A fost odată ca niciodată o boieroaică bătrână ce trăia alături de cele zece slugi ale sale într-un conac cu ziduri înalte și albe aflat la marginea unei păduri întunecate. Și cât era ziua de lungă, femeia aceasta, mică și gârbovită cum era, se îngrijea fără încetare de moșia ei, sporindu-și avutul. Iar în fiecare dimineață de vineri mergea cu un argat de-al ei la târg să cumpere mirodenii, zaharicale și fel de fel odoare scumpe pe care apoi le aducea înspre seară la conac, îngrămădindu-i sipetele și cămările.

Și boieroaica aceasta era tare darnică din fire, mereu făcând pomeni săracilor și toți cei care i-au trecut vreodată pragul au plecat de acolo ospătați și fericiți, de au pomenit-o câte zile au avut. Și mai spuneau aceștia că au văzut la ea comori demne de un împărat: cele mai frumoase covoare persane, porțelanuri chinezești, broderii aduse din India și din Damasc, mobile italienești, tapiserii franțuzești, icoane aurite din Bizanț, săbii de Toledo, talgere de argint, cupe de cleștar și câte și mai câte. Și așa străluceau acele bogății de-ai fi zis că i-a luat casa foc, nu alta.

Dar vorba s-a întins în lung și în lat și vestea acestei avuții a ajuns la un tâlhar, un om tare rău, care de mult căuta să se îmbogățească grabnic și fără trudă, cum le stă în fire celor nelegiuiți.

Și într-o bună zi, dându-se drept un negustor ce trecea prin părțile acelea, tâlharul apăru la conacul boieroaicei. Intrând în vorbă cu slujnicele ce lucrau pe-afară, se trezi pe nepusă masă în casa femeii unde apucă să vadă cu ochii lui minunățiile cu care aceasta-și împodobi încăperile. După cum îi era obiceiul, bătrâna în cinsti pe călător. Apoi, cum făcu, cum nu făcu, ticălosul află de la una dintre femeile ce lucra pentru bătrână că boieroaica lipsea de la conac doar o două zile din an, de Paști, când își lua toate slugile și se ducea cu ele la o mănăstire din apropiere, zăvorând toate ușile în urma lor. Singura care avea să rămână la moșie era o babă oloagă și neputincioasă ce nu putea călători de bătrână ce era și avea să aibă grijă, atât cât putea, de avuția stăpânei sale.

Tâlharul plecă, mulțumit că știa tocmai ceea ce-i lipsise pentru a-și putea duce la îndeplinire planul. Avea să se întoarcă numaidecât în ajunul zilei de Paști pentru a o jefui nestingherit pe boieroaică. Cât despre zăvoarele conacului, nu-și făcea nici un fel de griji. Le dibui tainele din clipa în care puse ochii pe ele.

*

Trecură așa vreo trei săptămâni, timp în care tâlharul așteptă ziua în care avea să se ducă la conac, să înșface bogățiile femeii. Dar iată că într-un miez de noapte, la moșie, se întâmplă ceva neobișnuit.

Slugile dormeau deja de câteva ceasuri bune, iar în toată casa domnea o liniște de mormânt. Cum nu avea somn, bătrâna boieroaică stătea  lângă fereastră și citea dintr-una din cărțile ei sfinte la lumina pâlpâitoare a unei lămpi. Dar dintr-o dată pădurea din spatele casei începu să fiarbă și să trosnească amenințător.

Cum fereastra ei dădea întocmai înspre pădure, femeia privi temătoare negura clocotitoare de ramuri și frunze. Inima începu să-i bată cu putere. Bătrâna deschise larg fereastra și își scoase capul afară, scrutând prin întunericul ce se întindea peste tot, înghițind pământul. Pe cer nu erau nici un fel de nori, iar prin văzduh nu bătea nici un vânt. Și totuși pădurea gemea scuturându-și crengile și legănându-și copacii de parcă ar fi fost lovită de cea mai năprasnică furtună. Boieroaica închise fereastra la loc și făcându-și cruce se vârî în pat așteptând ca viforul să treacă.

Apoi, ca și cum cineva ar fi intrat în casă, auzi niște pași apăsați lovind în scările de lemn, ce scrâșneau sub greutatea lor. Flacăra lămpii tremură și se stinse, lăsând-o pe bătrână pradă beznei. Pașii se opriră în fața camerei acesteia. O bubuitură puternică în ușă o făcu pe femeie să scoată un țipăt care ar fi trebuit să trezească toată casa, dar nimeni nu o auzi. Urmă o a doua bubuitură și o a treia, atât de puternică încât conacul tremură din temelii.

După aceea se făcu liniște. Bubuiturile, încetară, afară pădurea se domoli, flacăra din lampă se reaprinse vioaie, iar peste doar câteva clipe boieroaica, pe jumătate moartă de frică, auzi dincolo de ușă sunetul cel mai neașteptat: un mieunat.

*

Apucând un rozariu de perle pe care-l ținea mereu agățat de un cui pe peretele de lângă patul ei, bătrâna se ridică din pat și se îndreptă tremurând spre ușa dormitorului ei. O deschise puțin și văzu o labă de pisică, albă și ageră ce încerca să lărgească despărțitura ușii pe care însă boieroaica o ținea neclintită cu mâna stângă în timp ce cu degetele mâinii drepte mângâia neliniștită mărgelele rozariului. Dar pisica persistă și răzbi să se strecoare în încăperea bătrânei, sărind pe un scaun și începând să toarcă, să se gudure și să miaune fără stare.

Uimită, boieroaica închise ușa, dar imediat după aceea auzi cum o altă pisică zgâria la ușă. Femeia, palidă ca o stafie, deschise iarăși ușa, de data aceasta ceva mai temeinic, și din nou văzu cum o pisică țâșni în cameră ascunzându-se sub o masă. Boieroaica ieși din odaia ei și cu dinții clănțănind se uită prelung pe coridorul întunecat. Tot ce văzu era o treia pisică ce, așezată pe pervazul unei ferestre, se uita drept în ochii femeii de parcă acum-acum ar fi vrut să intre în vorbă cu bătrâna. Dar și această a treia mâță, cu un singur salt se azvârli la femeie în încăpere, așezându-se în patul cel moale al boieroaicei. Fără nici un fel de vlagă în mădulare, bătrâna se retrase în odaie, închise ușa la loc și, abia târându-se, se așeză pe un scaun, privindu-le neîncrezătoare pe cele trei pisici albe ca laptele care apăruseră în casa ei în niște împrejurări atât de neobișnuite.

*

Dimineața, când slugile se treziră, fură numaidecât luate la întrebări de bătrână, dar nici una nu știu să o lămurească în privința celor trei pisici. Vecini la conac femeia nu avea, iar pisicile acelea păreau mult prea domnești ca să se fi aciuat la ea de pe undeva din satele învecinate. În câteva zile, atât ea cât și slugile ei se învățară iute cu cele trei musafire și după nici o săptămână mâțele păreau să fi fost acolo de când lumea și pământul.

Ele își petreceau zilele preumblându-se pe moșia bătrânei, iar nopțile dormeau împreună cu boieroaica, încovrigate pe pătura ei. Femeia, care nu avea copii, le îndrăgi și numai ea avea voie să le hrănească, mângâindu-le și vorbindu-le ca unor oameni mari.

Dar ce nu știa boieroaica era ca în numai zece zile, când ea avea să plece de Paști la mănăstire, o mare pagubă urma să se abată asupra casei ei.

*

Așa trecu timpul ca un fulger pe cerul de vară și veni ajunul Paștilor. Boieroaica, trezindu-se cu noaptea în cap, porunci ca toate ieslele vitelor să fie umplute cu fân, iar găinile să aibă grăunțe cât pentru două zile, făcându-i astfel mult mai ușoară munca bietei slugi oloage care rămânea acolo, umblând șontâc prin curte sau dormind dusă într-o cămăruță din spatele conacului.

Și mai porunci boieroaica să fie ticsite șapte trăsuri cu bunătăți pe care le avea deja gata împachetate și urma să le ducă cu ea la mănăstire pentru ai cinsti pe toți cei adunați acolo, bogați și săraci deopotrivă.

După vreo trei-patru ceasuri patrusprezece cai mândri și mari fură înhămați la căruțe, apoi, nechezând și fornăind porniră în goană spre mănăstirea care se înălța departe pe un deal și ale cărei turnuri argintate, suple și boltite străluceau frumos sub soarele primăverii, acolo, la capătul văilor.

Astfel plecă alaiul, iar peste conac se așeză liniștea.

Cele trei pisici albe stăteau tolănite la poartă; una sus, pe-o ramură de măr, alta jos, în iarbă, iar alta se încălzea la soare cocoțată pe gardul de piatră.

Când ziua se gătă și peste lume se așternu noaptea aducătoare de odihnă, niște clopote grele se auziră răsunând undeva, în zare, dar cântecul lor era acoperit de foșnetul pădurii.

*

Conacul boieroaicei domnea stingher peste o câmpie cu lanuri unduitoare ce se întindeau în fața porții. Spicele acestora abia ce încolțiseră și tot pământul era verde, întinerit de noua recoltă. Atât el, cât și acareturile și gardul ce-l împrejmuia erau vopsite în cel mai curat alb cu putință, iar acoperișurile erau toate făcute din țiglă roșie. Clădirea avea un singur etaj și peste tot, pe canaturile ferestrelor sau pe pridvorul de piatră, cu stâlpi răsuciți și arcade, erau ghivece mari cu flori de toate culorile, ce se răsfirau în sus sau în jos, după cum le era soiul. Grădinile, care se aflau între zidurile din față și conac, erau încărcate cu trandafiri, pomi și fel de fel de roade gustoase.

Dar acel nemernic de hoț, care tocmai sărise gardul, trecu nepăsător prin micul paradis al boieroaicei. Acoperit de întunericul nopții, gândul lui era ațintit asupra bogățiilor cu care era ticsită casa de sus până jos. Venise cu o trăsură pe care o lăsase mai la o parte de drum, în niște tufe, și nu avea de gând să plece până nu o va umplea cu tot ce-avea boieroaica mai de preț. Și după ce trecu de grădina conacului, umblă să vadă dacă era cineva prin preajmă care să-i zădărnicească planurile. Baba oloagă, care dormea dusă în odăița ei din spatele conacului, nu simți nimic din cele ce se petreceau pe proprietatea stăpânei sale. Hoțul se urcă în pridvor și cât ai clipi, scoase un mănuchi de chei cu care fu cât pe ce să deschidă poarta cea grea din lemn de stejar dincolo de care se aflau toate acele comori pe care le râvnea cu atâta jind.

Deodată, în spatele lui auzi un mârâit prelung și amenințător. Se uită în toate părțile, dar nu zări nimic apoi își văzu de treabă. Lumina lunii îi ușura mult munca, însă pe când să învârtă cheia potrivită în broască, iar se pomeni cu mârâitul acela, care de data aceasta era și mai puternic. Se propti cu spatele la ușă și cercetă pridvorul cu băgare de seamă, apoi zări trei perechi de ochi verzi, scânteietori care îl scrutau din umbră. Când veniră mai aproape de el, omul putu să distingă trei pisici cu blana albă și zbârlită ce pășeau tiptil înspre el. Tâlharul râse înfundat la vederea acelor mâțe înfuriate și sări să deschidă ușa, când o minune avu loc. Toate cele trei pisici crescură de zeci de ori prefăcându-se în niște namile sălbatice și amenințătoare. Mârâitul lor se îngroșă și semăna cu al unor lei fioroși, gata să îl înhațe. Hoțul înlemni. Un singur răget al uneia dintre pisicile uriașe îl făcu să sară în lături, urlând de groază și s-o ia la sănătoasa cu fiarele pe urma lui. O zbughi îndărăt pe unde veni alergând pe scările pridvorului în jos, prin curte și prin grădina cea plină de flori, sărind gardul și apoi, țuști, în căruță unde dădu asudat bice cailor ce-o luară la sănătoasa cu el cu tot pe drum în jos.

Și așa a încercat să o tâlhărească ticălosul acela pe femeia care l-a primit în casa ei și l-a ospătat, crezând că este un om cumsecade.  Dar, drept fie spus, cine ar fi știut că în lipsa stăpânei, casa ei avea să aibă cei mai strașnici paznici cu putință. Căci cele trei pisici erau niște spirite din pădurea care se întindea în spatele conacului, un crâng fermecat, ce fusese acolo de când Dumnezeu a făcut pământul, cerul și marea, și care avea puteri nebănuite. Multe făpturi stăteau ascunse în desișurile lui, dar nu se arătau oamenilor niciodată. Iar după ce acele ființe văzură cât de mărinimoasă și cuminte era vecina lor și după ce-i citiră gândurile acelui netrebnic de hoț, se hotărâră să o ajute pe bătrână trimițându-le pe cele trei pisici fermecate.

Trecu apoi și noaptea de Paști, iar conacul femeii fu mântuit de năpasta ce se abătu asupra lui. Iar când în următoarea seară boieroaica și slugile ei se întoarseră ostenite de la mănăstire găsiră toate așa cum le-au lăsat.

Dar stați, povestea nu este nici pe departe terminată și multe urmează să se mai întâmple.

*

La câteva ceasuri depărtare de conac era un frumos târg înconjurat de ziduri groase, făcute din straturi de piatră și de cărămidă.

În spatele acestor ziduri, de o parte și de alta a străzilor pavate, stăteau solide și semețe casele târgoveților, mărturii ale bogăției făcute prin ani mulți de muncă. Din loc în loc, împrejmuite de garduri de fier și de grădini, se ridicau biserici cu ferestre înguste și rotunjite și cupole largi ce ieșeau din acoperișurile lor teșite. Asupra târgului cufundat în somn tronau clopotnițele înalte, care mereu îi înștiințau pe oameni să se-adune atunci când era vreo sărbătoare, dar și atunci când asupra târgului se abătea vreo năpastă.

Era miezul nopții, însă nu toți oamenii își găsiră odihna. Umblând de unul singur, tâlharul nostru tocmai ce ieșise dintr-o crâșmă unde încercă să-i încredințeze pe oameni de cele ce i se întâmplaseră cu două nopți înainte. Desigur, fără a le da toate amănuntele el ținea sus tare că la conacul din câmpie se petrec lucruri necurate și că niște pisici uriașe au sărit la el când a trecut pe drum, prin fața porții.

După ce au făcut haz pe seama lui oamenii s-au săturat să-l asculte și l-au alungat din crâșma aceea, crezându-l smintit. Hoțul acum umbla furios și fără țintă, bolborosind și încleștându-și pumnii de ciudă când numai ce simți că cineva îl prinde de umăr. Se întoarse și văzu cum în spatele lui stătea un om bătrân, lung și subțire, cu privirea răutăcioasă și necruțătoare. Pe umeri purta o mantie lungă și în cap avea o pălărie ce era poate semnul cel mai limpede că omul acela era un vrăjitor.

Întâmplarea făcu ca vrăjitorul să fie de față când hoțul își depănă povestea, stârnindu-i interesul.

Trăgându-l de mânecă pe tâlhar, vrăjitorul îl duse la casa lui unde îl descusu și află în amănunt toate cele petrecute. Apoi, după câteva clipe de șovăială, îi spuse tâlharului că trebuia cu orice preț să pună mâna pe acele pisici și că dacă-l va ajuta să le prindă, îi va da tot aurul din lume. Și îi mai spuse vrăjitorul că acele pisici sunt duhuri cu puteri neînchipuite  și că era uimit să audă tâlharul întâlnise nu una, ci trei. Iar pentru a le prinde, avea el un sac fermecat, dar trebuiau să fie iuți și cu băgare de seamă și după ce le vor aduce în târg și le vor îmblânzi, nimeni nu îi va mai putea atinge, vor fi stăpânii lumii.

Lacom din fire, hoțul se tocmi numaidecât să-l ajute pe vrăjitor. Și așa porniră cei doi înspre conac călare pe doi cai iuți ca vântul.

*

 Când cei doi răufăcători ajunseră în apropierea conacului descălecară și, strecurându-se printre salcâmii și buruienile ce creșteau pe marginea drumului, ajunseră până la poarta cea mare unde le și văzură pe cele trei pisici albe dormind una lângă alta, în iarbă. Apoi, călcând pe vârfurile degetelor și cu inimile cât un purice, se apropiară de prada lor și se aruncară peste cele trei, înhățându-le și vârându-le în sacul fermecat. Până să se dezmeticească, pisicile, amorțite de soarele fierbinte, se văzură prinse în sacul acela vrăjit și oricât încercară să-l străpungă și să iasă din el, nu reușiră. Degeaba miorlăiră ele, degeaba împroșcară și încercară fel de fel de scamatorii, erau prinse în sacul vrăjitorului și nu aveau nici o scăpare.

Vrăjitorul și hoțul râdeau mulțumiți de fapta lor și, fără să-i vadă cineva, alergară spre roibii lor pe care încălecându-i îi mânară înspre târg lăsând în urma lor o dâră mare de praf.

Dar bucuria celor doi a durat prea puțin. Nici nu se îndepărtară prea mult de conacul boieroaicei că vrăjitorul care ținea sacul cu cele trei pisici captive în el, numai ce văzu că acesta se făcea din ce în ce mai ușor până ce rămăsese la fel de gol precum fusese înainte să vâre mâțele înăuntru. Cu un strigăt, vrăjitorul își opri roibul îndemnându-l și pe tâlhar să stea locului. Tâlharul îl ascultă și tare se mai miră când văzu că sacul atârna în mâna vrăjitorului, pleoștit și ușor ca un fulg. Pisicile dispăruseră.

Peste numai câteva clipe hoțul se apucă să strige la vrăjitor certându-l că sacul lui fermecat nu e bun de nimic că, iată, pisicile au scăpat și de îndată vor tăbărî peste ei cine știe de unde.

Vrăjitorul, mânios, se răsti și el la tâlhar jurându-se că sacul lui niciodată nu l-a lăsat de izbeliște, ca hoțul nu știe ce vorbește și că mai bine ar tăcea și-i vor da ei de capăt și acestei năzbâtii. Și așa s-au tot mâncat în gură până când tâlharul, roșu de furie, înșfăcă sacul din mâna vrăjitorului și-l desfăcu să vadă ce se întâmplase cu pisicile. Îngrozit, vrăjitorul sări la el și trase de gura sacului, încercând să-l oprească pe tâlhar când, dintr-o dată, un nor greu îi împroșcă pe amândoi în față și pisicile, acum prefăcute într-un fum alb, țâșniră afară și recăpătându-și forma se aruncară răgind asupra celor doi ticăloși. I-ar fi rupt în bucăți atunci și acolo dacă din depărtare nu s-ar fi auzit strigătele îngrijorate ale boieroaicei și ale slugilor ei, care le chemau pe la mâncare pe cele trei. Pisicile, de îndată ce o auziră pe bătrână, se făcură nevăzute, iar cei doi oameni rămaseră țintuiți locului cu gurile căscate și tremurând de spaimă.

Ai fi zis că acum, după ce a văzut ce puteri aveau, vrăjitorul se va lăsa păgubaș, mergând în treaba lui. Dar el era și mai îndârjit să să le prindă și să le înrobească.

*

Înapoindu-se în târg, cei doi erau cât pe ce să meargă fiecare-n drumul său când vrăjitorul fusese străfulgerat de un gând.

Era hotărât să meargă până în pânzele albe pentru a pune mâna pe cele trei pisici.

Și cum noaptea care avea să vină era una cu lună plină, avea să-l cheme în ajutor pe cel căruia îi datora toată știința lui, pe însuși Prințul Infernului. Știa că asta îl va costa scump, căci duhul răului cerea mult în schimbul oricăror servicii făcute muritorilor. Însă acela era momentul cel mai potrivit, deoarece Necuratul putea să-și părăsească văgăuna subpământeană și să cutreiere pământul numai în nopțile cu lună plină. Atunci el făcea toate relele care îi treceau prin cap, dansând cu vrăjitoarele și căpcăunii, umblând cu cetele de pricolici, de strigoi și de moroi pe dealuri, prin poieni și pe drumuri părăsite, împrăștiind coșmaruri și gânduri negre în mințile oamenilor.

Odată ce planul acesta încolțise în mintea vrăjitorului, el îl îndemnă pe tâlhar să-l însoțească și să aștepte împreună apusul de soare în casa lui, de la marginea târgului. Apoi, de îndată ce se înseră și pe cer apăruseră primele stele, bătrânul deschise o carte cu scoarțe vechi și mâncate de timp din care citi într-un grai neînțeles o vrajă.

Nici nu termină bine și la ușă bătu cineva. Vrăjitorul se grăbi să deschidă, iar în încăpere întră o umbră cu doi ochi de jar încins. Tâlharul, văzându-l pentru prima dată pe stăpânul lumii subpământene se trase înfricoșat la o parte, ascunzându-se după o perdea. Vrăjitorul se închină până la pământ și îl înștiință pe Diavol despre pățania din ziua ce tocmai se terminase, cerându-i sprijin pentru a le prinde pe cele trei pisici. Demonul încuviință cu o voce groasă și eterică și învârtindu-se iscă un vânt care îi luă pe toți trei ducând-i până la conac.

*

Pisicile, care dormeau în odaia bătrânei, îl simțiră pe cel rău și săriră toate trei din pat, făcându-se nevăzute. Când demonul încercă să intre pe poarta conacului, sus pe zid reapărură ca prin vis cele trei pisici, mari și amenințătoare, ținându-i calea. Pădurea din spate fierbea la fel cum făcuse în prima noapte când apăruseră pisicile. Dar Necuratul se năpusti asupra dușmancelor sale și o bătălie cumplită se porni între acestea și Diavol. Zgomotele treziră tot conacul. Îngrozite, boieroaica și slugile sale stăteau la ferestre și priveau trei pisici uriașe care se băteau cu un drac, când la drum, când în curte, când pe câmp.

Fulgere și văpăi brăzdau văzduhul, vânturi puternice înclinau copacii până la pământ, iar cei patru se băteau neîncetat. Trecu așa mai mult de un ceas și se părea că cumpăna bătăliei va înclina de partea Diavolului.  

Atunci, una dintre pisici, desprinzându-se din miezul bătăliei, o luă în goană peste câmp și fugi așa până la cel mai apropiat deal, pe care-l urcă din doar câteva salturi. Ajunsă în vârf, privi înspre lună strigând:

”Mândră lună te văd cât ești de rotundă, de albă și de strălucitoare. Ca tine nu-i nimeni în cer și pe pământ.”

La care luna îi răspunse, plină de fală:

”Așa și este, nu degeaba mi se spune mândră lună. Dar tu ce vrei?”

Pisica, șireată, strigă:

”Vreau doar să-ți spun că eu sunt de o mie de ori mai frumoasă, mai albă și mai strălucitoare decât tine.”

Furioasă, luna se răsti la pisica ce o sfida astfel:

”Cum îndrăznești, tu, o făptură pământeană, să mi te asemeni, ba mai mult, să ții sus și tare că mă întreci în toate cele?”

”Așa și este,” îi spuse pisica. ”Dacă nu mă crezi, vino, așează-te lângă mine și îți voi dovedi.”

Tare mânioasă și fără să mai țină seama de rostul ei pe cer, mândra lună se azvârli spre pământ să se măsoare în strălucire și frumusețe cu pisica. Acesta din urmă se făcu nevăzută, întorcându-se la conac. Dar pentru lună era prea târziu. Odată ce se pogora de pe cer ea nu mai putea merge îndărăt. Și cum era legată de soare printr-un lanț nevăzut, îl trase și pe astrul zilei după ea, aducând ziua mai devreme decât ar fi trebuit. Astfel lumina soarelui se răspândi peste toată lumea ajungând și la Diavol. Focul ceresc îl pârjoli pe Necurat tocmai când era să le învingă pe celelalte două pisici care-l înfruntau. Umbra subpământeană urlă de durere și se zvârcoli, plutind prin văzduh și împrăștiindu-se ca o ceață de dimineață. Diavolul dispăru, luându-i cu el pe tâlharul cel lacom și pe vrăjitorul cel afurisit și ducându-i în împărăția lui unde aveau lui să-i fie robi pe vecie.

*

După ce primejdia trecu, boieroaica și slugile ei ieșiră din conac și le luară în brațe pe pisici ducându-le înăuntru. Ostenite de atâtea lupte, mâțele se făcură iarăși mici. Toată grădina conacului era vraiște, zidurile și poarta fuseseră dărâmate, acoperișul azvârlit cât colo, dar într-o lună bătrâna și slugile ei le refăcură pe toate, de arătau așa cum au fost înainte.

A mai trecut așa o lună, apoi, într-o noapte adâncă boieroaica fu din nou trezită de freamătul pădurii. Lângă fereastra la care obișnuia ea să citească, pe un scaun, stăteau adunate toate cele trei pisici albe privind înspre copacii care le chemau. Își mai întoarseră o dată privirile spre bătrână și mieunară. Boieroaica, șușotind, le mulțumi și își luă rămas bun de la acele spirite de pădure, apoi cele trei pisici se făcură nevăzute.

Rămânând singură, bătrâna a stat trează toată noaptea, dar a doua zi s-a ridicat din pat și și-a văzut de moșia ei, de slugi și de săracii pe care mereu îi ajuta.

Iar când din întâmplare mai treceau pe acolo, pisicile o căutau pe femeie mieunând și sărind prin iarbă vara sau lăsând urme prin zăpadă iarna. Ea le mângâia, vorbindu-le frumos, apoi pisicile se întorceau în pădurea lor, lăsând-o pe boieroaică să-și continue, tihnită, viața.

Aici închei povestea celor trei pisici albe care au scăpat-o ele de necaz pe bătrâna boieroaică ce trăia cu slugile sale într-un conac alb, la marginea pădurii.