Cândva într-o seară
Plouase de vară.
Pe-o ceață plăcută,
Dulceagă, stătută,
Venind de pe câmp
În carul tălâmb,
Un tată ș-un fiu
Țucau un rachiu
Prin codrul de fagi,
Cu hribi și cu fragi.
Dar, iată, la drum
Văzut-au un fum
La o rădăcină
Groasă și plină
Cu mușchii cei moi,
Licheni și pitoi.
Priviră țăranii
Șiroaiele stranii
De fum fără foc,
Luând-o din loc.
Dar ce n-au știut,
Sub stratul de lut
Ascuns i-aștepta
Și ager pândea
Un mic drăcușor
Cu coarne și chior,
Cu păr de guzgan,
Urât și viclean,
Cu dinții de lemn,
Pe față c-un semn
Și unghiile late,
Copite crestate,
Cu nasul în vând,
Cu relele-n gând,
La glas era mut,
La trup nevăzut.
Și-n car azvârlit,
Așa i-a însoțit
Pe-o roată urcat
La casa din sat.
Ș-avea acea casă
O prispă frumoasă,
Trei geamuri mărunte
Și hornul în frunte.
Acolo sosiți
Cei doi, istoviți,
Pe ușă intrară
Și-n casă-l purtară
Pe-un clop pitulat
Pe-acel necurat.
Năuntru la masă,
Deșteaptă și grasă,
Nevastă ședea,
Pe-un scaun dormea.
Mâncare făcuse,
Pe sobă o puse
Și-o cipcă ținea
Cu acul în ea
Pe șorțul ei nou
De-un alb ca de ou.
Iar când ea simți
Că omul-i veni,
Îndat’ s-a trezit,
Domol i-a vorbit,
De cipcă se scăpă,
De-o parte-o lăsă.
Cei trei se-așezară
La masa de seară.
Ea-n vase scobite
Și bine-adâncite
O zeamă le-a dat
Cu bob și cârnat.
Bărbatul flămând,
Din pită-mbucând
Vrut-a să știe
De la soție
De zeama-i fierbinte
S-o puie pe dinte.
Iar ea a răspuns,
Pe suflet l-a uns,
Că-i doar potrivită
Și nu-i opărită.
Atunci drăcușorul
Lovind cu piciorul
În strachina plină
Cu zeama cea lină
Pe loc o acri
Și tare-o încălzi.
Țăranul sorbind
Din ciorbă cu jind
Degrabă urlă,
Zeama scuipă.
Apoi sudui
Că limba-și pârli.
Nevasta-și certă
De mi-o supără:
Că ciorba e rea
Ca fierea-i de grea
Și-l arse la gură,
De-aceea înjură.
Ea blidul-l luă,
Din zeamă gustă,
Dar dracu-o răci,
La loc o-ndulci.
Femeia pușcă
Din palme, strigă
Că ciorba-i curată,
Ușor aromată,
Izbi din călcâie
Că-i bună, călâie.
Bărbatu-ndârjit
Un timp s-a foit,
Dar iar încercă,
Din zeamă gustă
Și bună era
Și nu îl înțepa!
Dar iar drăcușorul
Dădu cu piciorul,
El blidu-l urni
Și ciorba porni
Pe șortul cel nou
Cu albul de ou
Al bietei femei,
Luat cu mulți lei.
Nevasta țipă,
Din trup tremură
Și-ocara-i curgea,
Pe soț îl țintea.
Iar el, ridicat,
Fugi speriat
Spre ușă-ndrugând
Cu glasul plăpând.
Nevestei-i vorbi,
De mi-o liniști:
Șorț nou i-a lua
Cu fir și mărgea,
Numa’ să-i pună
Din zeama cea bună
Că foamea-l rodea
Și somnul-l lua.
Femeia, miloasă,
Chemându-l la masă,
Frumos curăță
Ce dracul vărsă
Și ciorbă îi puse,
De blidu-i umpluse.
Țăranul se trase
Și se așezase
Pe scaun la loc,
Dar parcă pe foc
El dosul și-a pus.
Sări omu-n sus,
Ca vita mugi
În masă lovi
Și o răsturnă,
Mâncarea-o prădă.
Și zeamă și-ulcele
Zăceau pe podele.
Țăranul sălta,
Femeia plângea.
Dar ce s-a-ntâmplat?
Vă spun de îndat.
Se pare că dracul
Sub scaun cu acul
Ce-n cipcă-l zări
În grabă fugi.
Și-acolo vârât,
Piticul urât
Pe om l-așteptă,
Iar când se lăsă
Cu trupul-i vânjos
Cu acul în dos
Mi l-a înțepat
Și știți ce-a urmat.
Sărea-n sus bărbatul
De-a lungul, de-a latul,
Dar acu-l află
Și se-ntunecă.
Vai, iar s-au zburlit
Și iar s-au sfădit
Cei doi soți turbați,
De drac ațâțați.
Cât timp se-ntâmplară
În miezul de seară
Ce eu v-am descris
Și nu-i greu de zis,
Feciorul stătea
Și se întreba:
Ce poate să fie
Acea comedie?
De unde-a ieșit
Și cum s-a-ntețit?
Apoi se-auzi,
Spre dânsul veni,
De sus scârțâit
De lemn scrijelit.
Ș-acolo privi,
El ochii-și zgâi,
Căci într-o icoană
Pictată cu pană
Un car se-nvârtea
Și caii-și strunea.
Așa se trezi
Mărunt și pluti
Prorocul Ilie,
Rotind cu tărie
Un fulger sucit,
La vârf ascuțit.
Și a mai văzut
Că a apărut
Un drac ce-alerga
Căci sfântul-l gonea
Cu fulgerul său,
Plesnindu-l cam rău.
.
Și mult au dansat
Pân’ s-au săturat,
Când, iată-nfoiat,
De tot mâniat
Prorocul, de-ndată,
Puterea lui toată
Spre drac o trânti
De mi-l birui.
Atunci drăcușorul,
Cornutul și chiorul,
Spre sobă țâșni,
Ușița-i smuci
Și-n jarul încins,
De flăcări cuprins,
Tot s-a-mprăștiat
În fum preschimbat,
Așa mistuit
Pe horn a fugit.
Ș-Ilie cel mare,
Lucind ca un soare,
A mers pe-o scăriță
Iar la iconiță,
În car s-a urcat
Și n-a mai mișcat.
Feciorul vorbi
Și cearta se-opri,
Iar cei doi părinți,
Cu scrâșnet în dinți,
Îndat’ au aflat
Ce i-a dezbinat.
La sobă s-au dus,
Genunchii și-au pus
Cuminți în pământ
Și fără cuvânt
În jar au scuipat
De s-au împăcat.
Iar sfântului bun
Un ram de-alun
Ei i-au închinat
Că i-a ajutat.
Și au rânduit
Tot ce-au răvășit,
Frumos au făcut
Ca la-nceput,
O pâine-au mâncat
Și-apoi s-au culcat.
Iar eu gat povestea,
În vers i-am dus vestea
Făcând dară haz
De rău și necaz.
Dar unii vorbesc
Și astfel gândesc:
La draci lasă toate
Ce sunt necurate,
Iar cerului, sfânt,
Ce-i bun și ce-i blând.
Dar eu mă-ndoiesc
Și altfel grăiesc
Venind înspre voi:
Mai toate-s din noi.
