Bohemond le-a vorbit oamenilor, cerându-le tuturor bărbaților cetății să pornească în
căutarea fiicei sale, iar cel care avea să o aducă înapoi nevătămată va conduce
regatul alături de el, împărțind toată puterea și privilegiile unui rege.
Astfel ademeniți, mulți dintre bărbați
și-au pus șeile pe cai și s-au împrăștiat prin tot regatul, căutând în lung
și-n lat. Timp de zece zile ei s-au urcat pe vârfurile munților, au coborât în
cele mai adânci ponoare, dar nu au găsit-o pe Isabela. Iar când s-au înturnat
cu mâinile goale, regele a știut că venise timpul să ia o hotărâre. La porunca
lui toate clopotele bisericilor au bătut o noapte întreagă și multe rugăciuni au
fost înălțate la cer în speranța unei minuni.
Minunea însă nu a avut loc, dar în următoarea
zi, în timp ce regele stătea întins pe un pat într-una din grădinile interioare
ale minunatului său palat alături de regina lui care-i mângâia fruntea și
barba, un fecior cu părul negru și sprâncene groase veni să-l vadă. Ochii lui
mari și verzi străluceau ca cele mai rafinate smaralde, buzele lui cărnoase
rosteau cele mai blânde cuvinte. Îl chema Manuel și era fiul unei grecoaice
foarte bogate, ai cărei strămoși își legaseră numele de însăși fondarea
Antiohiei. Manuel îngenunche în fața perechii regești jurându-le că o va
returna pe preaiubita lor fată. Apoi, fără să aștepte vreun răspuns din partea
regelui băiatul a țâșnit afară din palat, fugind la casa mamei lui și
implorând-o să-i împrumute cele mai de preț bijuterii pe care le avea. Femeia
și ceilalți fii ai ei, aflând ce voia să facă, au încercat să-l facă pe băiat
să renunțe la planul lui necugetat, dar Manuel nu-i ascultă. Într-un sfârșit,
copleșită de rugămințile lui, văduva a cedat și i-a dat fiului ei un sac plic
cu mărgăritare, rubine, safire și multe brățări și cercei de aur. Sfidând privirile
nemulțumite de pe fețele fraților lui, tânărul a pornit în căutarea Isabelei,
dar nu înainte de a afla de la iscoada ce-l urmărise pe acel mesager jerpelit
de veni la curte, unde anume îi pierduse urma. Călări astfel înspre acel loc și
odată ajuns a început să vorbească în gura mare, vorbindu-i roibului și lăudându-se
pentru furtul unei comori pe care tocmai o șterpeli din casa unei bătrâne
văduve din Damasc. Astfel a pătruns mai adânc prin acele chei, făcând larmă și
râzând pe seama faptei sale când dintr-o dată fu înconjurat de o ceată de
tâlhari ce-l cercetau bănuitori. Viața băiatului ar fi trebuit să se termine
atunci și acolo, dar Manuel le vorbi tâlharilor, dându-le în dar toată prada
lui și cerându-le să-l ducă la căpetenia lor deoarece dorea să se alăture
bandei lui. Văzu un bătrân ponosit ce veni șchiopătând înspre el. Acesta îl
prinse pe Manuel mână și-l privi lung, parcă uimit de frumusețea băiatului.
Apoi i-a vorbit lui Manuel, dându-se drept regele hoților, cel care în curând
avea să fie și rege al întregii Antiohii, deoarece în numai câteva zile avea să
se înfățișeze din nou regelui Bohemond, pretinzând a fi unul dintre slujitorii
lui și cerând tronul regatului pentru el însuși, temutul tâlhar Două-Cuțite.
Iată cât sunt de miraculoase sunt
puterile frumuseții! Datorită chipului său încântător Manuel aflase că cel care
îl căută pe Bohemond în cetate, amăgindu-l pe rege, era tocmai Două-Cuțite.
Băiatul mai înțelesese că bătrânul avea o slăbiciune pentru bărbații tineri și
astfel a căutat să se folosească cât putea de mult de neașteptata împrejurare
ivită știind că în acest fel calea sa spre Isabela nu mai avea nici un fel de
opreliști. Arătându-se încântat de avansurile ticălosului, Manuel a trecut prin
labirintul de stânci și poteci înguste al muntelui Aman, încercând să țină
minte orice amănunt care l-ar fi putut ajuta la întoarcere. Când în sfârșit au
ajuns la peștera tâlharilor, băiatul o zări pe frumoasa Isabela prinsă în
lanțuri și împrejmuită de zece tâlhari puternici, de haita lor de câini
sălbatici, și de nenumărate comori. Inima tânărului pătimea pentru suferințele
Isabelei, dar și-a ascuns durerea sub un zâmbet rece, străduindu-se să afle o
cale să o scape de acolo.
Izbăvirea veni tocmai din partea regelui tâlharilor.
Sângele bătrânului fierbea de dorință pentru Manuel. Străduindu-se în fel și
chip să-i facă pe plac noului său acolit tâlharul îi istorisea băiatului despre
faptele sale de vitejie și cumplita vărsare de sânge pe care mereu a lăsat-o în
urma sa. Apoi, văzându-l că se apropia
tot mai mult de el, șiretul tânăr îi ceru lui Două-Cuțite să sărbătorească buna
lor înțelegere stropind-o cu niște vin. Ațâțat de frumusețea feciorului și
peste măsură de bucuros, așa-zisul rege al tâlharilor a poruncit să fie adus
cel mai întunecat, mai vechi și mai puternic vin armenesc pe care îl ținea în fundul
peșterii sale, la răcoare. După un ospăț strașnic și multe cupe de vin, toți
tâlharii și căpetenia lor se îmbătară strașnic adormind unul câte unul, până
când nici unul nu mai rămăsese în picioare. Dar tânărul Manuel, aținându-se ce
la acea destrăbălare și plin de obidă față de acei ticăloși s-a ridicat cu
curaj și, luând o sabie, i-a tăiat în bucăți pe toți bețivanii aceia
neputincioși. Trezit de o durere pătrunzătoare, Două-cuțite îl zări pe frumosul
băiat cu fața toată mânjită de sânge cum sta aplecat peste el înfigându-i sabia
adânc în inima lui bătrână și blestemată. Și acela a fost sfârșitul regelui
tâlharilor.
Apoi Manuel a omorât toți câinii aceia
sălbatici care o păzeau pe Isabela și eliberând-o din lanțuri, o luă pe sărmana
fată înspăimântată și ,gonind pe roibul său în lumina lunii, a dus-o pe fată în
siguranța palatul părintesc.
Bohemond spoke to his subjects, asking
the men in his city to go and find his daughter and the one who would bring her
back unharmed would rule by his side sharing all the power and the privileges of
a king.
Lured by such a prospect, many men saddled
their horsed and scattered all over the land, searching far and wide. And for
ten days or so they climbed on the top of the mountains and they went down the
deepest ravines, but no one could find Isabella. Thus, when they all returned
empty handed the king knew that the time was near for him to take a decision.
At his request all the churches bells rang through the night, and many prayers
were sent to heaven in hope of a last wonder.
The wonder never came, but on the next
day day as the king lay on a bed inside one of his palace’s beautiful inner
gardens in the company of the queen, who caressed his forehead and his beard, a
boy with dark hair and thick eyebrows came to see him. His big green eyes shone
like the most exquisite emeralds; his full lips uttered the kindest words. The
youth’s name was Manuel and he was the son of a very rich Greek woman, whose
ancestors could be traced back to the origins of Antioch itself. Manuel kneeled
in front of the royal couple and swore to return their beloved daughter. Then,
without even waiting for an answer from his king he dashed out of the palace
and rushed to his mother’s house begging her to lend him her most precious
jewels. After they found out what he was up to the woman and her other sons tried
to dissuade him from going further with his reckless plan, but Manuel wouldn’t
listen. Finally, overcome by his pleadings the widow surrendered and gave her
son her a bag full of pearls, rubies, sapphires, and many golden bracelets and
earrings. Defying the displeased look on his brothers’ faces Manuel left to
look for Isabella but not before he had enquired the scout who followed the
coarse messenger to tell him where exactly he had lost that man. After that, he
rode to that place and once he arrived, he started to shout out loud, as if
talking to his horse, boasting about the incredible treasure he had just stolen
from an old widow’s house in Damascus. And so, he went deeper inside the gorges
shouting and laughing about his deed, when suddenly, a bunch of brigands surrounded
Manuel looking at him with distrust. The boy’s life should have
ended on that spot, but Manuel addressed the thieves, offering them his entire
loot and asking them to take him to their leader for he wanted to join their gang.
Then, a rugged old fellow came galumphing towards him, he grabbed Manuel by the
hand and looked at him as if amazed by the boy’s beauty. The old man spoke to
Manuel, presenting himself as the king of the thieves who will soon be king of
whole Antioch, for in just a few days he would again meet Bohemond, pretending to
be one of his own servants and claim the throne for himself, the one and only
Two-Blades.
Who would have guessed what the wonders
of beauty can achieve? It was through mere physical charm that Manuel found out
that the messenger that came to visit Bohemond in the city, deceiving the king
and the court, was none other than Two-Blades himself. He also became aware
that the old man had a weakness for young men and he quickly sought to take
advantage of this unexpected development knowing that his passage towards
Isabella was now unhindered. By showing interest in the old thief’s advances,
Manuel made his way through the labyrinth of rocks and narrow paths of Mount
Amanus, trying to remember every detail that could help him on his way back.
When finally, they reached the brigand’s cave, the boy saw the beautiful Isabella
held in chains and surrounded by ten strong thieves, by a pack of wild dogs,
and by countless stolen treasures. The young’s man heart ached for Isabella’s
misery, but ne concealed his pain with a cold smile, trying to find a way to
get her out of there.
The relief came from the king of the thieves
himself. The old man’s blood boiled with infatuation for Manuel and he looked
for ways to please his new follower, telling him stories about his incredible
feats and the terrible tail of bloodshed he had always left behind. Then, as he
drew nearer and nearer to Manuel, the cunning youth asked Two-Blades to celebrate
their partnership and drink some wine. Aroused and delighted the so-called king
of thieves asked for the darkest, oldest, fullest Armenian wine he kept deep
inside the cave. After a great feast and many rounds of wine all those infamous
brigands and their leader got drunk falling asleep one by one, until none of
them was left standing.
As
soon as that happened, young Manuel who abstained himself from all that debauchery,
immediately took a sword, cut the powerless drunkards into pieces. As for Two-Blades,
awoken by a sharp pain he saw the handsome boy’s face all smeared with blood as
Manuel leaned over him thrusting the sword deep inside his chest. That was the end
of the king of thieves.
Manuel then slew all the brigand’s wild
dogs that were guarding Isabela, freed her from her chains and took the horror-stricken
girl on his horseback, riding under the clear moon light until they reached the
safety of Bohemond’s palace.
King Bohemond of Antioch ruled over a
city of a rare beauty and wealth whose high towers and thick walls surrounded some
of the most grandiose and luxurious palaces and houses in the Levant. Countless
merchants laden with spices, silk, gemstones, and incenses poured through this
this city’s gates coming from all over the world, filling the dusty markets and
using all their skills to increase their fortunes. Along its promenades walked
beautiful young ladies and their admirers, while in its lavish gardens among
the many palm trees, the white statues of ancient gods, and the spluttering
fountains, scholars and their students debated in the cool shade about
everything there was in heaven and on earth. And then there were the churches.
Rising in the Eastern sky, these were shinning from the myriads of golden
mosaics and icons set with precious stones that covered their inner walls. In
the middle of all these wonders lay the great palace of the king, a maze of
marbles of all colours and textures, standing on lofty columns and wide arches.
Had there been a place on Earth where angels would have descended, a place
fitting for their glory, this place was Antioch.
As for Bohemond, he was a wise, generous,
and just ruler who long forgot the sins of his youth and the many struggles
that put him on the throne. Now, in his later days he shared his power with his
younger wife, a graceful and proud woman who he once he met in Jerusalem when
she came from France sailing across the wide sea to see the holy places the
crusaders had conquered. Her name was Constance and she bore the king only one
child, a daughter who grew up to become the most beautiful maiden in the
kingdom. Named Isabella, tales of her charm spread everywhere, inspiring poets,
kindling hearts and stirring envy.
Alas, not long after Isabella had
turned sixteen, one day when she was strolling with her suite along the riverbanks
just outside the city walls, a gang of thieves came out of nowhere slaying her
servants and taking the lovely king’s daughter in some God forsaken hideout. When
Bohemond found out that he lost his most precious treasure, he sent many scouts
and many envoys to bring her back, but none could find her.
Then, one evening, a strange and ugly
fellow with rotten teeth came to the king’s court with a
message. He told Bohemond and his wife that for the time being their daughter
was safe and sound and that she was being held prisoner by a cruel brigand and
his pack of followers, who would gladly return her to her parents if Bohemond would agree to hand over his city and
all his treasures to them by the next full moon, in three weeks’ time. If he
refused, a terrible death would await poor Isabella. The scoundrel’s nickname
was Two-Blades, and everyone knew him as a man of his word. And to prove he was
telling the truth the messenger gave the king one of Isabella’s rings and a
lock from her blonde hair. The messenger also promised the king to return in
due time hear his decision and settle the bargain.
The king was burning with fury, but he
nevertheless let the messenger go and immediately after he sent a scout on that
haggard man’s tail. However, as cunning as the scout was, he lost the thief somewhere
deep inside the writhing gorges of Mount Amanus, which stretched North of
Antioch.
A proud warrior, the king refused to
surrender to those wretched people either his crown or his daughter and
abandoned himself to days and nights of thought and prayer. After a while, when
he re-emerged all pale and weakened by sorrow, he spoke to his subjects…
Regele Bohemond al Antiohiei conducea
peste un oraș de o rară frumusețe și bogăție ale cărui turnuri și ziduri groase
împrejmuiau unele dintre cele mai mărețe și luxuriante palate și case din
Levant. Nenumărați negustori, încărcați cu mirodenii și mătăsuri, pietre scumpe
și tămâie îi treceau pe porțile, venind din toate colțurile lumii, umplând
piețele prăfuite și folosindu-și toată iscusința pentru a-și spori averile.
De-a lungul promenadelor sale umblau frumoasele doamne și admiratorii lor în
timp ce în grădinile sale exotice, printre palmierii legănați de vânt, statuile
albe ale vechilor zei și fântânile arteziene, savanții și discipolii lor
dezbăteau la umbră câte în lună și în stele. Mai erau și bisericile. Ridicându-se
spre cerul orientului, acestea străluceau de la miriadele de mozaicuri aurite
și icoane bătute cu pietre prețioase care le acopereau zidurile interioare. Iar
în mijlocul tuturor acestor minuni se afla marele palat al regelui, un labirint
de marmoră de toate culorile și cu toate texturile, sprijinit pe coloane înalte
și arcuri largi. Dacă era un loc pe pământ în care îngeri s-ar fi coborât, un
loc pe măsura măreției lor, acesta era Antiohia.
Cât despre Bohemond, el era un om
înțelept, generos și drept, care de mult uitase păcatele tinereții sale și
numeroasele bătălii care l-au pus pe tron. Ajuns în anii cei din urmă ai vieții
sale, el împărțea puterea cu mult mai tânăra sa soție, a femeie frumoasă și
mândră pe care a întâlnit-o cândva în Ierusalim când aceasta a venit din Franța
trecând cu o corabie marea cea largă pentru a vedea locurile sfinte cucerite de
cruciați. O chema Constanța și aceasta i-a născut regelui doar un copil, o
fiică, care după ce a crescut a ajuns să fie cea mai frumoasă fecioară din
întregul regat. Pe nume Isabella, poveștile despre farmecul ei s-au răspândit
pretutindeni, inspirând poeți, aprinzând inimi și stârnind invidia.
Dar vai, la nu mult timp după ce
Isabela împlinise șaisprezece ani, într-o zi, când se plimba cu suita ei pe
malul râului, în afara zidurilor cetății, o bandă de hoți a venit de nicăieri
ucigându-i pe servitori și luând-o cu ei pe frumoasa fată, ducând-o în cine
știe ce văgăună. Când Bohemond află că și-a pierdut cea mai scumpă comoară, a
trimis multe iscoade și mulți emisari să o aducă înapoi, dar fata era de
negăsit.
Apoi, într-o seară, un om urât și
straniu cu dinții putreziți a venit la curtea regelui cu un mesaj. Acesta i-a
povestit lui Bohemond și soției sale că pentru moment fiica lor era în afara
oricărei primejdii și că era prizoniera unui crud tâlhar și a acoliților lui,
iar aceștia o vor înapoia de bunăvoie dacă Bohemond s-ar fi învoit să le predea
orașul cu toate comorile până la următoarea lună plină, peste trei săptămâni.
Dacă însă refuza, pe frumoasă o aștepta cea mai cumplită moarte. Numele răufăcătorului
era Două-Cuțite și era știut drept un om ce se ținea de promisiunile sale. Iar
pentru a-i dovedi că spunea adevărul mesagerul îi dădu regelui unul dintre
inelele Isabelei și o coșită din părul ei blond. De asemenea, mesagerul i-a
promis regelui că se va întoarce la timpul potrivit să-i asculte hotărârea și să
încheie târgul.
Regele ardea de furie, dar totuși îl
lăsă pe acel nenorocit să plece, trimițând numaidecât pe urmele lui o iscoadă.
Dar, oricât de vicleană a fost acea iscoadă, hoțul i-a scăpat undeva în cheile
adânci și șerpuitoare ale muntelui Aman, ce se întindea la miazănoapte de oraș.
Războinic din fire, regele se împotrivi
să-și dea atât fata cât și coroana pe mâna tâlharilor cufundându-se zile și
nopți în gând și rugăciune. Iar după o vreme, când reapăru palid și slăbit de
suferință, le vorbi supușilor săi…
A fost odată ca niciodată o boieroaică bătrână ce trăia alături de cele zece slugi ale sale într-un conac cu ziduri înalte și albe aflat la marginea unei păduri întunecate. Și cât era ziua de lungă, femeia aceasta, mică și gârbovită cum era, se îngrijea fără încetare de moșia ei, sporindu-și avutul. Iar în fiecare dimineață de vineri mergea cu un argat de-al ei la târg să cumpere mirodenii, zaharicale și fel de fel odoare scumpe pe care apoi le aducea înspre seară la conac, îngrămădindu-i sipetele și cămările.
Și
boieroaica aceasta era tare darnică din fire, mereu făcând pomeni săracilor și
toți cei care i-au trecut vreodată pragul au plecat de acolo ospătați și
fericiți, de au pomenit-o câte zile au avut. Și mai spuneau aceștia că au văzut
la ea comori demne de un împărat: cele mai frumoase covoare persane, porțelanuri
chinezești, broderii aduse din India și din Damasc, mobile italienești,
tapiserii franțuzești, icoane aurite din Bizanț, săbii de Toledo, talgere de argint,
cupe de cleștar și câte și mai câte. Și așa străluceau acele bogății de-ai fi
zis că i-a luat casa foc, nu alta.
Dar
vorba s-a întins în lung și în lat și vestea acestei avuții a ajuns la un
tâlhar, un om tare rău, care de mult căuta să se îmbogățească grabnic și fără trudă,
cum le stă în fire celor nelegiuiți.
Și
într-o bună zi, dându-se drept un negustor ce trecea prin părțile acelea,
tâlharul apăru la conacul boieroaicei. Intrând în vorbă cu slujnicele ce lucrau
pe-afară, se trezi pe nepusă masă în casa femeii unde apucă să vadă cu ochii
lui minunățiile cu care aceasta-și împodobi încăperile. După cum îi era
obiceiul, bătrâna în cinsti pe călător. Apoi, cum făcu, cum nu făcu, ticălosul
află de la una dintre femeile ce lucra pentru bătrână că boieroaica lipsea de
la conac doar o două zile din an, de Paști, când își lua toate slugile și se
ducea cu ele la o mănăstire din apropiere, zăvorând toate ușile în urma lor.
Singura care avea să rămână la moșie era o babă oloagă și neputincioasă ce nu
putea călători de bătrână ce era și avea să aibă grijă, atât cât putea, de
avuția stăpânei sale.
Tâlharul
plecă, mulțumit că știa tocmai ceea ce-i lipsise pentru a-și putea duce la
îndeplinire planul. Avea să se întoarcă numaidecât în ajunul zilei de Paști
pentru a o jefui nestingherit pe boieroaică. Cât despre zăvoarele conacului,
nu-și făcea nici un fel de griji. Le dibui tainele din clipa în care puse ochii
pe ele.
*
Trecură
așa vreo trei săptămâni, timp în care tâlharul așteptă ziua în care avea să se
ducă la conac, să înșface bogățiile femeii. Dar iată că într-un miez de noapte,
la moșie, se întâmplă ceva neobișnuit.
Slugile
dormeau deja de câteva ceasuri bune, iar în toată casa domnea o liniște de
mormânt. Cum nu avea somn, bătrâna boieroaică stătea lângă fereastră și citea dintr-una din cărțile
ei sfinte la lumina pâlpâitoare a unei lămpi. Dar dintr-o dată pădurea din spatele
casei începu să fiarbă și să trosnească amenințător.
Cum
fereastra ei dădea întocmai înspre pădure, femeia privi temătoare negura
clocotitoare de ramuri și frunze. Inima începu să-i bată cu putere. Bătrâna
deschise larg fereastra și își scoase capul afară, scrutând prin întunericul ce
se întindea peste tot, înghițind pământul. Pe cer nu erau nici un fel de nori,
iar prin văzduh nu bătea nici un vânt. Și totuși pădurea gemea scuturându-și
crengile și legănându-și copacii de parcă ar fi fost lovită de cea mai
năprasnică furtună. Boieroaica închise fereastra la loc și făcându-și cruce se
vârî în pat așteptând ca viforul să treacă.
Apoi,
ca și cum cineva ar fi intrat în casă, auzi niște pași apăsați lovind în scările
de lemn, ce scrâșneau sub greutatea lor. Flacăra lămpii tremură și se stinse,
lăsând-o pe bătrână pradă beznei. Pașii se opriră în fața camerei acesteia. O
bubuitură puternică în ușă o făcu pe femeie să scoată un țipăt care ar fi
trebuit să trezească toată casa, dar nimeni nu o auzi. Urmă o a doua bubuitură
și o a treia, atât de puternică încât conacul tremură din temelii.
După
aceea se făcu liniște. Bubuiturile, încetară, afară pădurea se domoli, flacăra
din lampă se reaprinse vioaie, iar peste doar câteva clipe boieroaica, pe
jumătate moartă de frică, auzi dincolo de ușă sunetul cel mai neașteptat: un
mieunat.
*
Apucând
un rozariu de perle pe care-l ținea mereu agățat de un cui pe peretele de lângă
patul ei, bătrâna se ridică din pat și se îndreptă tremurând spre ușa
dormitorului ei. O deschise puțin și văzu o labă de pisică, albă și ageră ce
încerca să lărgească despărțitura ușii pe care însă boieroaica o ținea
neclintită cu mâna stângă în timp ce cu degetele mâinii drepte mângâia
neliniștită mărgelele rozariului. Dar pisica persistă și răzbi să se strecoare
în încăperea bătrânei, sărind pe un scaun și începând să toarcă, să se gudure
și să miaune fără stare.
Uimită,
boieroaica închise ușa, dar imediat după aceea auzi cum o altă pisică zgâria la
ușă. Femeia, palidă ca o stafie, deschise iarăși ușa, de data aceasta ceva mai
temeinic, și din nou văzu cum o pisică țâșni în cameră ascunzându-se sub o
masă. Boieroaica ieși din odaia ei și cu dinții clănțănind se uită prelung pe
coridorul întunecat. Tot ce văzu era o treia pisică ce, așezată pe pervazul
unei ferestre, se uita drept în ochii femeii de parcă acum-acum ar fi vrut să
intre în vorbă cu bătrâna. Dar și această a treia mâță, cu un singur salt se
azvârli la femeie în încăpere, așezându-se în patul cel moale al boieroaicei.
Fără nici un fel de vlagă în mădulare, bătrâna se retrase în odaie, închise ușa
la loc și, abia târându-se, se așeză pe un scaun, privindu-le neîncrezătoare pe
cele trei pisici albe ca laptele care apăruseră în casa ei în niște împrejurări
atât de neobișnuite.
*
Dimineața,
când slugile se treziră, fură numaidecât luate la întrebări de bătrână, dar
nici una nu știu să o lămurească în privința celor trei pisici. Vecini la conac
femeia nu avea, iar pisicile acelea păreau mult prea domnești ca să se fi
aciuat la ea de pe undeva din satele învecinate. În câteva zile, atât ea cât și
slugile ei se învățară iute cu cele trei musafire și după nici o săptămână
mâțele păreau să fi fost acolo de când lumea și pământul.
Ele
își petreceau zilele preumblându-se pe moșia bătrânei, iar nopțile dormeau
împreună cu boieroaica, încovrigate pe pătura ei. Femeia, care nu avea copii,
le îndrăgi și numai ea avea voie să le hrănească, mângâindu-le și vorbindu-le
ca unor oameni mari.
Dar
ce nu știa boieroaica era ca în numai zece zile, când ea avea să plece de Paști
la mănăstire, o mare pagubă urma să se abată asupra casei ei.
*
Așa
trecu timpul ca un fulger pe cerul de vară și veni ajunul Paștilor. Boieroaica,
trezindu-se cu noaptea în cap, porunci ca toate ieslele vitelor să fie umplute
cu fân, iar găinile să aibă grăunțe cât pentru două zile, făcându-i astfel mult
mai ușoară munca bietei slugi oloage care rămânea acolo, umblând șontâc prin
curte sau dormind dusă într-o cămăruță din spatele conacului.
Și
mai porunci boieroaica să fie ticsite șapte trăsuri cu bunătăți pe care le avea
deja gata împachetate și urma să le ducă cu ea la mănăstire pentru ai cinsti pe
toți cei adunați acolo, bogați și săraci deopotrivă.
După
vreo trei-patru ceasuri patrusprezece cai mândri și mari fură înhămați la
căruțe, apoi, nechezând și fornăind porniră în goană spre mănăstirea care se
înălța departe pe un deal și ale cărei turnuri argintate, suple și boltite
străluceau frumos sub soarele primăverii, acolo, la capătul văilor.
Astfel
plecă alaiul, iar peste conac se așeză liniștea.
Cele
trei pisici albe stăteau tolănite la poartă; una sus, pe-o ramură de măr, alta
jos, în iarbă, iar alta se încălzea la soare cocoțată pe gardul de piatră.
Când
ziua se gătă și peste lume se așternu noaptea aducătoare de odihnă, niște
clopote grele se auziră răsunând undeva, în zare, dar cântecul lor era acoperit
de foșnetul pădurii.
*
Conacul
boieroaicei domnea stingher peste o câmpie cu lanuri unduitoare ce se întindeau
în fața porții. Spicele acestora abia ce încolțiseră și tot pământul era verde,
întinerit de noua recoltă. Atât el, cât și acareturile și gardul ce-l
împrejmuia erau vopsite în cel mai curat alb cu putință, iar acoperișurile erau
toate făcute din țiglă roșie. Clădirea avea un singur etaj și peste tot, pe
canaturile ferestrelor sau pe pridvorul de piatră, cu stâlpi răsuciți și
arcade, erau ghivece mari cu flori de toate culorile, ce se răsfirau în sus sau
în jos, după cum le era soiul. Grădinile, care se aflau între zidurile din față
și conac, erau încărcate cu trandafiri, pomi și fel de fel de roade gustoase.
Dar acel nemernic de hoț, care tocmai sărise gardul, trecu
nepăsător prin micul paradis al boieroaicei. Acoperit de întunericul nopții, gândul
lui era ațintit asupra bogățiilor cu care era ticsită casa de sus până jos.
Venise cu o trăsură pe care o lăsase mai la o parte de drum, în niște tufe, și
nu avea de gând să plece până nu o va umplea cu tot ce-avea boieroaica mai de
preț. Și după ce trecu de grădina conacului, umblă să vadă dacă era cineva prin
preajmă care să-i zădărnicească planurile. Baba oloagă, care dormea dusă în odăița
ei din spatele conacului, nu simți nimic din cele ce se petreceau pe
proprietatea stăpânei sale. Hoțul se urcă în pridvor și cât ai clipi, scoase un
mănuchi de chei cu care fu cât pe ce să deschidă poarta cea grea din lemn de
stejar dincolo de care se aflau toate acele comori pe care le râvnea cu atâta
jind.
Deodată,
în spatele lui auzi un mârâit prelung și amenințător. Se uită în toate părțile,
dar nu zări nimic apoi își văzu de treabă. Lumina lunii îi ușura mult munca, însă
pe când să învârtă cheia potrivită în broască, iar se pomeni cu mârâitul acela,
care de data aceasta era și mai puternic. Se propti cu spatele la ușă și cercetă
pridvorul cu băgare de seamă, apoi zări trei perechi de ochi verzi,
scânteietori care îl scrutau din umbră. Când veniră mai aproape de el, omul
putu să distingă trei pisici cu blana albă și zbârlită ce pășeau tiptil înspre
el. Tâlharul râse înfundat la vederea acelor mâțe înfuriate și sări să deschidă
ușa, când o minune avu loc. Toate cele trei pisici crescură de zeci de ori
prefăcându-se în niște namile sălbatice și amenințătoare. Mârâitul lor se îngroșă
și semăna cu al unor lei fioroși, gata să îl înhațe. Hoțul înlemni. Un singur
răget al uneia dintre pisicile uriașe îl făcu să sară în lături, urlând de
groază și s-o ia la sănătoasa cu fiarele pe urma lui. O zbughi îndărăt pe unde
veni alergând pe scările pridvorului în jos, prin curte și prin grădina cea
plină de flori, sărind gardul și apoi, țuști, în căruță unde dădu asudat bice
cailor ce-o luară la sănătoasa cu el cu tot pe drum în jos.
Și
așa a încercat să o tâlhărească ticălosul acela pe femeia care l-a primit în
casa ei și l-a ospătat, crezând că este un om cumsecade. Dar, drept fie spus, cine ar fi știut că în
lipsa stăpânei, casa ei avea să aibă cei mai strașnici paznici cu putință. Căci
cele trei pisici erau niște spirite din pădurea care se întindea în spatele
conacului, un crâng fermecat, ce fusese acolo de când Dumnezeu a făcut
pământul, cerul și marea, și care avea puteri nebănuite. Multe făpturi stăteau
ascunse în desișurile lui, dar nu se arătau oamenilor niciodată. Iar după ce
acele ființe văzură cât de mărinimoasă și cuminte era vecina lor și după ce-i
citiră gândurile acelui netrebnic de hoț, se hotărâră să o ajute pe bătrână trimițându-le
pe cele trei pisici fermecate.
Trecu
apoi și noaptea de Paști, iar conacul femeii fu mântuit de năpasta ce se abătu
asupra lui. Iar când în următoarea seară boieroaica și slugile ei se întoarseră
ostenite de la mănăstire găsiră toate așa cum le-au lăsat.
Dar
stați, povestea nu este nici pe departe terminată și multe urmează să se mai
întâmple.
*
La
câteva ceasuri depărtare de conac era un frumos târg înconjurat de ziduri
groase, făcute din straturi de piatră și de cărămidă.
În
spatele acestor ziduri, de o parte și de alta a străzilor pavate, stăteau
solide și semețe casele târgoveților, mărturii ale bogăției făcute prin ani
mulți de muncă. Din loc în loc, împrejmuite de garduri de fier și de grădini,
se ridicau biserici cu ferestre înguste și rotunjite și cupole largi ce ieșeau
din acoperișurile lor teșite. Asupra târgului cufundat în somn tronau clopotnițele
înalte, care mereu îi înștiințau pe oameni să se-adune atunci când era vreo sărbătoare,
dar și atunci când asupra târgului se abătea vreo năpastă.
Era
miezul nopții, însă nu toți oamenii își găsiră odihna. Umblând de unul singur,
tâlharul nostru tocmai ce ieșise dintr-o crâșmă unde încercă să-i încredințeze
pe oameni de cele ce i se întâmplaseră cu două nopți înainte. Desigur, fără a
le da toate amănuntele el ținea sus tare că la conacul din câmpie se petrec
lucruri necurate și că niște pisici uriașe au sărit la el când a trecut pe
drum, prin fața porții.
După
ce au făcut haz pe seama lui oamenii s-au săturat să-l asculte și l-au alungat
din crâșma aceea, crezându-l smintit. Hoțul acum umbla furios și fără țintă,
bolborosind și încleștându-și pumnii de ciudă când numai ce simți că cineva îl
prinde de umăr. Se întoarse și văzu cum în spatele lui stătea un om bătrân,
lung și subțire, cu privirea răutăcioasă și necruțătoare. Pe umeri purta o
mantie lungă și în cap avea o pălărie ce era poate semnul cel mai limpede că
omul acela era un vrăjitor.
Întâmplarea
făcu ca vrăjitorul să fie de față când hoțul își depănă povestea, stârnindu-i
interesul.
Trăgându-l
de mânecă pe tâlhar, vrăjitorul îl duse la casa lui unde îl descusu și află în
amănunt toate cele petrecute. Apoi, după câteva clipe de șovăială, îi spuse
tâlharului că trebuia cu orice preț să pună mâna pe acele pisici și că dacă-l
va ajuta să le prindă, îi va da tot aurul din lume. Și îi mai spuse vrăjitorul
că acele pisici sunt duhuri cu puteri neînchipuite și că era uimit să audă tâlharul întâlnise nu
una, ci trei. Iar pentru a le prinde, avea el un sac fermecat, dar trebuiau să
fie iuți și cu băgare de seamă și după ce le vor aduce în târg și le vor îmblânzi,
nimeni nu îi va mai putea atinge, vor fi stăpânii lumii.
Lacom
din fire, hoțul se tocmi numaidecât să-l ajute pe vrăjitor. Și așa porniră cei
doi înspre conac călare pe doi cai iuți ca vântul.
*
Când cei doi răufăcători ajunseră în
apropierea conacului descălecară și, strecurându-se printre salcâmii și
buruienile ce creșteau pe marginea drumului, ajunseră până la poarta cea mare
unde le și văzură pe cele trei pisici albe dormind una lângă alta, în iarbă. Apoi,
călcând pe vârfurile degetelor și cu inimile cât un purice, se apropiară de
prada lor și se aruncară peste cele trei, înhățându-le și vârându-le în sacul
fermecat. Până să se dezmeticească, pisicile, amorțite de soarele fierbinte, se
văzură prinse în sacul acela vrăjit și oricât încercară să-l străpungă și să
iasă din el, nu reușiră. Degeaba miorlăiră ele, degeaba împroșcară și încercară
fel de fel de scamatorii, erau prinse în sacul vrăjitorului și nu aveau nici o
scăpare.
Vrăjitorul
și hoțul râdeau mulțumiți de fapta lor și, fără să-i vadă cineva, alergară spre
roibii lor pe care încălecându-i îi mânară înspre târg lăsând în urma lor o
dâră mare de praf.
Dar
bucuria celor doi a durat prea puțin. Nici nu se îndepărtară prea mult de conacul
boieroaicei că vrăjitorul care ținea sacul cu cele trei pisici captive în el,
numai ce văzu că acesta se făcea din ce în ce mai ușor până ce rămăsese la fel
de gol precum fusese înainte să vâre mâțele înăuntru. Cu un strigăt, vrăjitorul
își opri roibul îndemnându-l și pe tâlhar să stea locului. Tâlharul îl ascultă
și tare se mai miră când văzu că sacul atârna în mâna vrăjitorului, pleoștit și
ușor ca un fulg. Pisicile dispăruseră.
Peste
numai câteva clipe hoțul se apucă să strige la vrăjitor certându-l că sacul lui
fermecat nu e bun de nimic că, iată, pisicile au scăpat și de îndată vor tăbărî
peste ei cine știe de unde.
Vrăjitorul,
mânios, se răsti și el la tâlhar jurându-se că sacul lui niciodată nu l-a lăsat
de izbeliște, ca hoțul nu știe ce vorbește și că mai bine ar tăcea și-i vor da
ei de capăt și acestei năzbâtii. Și așa s-au tot mâncat în gură până când
tâlharul, roșu de furie, înșfăcă sacul din mâna vrăjitorului și-l desfăcu să
vadă ce se întâmplase cu pisicile. Îngrozit, vrăjitorul sări la el și trase de
gura sacului, încercând să-l oprească pe tâlhar când, dintr-o dată, un nor greu
îi împroșcă pe amândoi în față și pisicile, acum prefăcute într-un fum alb,
țâșniră afară și recăpătându-și forma se aruncară răgind asupra celor doi
ticăloși. I-ar fi rupt în bucăți atunci și acolo dacă din depărtare nu s-ar fi
auzit strigătele îngrijorate ale boieroaicei și ale slugilor ei, care le chemau
pe la mâncare pe cele trei. Pisicile, de îndată ce o auziră pe bătrână, se
făcură nevăzute, iar cei doi oameni rămaseră țintuiți locului cu gurile căscate
și tremurând de spaimă.
Ai
fi zis că acum, după ce a văzut ce puteri aveau, vrăjitorul se va lăsa păgubaș,
mergând în treaba lui. Dar el era și mai îndârjit să să le prindă și să le înrobească.
*
Înapoindu-se
în târg, cei doi erau cât pe ce să meargă fiecare-n drumul său când vrăjitorul
fusese străfulgerat de un gând.
Era
hotărât să meargă până în pânzele albe pentru a pune mâna pe cele trei pisici.
Și
cum noaptea care avea să vină era una cu lună plină, avea să-l cheme în ajutor
pe cel căruia îi datora toată știința lui, pe însuși Prințul Infernului. Știa
că asta îl va costa scump, căci duhul răului cerea mult în schimbul oricăror
servicii făcute muritorilor. Însă acela era momentul cel mai potrivit, deoarece
Necuratul putea să-și părăsească văgăuna subpământeană și să cutreiere pământul
numai în nopțile cu lună plină. Atunci el făcea toate relele care îi treceau
prin cap, dansând cu vrăjitoarele și căpcăunii, umblând cu cetele de pricolici,
de strigoi și de moroi pe dealuri, prin poieni și pe drumuri părăsite,
împrăștiind coșmaruri și gânduri negre în mințile oamenilor.
Odată
ce planul acesta încolțise în mintea vrăjitorului, el îl îndemnă pe tâlhar să-l
însoțească și să aștepte împreună apusul de soare în casa lui, de la marginea
târgului. Apoi, de îndată ce se înseră și pe cer apăruseră primele stele,
bătrânul deschise o carte cu scoarțe vechi și mâncate de timp din care citi
într-un grai neînțeles o vrajă.
Nici
nu termină bine și la ușă bătu cineva. Vrăjitorul se grăbi să deschidă, iar în
încăpere întră o umbră cu doi ochi de jar încins. Tâlharul, văzându-l pentru
prima dată pe stăpânul lumii subpământene se trase înfricoșat la o parte,
ascunzându-se după o perdea. Vrăjitorul se închină până la pământ și îl
înștiință pe Diavol despre pățania din ziua ce tocmai se terminase, cerându-i
sprijin pentru a le prinde pe cele trei pisici. Demonul încuviință cu o voce
groasă și eterică și învârtindu-se iscă un vânt care îi luă pe toți trei
ducând-i până la conac.
*
Pisicile,
care dormeau în odaia bătrânei, îl simțiră pe cel rău și săriră toate trei din
pat, făcându-se nevăzute. Când demonul încercă să intre pe poarta conacului,
sus pe zid reapărură ca prin vis cele trei pisici, mari și amenințătoare,
ținându-i calea. Pădurea din spate fierbea la fel cum făcuse în prima noapte
când apăruseră pisicile. Dar Necuratul se năpusti asupra dușmancelor sale și o
bătălie cumplită se porni între acestea și Diavol. Zgomotele treziră tot
conacul. Îngrozite, boieroaica și slugile sale stăteau la ferestre și priveau
trei pisici uriașe care se băteau cu un drac, când la drum, când în curte, când
pe câmp.
Fulgere
și văpăi brăzdau văzduhul, vânturi puternice înclinau copacii până la pământ,
iar cei patru se băteau neîncetat. Trecu așa mai mult de un ceas și se părea că
cumpăna bătăliei va înclina de partea Diavolului.
Atunci,
una dintre pisici, desprinzându-se din miezul bătăliei, o luă în goană peste
câmp și fugi așa până la cel mai apropiat deal, pe care-l urcă din doar câteva
salturi. Ajunsă în vârf, privi înspre lună strigând:
”Mândră
lună te văd cât ești de rotundă, de albă și de strălucitoare. Ca tine nu-i
nimeni în cer și pe pământ.”
La
care luna îi răspunse, plină de fală:
”Așa
și este, nu degeaba mi se spune mândră lună. Dar tu ce vrei?”
Pisica,
șireată, strigă:
”Vreau
doar să-ți spun că eu sunt de o mie de ori mai frumoasă, mai albă și mai
strălucitoare decât tine.”
Furioasă,
luna se răsti la pisica ce o sfida astfel:
”Cum
îndrăznești, tu, o făptură pământeană, să mi te asemeni, ba mai mult, să ții
sus și tare că mă întreci în toate cele?”
”Așa
și este,” îi spuse pisica. ”Dacă nu mă crezi, vino, așează-te lângă mine și îți
voi dovedi.”
Tare
mânioasă și fără să mai țină seama de rostul ei pe cer, mândra lună se azvârli
spre pământ să se măsoare în strălucire și frumusețe cu pisica. Acesta din urmă
se făcu nevăzută, întorcându-se la conac. Dar pentru lună era prea târziu. Odată
ce se pogora de pe cer ea nu mai putea merge îndărăt. Și cum era legată de
soare printr-un lanț nevăzut, îl trase și pe astrul zilei după ea, aducând ziua
mai devreme decât ar fi trebuit. Astfel lumina soarelui se răspândi peste toată
lumea ajungând și la Diavol. Focul ceresc îl pârjoli pe Necurat tocmai când era
să le învingă pe celelalte două pisici care-l înfruntau. Umbra subpământeană
urlă de durere și se zvârcoli, plutind prin văzduh și împrăștiindu-se ca o
ceață de dimineață. Diavolul dispăru, luându-i cu el pe tâlharul cel lacom și
pe vrăjitorul cel afurisit și ducându-i în împărăția lui unde aveau lui să-i
fie robi pe vecie.
*
După
ce primejdia trecu, boieroaica și slugile ei ieșiră din conac și le luară în
brațe pe pisici ducându-le înăuntru. Ostenite de atâtea lupte, mâțele se făcură
iarăși mici. Toată grădina conacului era vraiște, zidurile și poarta fuseseră
dărâmate, acoperișul azvârlit cât colo, dar într-o lună bătrâna și slugile ei
le refăcură pe toate, de arătau așa cum au fost înainte.
A
mai trecut așa o lună, apoi, într-o noapte adâncă boieroaica fu din nou trezită
de freamătul pădurii. Lângă fereastra la care obișnuia ea să citească, pe un
scaun, stăteau adunate toate cele trei pisici albe privind înspre copacii care
le chemau. Își mai întoarseră o dată privirile spre bătrână și mieunară.
Boieroaica, șușotind, le mulțumi și își luă rămas bun de la acele spirite de
pădure, apoi cele trei pisici se făcură nevăzute.
Rămânând
singură, bătrâna a stat trează toată noaptea, dar a doua zi s-a ridicat din pat
și și-a văzut de moșia ei, de slugi și de săracii pe care mereu îi ajuta.
Iar
când din întâmplare mai treceau pe acolo, pisicile o căutau pe femeie mieunând
și sărind prin iarbă vara sau lăsând urme prin zăpadă iarna. Ea le mângâia,
vorbindu-le frumos, apoi pisicile se întorceau în pădurea lor, lăsând-o pe boieroaică
să-și continue, tihnită, viața.
Aici
închei povestea celor trei pisici albe care au scăpat-o ele de necaz pe bătrâna
boieroaică ce trăia cu slugile sale într-un conac alb, la marginea pădurii.
“You will hold the world in the palm of your hand and you will crush it. Its splinters will pierce your skin, your flesh, and your bones, but you won’t let go.”
“I will,” said Adam.
“By that time there will be nothing left,” replied the sacred deer.