Fandango

Sar diavolii prin păr că nu mai au ce face,

Femeia-ntr-o tavernă de vin luată zace,

Bărbații o sărută și-n mâini sânii îi prind,

Pe pieptul ei cel tânăr salive se preling.

Se strânge luna-n cer după un nor de ploaie

Un moș spre un fecior se trage și se-nfoaie,

Îl strânge de picior, acasă vrea să-l ducă,

Dar baba îl oprește, de brațe îl apucă.

 

Sar diavolii pe cap și aerul ne coace,

Femeia beată strigă: ”Mai la o parte, drace!”

Bărbații-mpinși de ea, de poftă istoviți,

Cad unul peste altul, cu toții zăpăciți.

Văd trei copii de-o mamă micuții agățați,

Din ea ieșiți și numai pe jumătate frați,

O prind tare de fustă, dar dânsa, ațâțată,

Ar vrea de-un alt străin să fie-nscărcinată.

 

Sar diavolii de foc și nu se potolesc,

Bărbații între ei acum se hârjonesc,

Când vine și-o fătucă adusă de prin sat

Cu vorbe-ademenită de-un șmecher de soldat

Ce vrea să se înfigă în moalea ei dulceață

Ș-acolo să o lase în prag de dimineață.

Trei târfe pe un conte în vorbe dulci îl prind,

La noapte-l vor tăia cu auru-i fugind.

 

Sar diavolii pe stânci, cu țapii behăiesc,

Eu, Joachim González, pe Cayo îl iubesc,

Nevasta mi-am lăsat-o de-o lună pentru el,

Toți banii mi-am tocat, ascuns într-un bordel.

Cu pleata lui de foc pe loc m-a zăpăcit

Și în păcat de moarte cu el m-am prăvălit.

Copiii-mi mor de foame și mie nici că-mi pasă,

Vreau doar să mușc din buca lui tare și cărnoasă.

 

Sar diavolii în Rai căci sfinții au pierit,

Iubește cât mai poți și lasă-te iubit.

O oacheșă țâțoasă aleargă dezbrăcată

C-o turmă de corsari, ce urlă desfrânată –

Bărbați de peste mări cu trupurile grele,

Ce rod doar pește crud, ce dorm numai sub stele.

O târfă avortonul la budă și-l sugrumă

Și îl aruncă-n scârna ce face val și spumă.

 

Sar diavolii și-l frig pe un dominican,

Îl fac să-și dea credința unui perfid sultan,

Căci patima îl arde pentr-un frumos băiat,

Un sclav cu ochii limpezi ce-amar l-a fermecat

Și vrea să-l îl sărute cu botu-i gârbovit

Acolo în haremul în care l-a ochit.

Pe drumul spre Toledo o doamnă-ntr-o caleașcă

Și-o trage cu un june, urâtă-i foc și hoașcă.

 

Sar diavolii în joacă și eu mă joc cu ei,

Avem pistoale-n mâini și, poc, facem scântei.

Pe-al meu iubit c-un glonț doar ce l-am omorât

Și dracii peste el mugind au tăbărât.

Din piept sufletu-i scot și fac din el fâșii,

Ah, pradă am căzut spurcatei gelozii!

Eu i-am dat viața mea, dar el m-a înșelat,

Da, drac mai rău nu e ca dracul de bărbat!

(lui Caravaggio)

Drăcușorul

Cândva într-o seară

Plouase de vară.

Pe-o ceață plăcută,

Dulceagă, stătută,

Venind de pe câmp

În carul tălâmb,

Un tată ș-un fiu

Țucau un rachiu

Prin codrul de fagi,

Cu hribi și cu fragi.

 

Dar, iată, la drum

Văzut-au un fum

 

La o rădăcină

Groasă și plină

Cu mușchii cei moi,

Licheni și pitoi.

 

Priviră țăranii

Șiroaiele stranii

De fum fără foc,

Luând-o din loc.

 

Dar ce n-au știut,

Sub stratul de lut

Ascuns i-aștepta

Și ager pândea

Un mic drăcușor

Cu coarne și chior,

Cu păr de guzgan,

Urât și viclean,

Cu dinții de lemn,

Pe față c-un semn

Și unghiile late,

Copite crestate,

Cu nasul în vând,

Cu relele-n gând,

La glas era mut,

La trup nevăzut.

 

Și-n car azvârlit,

Așa i-a însoțit

Pe-o roată urcat

La casa din sat.

 

Ș-avea acea casă

O prispă frumoasă,

Trei geamuri mărunte

Și hornul în frunte.

 

Acolo sosiți

Cei doi, istoviți,

Pe ușă intrară

Și-n casă-l purtară

Pe-un clop pitulat

Pe-acel necurat.

 

Năuntru la masă,

Deșteaptă și grasă,

Nevastă ședea,

Pe-un scaun dormea.

 

Mâncare făcuse,

Pe sobă o puse

Și-o cipcă ținea

Cu acul în ea

Pe șorțul ei nou

De-un alb ca de ou.

 

Iar când ea simți

Că omul-i veni,

Îndat’ s-a trezit,

Domol i-a vorbit,

De cipcă se scăpă,

De-o parte-o lăsă.

 

Cei trei se-așezară

La masa de seară.

Ea-n vase scobite

Și bine-adâncite

O zeamă le-a dat

Cu bob și cârnat.

 

Bărbatul flămând,

Din pită-mbucând

Vrut-a să știe

De la soție

De zeama-i fierbinte

S-o puie pe dinte.

 

Iar ea a răspuns,

Pe suflet l-a uns,

Că-i doar potrivită

Și nu-i opărită.

 

Atunci drăcușorul

Lovind cu piciorul

În strachina plină

Cu zeama cea lină

Pe loc o acri

Și tare-o încălzi.

 

Țăranul sorbind

Din ciorbă cu jind

Degrabă urlă,

Zeama scuipă.

Apoi sudui

Că limba-și pârli.

 

Nevasta-și certă

De mi-o supără:

Că ciorba e rea

Ca fierea-i de grea

Și-l arse la gură,

De-aceea înjură.

 

Ea blidul-l luă,

Din zeamă gustă,

Dar dracu-o răci,

La loc o-ndulci.

 

Femeia pușcă

Din palme, strigă

Că ciorba-i curată,

Ușor aromată,

Izbi din călcâie

Că-i bună, călâie.

 

Bărbatu-ndârjit

Un timp s-a foit,

Dar iar încercă,

Din zeamă gustă

Și bună era

Și nu îl înțepa!

 

Dar iar drăcușorul

Dădu cu piciorul,

El blidu-l urni

Și ciorba porni

Pe șortul cel nou

Cu albul de ou

Al bietei femei,

Luat cu mulți lei.

 

Nevasta țipă,

Din trup tremură

Și-ocara-i curgea,

Pe soț îl țintea.

Iar el, ridicat,

Fugi speriat

Spre ușă-ndrugând

Cu glasul plăpând.

 

Nevestei-i vorbi,

De mi-o liniști:

Șorț nou i-a lua

Cu fir și mărgea,

Numa’ să-i pună

Din zeama cea bună

Că foamea-l rodea

Și somnul-l lua.

 

Femeia, miloasă,

Chemându-l la masă,

Frumos curăță

Ce dracul vărsă

Și ciorbă îi puse,

De blidu-i umpluse.

 

Țăranul se trase

Și se așezase

Pe scaun la loc,

Dar parcă pe foc

El dosul și-a pus.

Sări omu-n sus,

Ca vita mugi

În masă lovi

Și o răsturnă,

Mâncarea-o prădă.

 

Și zeamă și-ulcele

Zăceau pe podele.

Țăranul sălta,

Femeia plângea.

 

Dar ce s-a-ntâmplat?

Vă spun de îndat.

 

Se pare că dracul

Sub scaun cu acul

Ce-n cipcă-l zări

În grabă fugi.

 

Și-acolo vârât,

Piticul urât

Pe om l-așteptă,

Iar când se lăsă

Cu trupul-i vânjos

Cu acul în dos

Mi l-a înțepat

Și știți ce-a urmat.

 

Sărea-n sus bărbatul

De-a lungul, de-a latul,

Dar acu-l află

Și se-ntunecă.

 

Vai, iar s-au zburlit

Și iar s-au sfădit

Cei doi soți turbați,

De drac ațâțați.

 

Cât timp se-ntâmplară

În miezul de seară

Ce eu v-am descris

Și nu-i greu de zis,

Feciorul stătea

Și se întreba:

 

Ce poate să fie

Acea comedie?

De unde-a ieșit

Și cum s-a-ntețit?

 

Apoi se-auzi,

Spre dânsul veni,

De sus scârțâit

De lemn scrijelit.

 

Ș-acolo privi,

El ochii-și zgâi,

Căci într-o icoană

Pictată cu pană

Un car se-nvârtea

Și caii-și strunea.

 

Așa se trezi

Mărunt și pluti

Prorocul Ilie,

Rotind cu tărie

Un fulger sucit,

La vârf ascuțit.

 

Și a mai văzut

Că a apărut

Un drac ce-alerga

Căci sfântul-l gonea

Cu fulgerul său,

Plesnindu-l cam rău.

.

 

Și mult au dansat

Pân’ s-au săturat,

Când, iată-nfoiat,

De tot mâniat

Prorocul, de-ndată,

Puterea lui toată

Spre drac o trânti

De mi-l birui.

 

Atunci drăcușorul,

Cornutul și chiorul,

Spre sobă țâșni,

Ușița-i smuci

Și-n jarul încins,

De flăcări cuprins,

Tot s-a-mprăștiat

În fum preschimbat,

Așa mistuit

Pe horn a fugit.

 

Ș-Ilie cel mare,

Lucind ca un soare,

A mers pe-o scăriță

Iar la iconiță,

În car s-a urcat

Și n-a mai mișcat.

 

Feciorul vorbi

Și cearta se-opri,

Iar cei doi părinți,

Cu scrâșnet în dinți,

Îndat’ au aflat

Ce i-a dezbinat.

 

La sobă s-au dus,

Genunchii și-au pus

Cuminți în pământ

Și fără cuvânt

În jar au scuipat

De s-au împăcat.

 

Iar sfântului bun

Un ram de-alun

Ei i-au închinat

Că i-a ajutat.

 

Și au rânduit

Tot ce-au răvășit,

Frumos au făcut

Ca la-nceput,

O pâine-au mâncat

Și-apoi s-au culcat.

 

Iar eu gat povestea,

În vers i-am dus vestea

Făcând dară haz

De rău și necaz.

 

Dar unii vorbesc

Și astfel gândesc:

La draci lasă toate

Ce sunt necurate,

Iar cerului, sfânt,

Ce-i bun și ce-i blând.

 

Dar eu mă-ndoiesc

Și altfel grăiesc

Venind înspre voi:

Mai toate-s din noi.