îl aștepta.

Iar când oșteanul l-a zărit

Pe-acel bărbat i-a și vorbit:

Spre Antiohia fugea,

Dar drumul nu și-l mai afla.

Știa el oare să-i arate

Pentru trei galbeni drumul poate?

Dar omul c-o față de piatră

Prinzându-l de frumoasa pleată

Pe călăreț spre el l-a tras:

”Oprește-acum grăbitu-ți pas,

Ascultă, Gheorghe, ce-am să-ți zic

Că nu-i puțin și nu-i nimic!

Tu vei porni acum galop

Înspre apus să duci potop

De moarte peste-un blestemat

Ce-n lume rău a semănat.

În Cappadocia de piatră

Tu să îți duci puterea toată

Și fă cum îți voi porunci.

Privește, ți-am adus aci

Ulcior frumos și argintat,

Din sticlă și cu gâtul lat,

El este plin cu apă vie

Ce-ți dă și minte și tărie,

Dar celui rău de îl vei da

În fața ta el va crăpa.”

”Bătrâne ce tot vorovești

Și vrei tu capu-mi să-l sucești?”

Frumosul Gheorghe a-ntrebat,

Dar omul iarăși l-a-ndemnat:

”Pe cel ce tu-l vei căuta

În trup de șarpe-l vei afla,

Cuminte tu-l vei amăgi

Să bea de-aici, el va pieri.”

”Bătrâne gura ta vorbește

Dar sufletu-mi se îndoiește,”

Frumosul Gheorghe a grăit.

Dar omul iar a stăruit,

Dându-i o piele de mistreț

Cu tot cu cap și părul creț:

”Cu pielea-aceasta te-nfășoară,

Să-i spui c-ai fost și tu o fiară

Și fă-l să bea din apa mea,

Iar moartea iute-l va lua.

Aleargă dar, nu șovăi,

Căci oameni mulți el va stârpi.

Spre Cezareea să pornești

Și tu, în schimb, să îl stârpești!”

Ș-apoi ulceaua i-o-nmână

Gheorghe, cuminte, o luă.

Bărbatul tot a tremurat

Și lumea-n jur s-a despicat,

Iar printr-o poartă-așa crăpată

Se aruncă roibul îndată

Cu bunul Gheorghe în spinare,

Lăsând grădina-n depărtare.

Se scutura soladu-n goană

Ținându-și murgul prins de coamă

Și-ntruna se tot întreba

Dacă aievea se-ntâmpla

Sau oare era făcătură

Ce acel om a scos pe gură.

Dar și așa el s-a lăsat

De armăsar pe vânt purtat.

4

Cât au bătut e greu de prins,

Degeaba ochiul mi-am întins,

Departe ei de Eufrat

Au mers un timp nemăsurat

Pe coamele înzăpezite,

De ger și de zăpezi păzite,

Printre pustii s-au azvârlit,

Iar într-o zi pe la zenit,

La orizont s-a-nfățișat

Un zid cu turnuri presărat,

Iar de departe se-auzea

Un zornăit de tinichea

Ș-apoi în sus porni un nor

Țâșnind ca fumul din cuptor.

O fiară lungă îl stârnea

Când spre creneluri se-arunca,

Dar oameni mulți în ea loveau

Cu bolovani ce răbufneau,

Strigând cu toții îngroziți,

De-acea furie copleșiți.

Pe-o culme Gheorghe se-așeză

Și fără frică așteptă

Vârtejul să se potolească,

Misiunea să o-ndeplinească.

Iară când fiara însetată

De zidul cel înalt de piatră

Se-ndepărtă înspre un iaz,

De-și umezi lungul grumaz,

Bărbatul de pe cal sări

Cu glasul blând o păcăli:

”Să îmi trăiești, frate balaur,

Cu solzi și dinții lungi, de aur

Dar oare ce ți s-a-ntâmplat

De oamenii te-au mâniat?”

La care fiara furioasă

Urlă din gura-i veninoasă:

”Ca ei am fost și-am stăpânit

Pământu-acesta însorit,

Într-un palat măreț trăiam

Și peste ei împărățeam.

Când, iată, într-un zor de zi

Un moș cu mers greoi veni,

Cu glasul lui m-a blestemat

De-am fost în șarpe preschimbat.

Iar când aici am revenit

Ei un alt rege și-au găsit.

Dar în palat eu voi răzbi,

Cu carnea lor mă voi hrăni.”

Așa strigă fiara-nciudată

Scuipând o fiere înspumată.

Dar Gheorghe-n pielea de mistreț

I-o-ntroarse cu un glas isteț:

”Cumplită soartă te-a lovit,

Frate prea-bun, frate iubit,

Dar te-nțeleg căci, vai, și eu

Am pătimit cândva din greu,

De-o vrăjitoare prefăcut

Într-un mistreț urât și slut,

Dar un proroc s-a îndurat

Când m-a văzut așa schimbat

Și dintr-un ol să beau m-a pus,

N-aș ști să-ți spun ce vrăji a pus

În el dar, iată-s vindecat

Sunt iar frumos și iar bărbat.”

Când șarpele l-a auzit

S-a zvârcolit și-a sâsâit:

”Mai ai din magica licoare,

Să fac și eu mâini și picioare?

Și de a fi să fie-așa

O jumătate îți voi da

Din tot ce-apoi voi cuceri

Și-ți jur că nu mă voi opri

Până coroana nu va sta

Din nou lucind pe fruntea mea.”

S-a prefăcut, a șovăit

Bărbatul astfel ispitit,

Dar mai apoi dintr-un ulcior

Ce îl purta lângă picior

Acelui șarpe amăgit

I-a dat să bea și a sorbit

Balaurul, dar că trăsnit

De o durere fu luat,

Ce-apoi l-a ars neîncetat,

Pe dinăuntru îl prăji

Și-n gemete el se sfârși

De apa bună otrăvit

Precum i-a fost cândva sortit.

Pe calul său Gheorghe sări

Și la cetate se opri

Unde a șarpelui pierire

Le-a dat-o tuturor de știre

Când cei de-acolo au aflat

Că de-acea fiară au scăpat,

Un strigăt prin oraș trecu,

Ținutu-ntreg îl străbătu

Și poarta grea s-a ridicat

Lăsându-l pe-acel soldat,

Ce în palat a fost primit

În cântec și cu vin cinstit.

Iar trupul șarpelui de aur

Fu tras în curtea uni faur

Spre-a fi taiat, în foc topit

Și-n scumpe-odoare împletit.

5

Părea noapte liniștită,

Cu stele albe năpădită

Ș-un vânt din munți se strecură,

O brumă grosă se-așeză,

Când iată-n curtea celui faur,

Dansând pe hoitul de balaur

Un spirit mic, o umbra doar,

Cu ochi mărunți de chihlimbar,

Purtat de-o viță răsucită,

Lovi în fiara amorțită.

Zadarnic v-ați închipuit

Că șapele a și murit.

Vă spun că duhul necurat

O viață nouă i-a suflat

Și-n noaptea ce-a înfrigurată

Trosnit-au solzii lui de-ndată.

Cât ai clipi s-a înălțat

Acel balaur blestemat

Și prin cetate șerpuit

Pâna-n palat a nimerit,

Dar paza îl descoperi,

Ea curtea toată o trezi.

Zadarnic însă au strigat,

El cu venin i-a împroșcat,

I-a ars de vii și i-a răpus.

Apoi a mers pe scări în sus,

Dar bunul Gheorghe l-a oprit

Căci în palat fu găzduit.

Văzându-l fiara-și aminti

Cum acel om o amăgi,

S-a aruncat și l-a plesit

În jurul lui s-a-ncolăcit.

Dar Gheorghe din ulcior bău

Și apa bună-l prefăcu,

De șapte ori crescu bărbatul,

Se minună întreg palatul.

El lancea-apoi și-o ridică,

Pe bestie o înțepă,

Ea cu otravă îl stopi,

Iar el cu pumnii o izbi.

Mult foc și pară au lăsat

Ș-un râu de sânge au vărsat,

Dar șarpele l-a biruit

Pe omul sfânt și l-a strivit.

Sub acel trup, călcat, tăiat

În moarte ar fi lunecat

Mândrul soldat dar o lumină

Țâșni din cer, de viată plină

C-o forță nouă-l înzestră.

Se oprinti și-apoi urlă,

Frumosul Gheorghe, păr lucios

Cu ochiul limpede, sticlos,

Albastru ca un strop de cer

Și-așa, cu pumnul lui de fier

Pe șarpe-n țeastă îl lovi

Îl sugrumă și îl trânti,

Iar lancea-i bine ascuțită,

Precum un fulger azvârlită,

Printr-o orbită i-o-împlântă

De hidra toată tremură

Și creierii i se vărsară

Pe nări și pe urechi pușcară.

Așa blestemul fu-mplinit

Ș-a doua oară a pierit

Cel ce pe mulți i-a umilit

Și pe sărmani i-a necinstit,

Păcatele-i de-aș zăbovi

A le-nșira și povesti

O altă carte s-ar fi strâns

Și multe lacrimi ați fi plans.

Dar nu mă-ntind, mă mulțumesc

Pe sfântul Gheorghe să-l slăvesc,

Ales de Ceruri să-l omoare,

Să îl alunge de sub soare,

Pe cel de stele dușmănit

Și de Pronie părăsit.

Așa povestea s-a gătat,

Iar mai apoi ce s-a-ntâmplat

În altă parte să citiți

De vă-ntrebați și de poftiți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s